Un foarte bun prieten mi-a dat, zilele trecute, dimensiunea exactă a ceea ce înseamnă performanța Simonei Halep în tenis, dar mai ales în viață. "Fata asta a ajuns pe locul 5 în lume, iar eu – dacă mă gândesc bine – nu știu dacă sunt pe locul 5 la mine în casă!".
Î n esență, de aici pleacă totul, de la capacitatea noastră de a percepe cu adevărat anvergura a ceea ce se reușește lângă noi, de unul dintre noi, fără ca noi să realizăm asta, totuși. Simplist: 7 miliarde de oameni pe planetă, 3,5 miliarde femei, cel puțin zeci de milioane de practicante amatoare/profesioniste, Simona este a cincea între ele. Și prima dintre noi, românii, cei care - ani în șir și tabloid după tabloid – am parcurs eternități până când am reușit să admirăm și altceva, dreapta sau reverul, la fata din Constanța. Nu știu câți au crezut cu adevărat în ea, în singura puștoaică din România care la nici 18 ani a decis să schimbe fizic un aspect pentru care restul de 99 de femei dintr-o sută ar plăti sau plătesc bani grei.
Inclusiv succesul ei, sau mai ales el, o plasează pe Simona împotriva firii noastre românești, autentic aplecată spre ratare. Cine și-a mai făcut vreodată vreo operație ca a ei, în sens invers, cine a jucat șapte finale la rând în elita mondială, ȘAPTE, și le-a câștigat pe toate? Jucați cu copilul vostru de șapte ori la rând Piticot și vă garantez că, măcar o dată, tot vă bate juniorul, cu experiența lui.
Tipic pentru noi, astăzi, când Simona s-a cocoțat pe acoperișul lumii și atinge stelele, trei sferturi din Internetul românesc, 60% din populația țării și jumătate din Diaspora o revendică. Ce eroare! Simona n-are nevoie de noi, de like-urile, de share-urile și de zgomotele noastre triste, în ritmuri profane de gadgeturi. Simona de azi a ajuns atât de departe tocmai pentru că, atunci când a prins finala la Fes, a fost știre de coloană prin ziare, iar a doua finală pierdută în Maroc s-a dovedit tot știre de coloană, dar cu chenar. I-am dat atât de puțin acestei fete de 22 de ani încât acum vrem să-i luăm totul, s-o sufocăm pe aeroporturi cu întrebări stupide și să pufnim prețiosi când "creația noastră" își permite să piardă în primul tur, fără acordul colectiv, la Sydney sau la Paris.
Simona Halep depinde numai de ea și ăsta e cel mai fericit scenariu într-o țară în care bunul simț, sinceritatea și oamenii de treabă n-au bilet la clasa întâi și merg numai cu nașul. Simona Halep nu are nevoie de contactul cu România de azi, degradată până la rădăcini, ea trebuie să aștepte în străinătate România care va veni, o țară în care toți vom crede în toate fetele talentate, și în challenger-uri la margine de lume, și în turul I, nu numai de la semifinale încolo, obligatoriu televizate. Cine crede că apariția Simonei, cu toată explozia ei solară, ne poate schimba cumva fundamental, ca nație, se înșeală amarnic. Simona e doar un actor prea talentat care are decența să joace în continuare în fața unui public modest și gălăgios, care consideră că – plătind biletul – are drept de viață și de moarte asupra scenei.
Într-o perspectivă optimistă, se poate ca proiecția Simonei în spațiile noastre strâmte să devină atât de determinantă încât ea să facă avere doar vânzându-și umbra pe eBay. Îmi place să cred că ne putem mulțumi cu privitul, nu și cu atinsul, precum în muzeele în care oricum nu mai umblă nimeni, că nu există wireless. Și mai îmi place să cred că, atunci când își va mai face cruce în drum spre fileu și spre finalele vieții ei, Simona va spune în gând "Mulțumesc, Doamne, merit!". Și nu va contesta faptul că românii ei, in corpore, au atins, a nu știu câta oară, fileul.
Simona a câștigat al șaptelea titlu al carierei, iar ce se întâmplă acum e unul din acele momente în care te întrebi dacă ce vezi e real. În care îţi vine să te ciupeşti.
Câştigătoarea de anul trecut a Qatar Tennis Open a fost Victoria Azarenka, după o finală cu Serena Williams. Îmi amintesc acel meci: a avut trei seturi, a fost o luptă crâncenă câştigată de Victoria, care reuşea să reechilibreze un pic rivalitatea cea mai importantă din tenisul feminin. Recapitulez pentru că vreau să clarific ce fel de turneu e Doha: ca greutate e imediat sub Grand Slamuri și turneele Premier Mandatory; e genul de turneu în care se reglează conturi la cel mai înalt nivel. Anul acesta, şoimul auriu de la Doha a fost ridicat deasupra capului de Simona Halep. Sunt încă năucită de enormitatea acestor cuvinte. Vorbim de Simona în aceeaşi propoziţie cu Azarenka şi Williams, că pe Radwanska, Jankovic şi Kerber le-am lăsat de mult în urmă.
Ce se întâmplă acum cu Simona e unul din acele momente în care te întrebi dacă ce vezi e real. În care îţi vine să te ciupeşti.
Şi nu numai pentru că Simona e româncă şi câştigă, şi asta ne face bucuroşi pe toţi, pentru că te bucuri când unul de-al tău câştigă. Ci felul în care câştigă... tenisul pe care-l joacă, loviturile pe care le loveşte, felul în care zboară pe teren şi în care-şi domină adversarele. Putea să fie din orice ţară de pe planeta asta, eu aş fi fost fană. Ultima dată când m-a entuziasmat la fel jocul unei fete din WTA a fost la apariţia Kvitovei, în 2010 - 2011. Iar înainte de asta, Kim Clijsters, când a revenit şi a măturat pe jos cu Serena la US Open. Iar înainte de asta, Ana Ivanovic, în 2006 - 2007. Pentru mine, aceasta este compania în care se află jocul Simonei.
La începutul setului 1, după ce Simona făcuse deja un break, Kerber se chinuia să-şi ţină serviciul pentru că Simona îi sufla în ceafă din nou. Angelique a plimbat-o pe Simona pe tot terenul, dintr-o parte în alta, într-un schimb îndrăcit şi apoi a înfipt o minge în colţul din dreapta, care părea să fie lovitura decisivă. Simona era în colţul opus, a ţâşnit cu paşi mari de-a lungul liniei de fund şi întinsă la maxim, a lovit o dreaptă năucitoare din alergare, care s-a dus ca teleghidată în lung de linie, atât de tare şi de repede, că comentatorii au sărit în sus ca la fotbal: "OOOOH, WHAT A SHOT!". Iar mie, mie mi s-a întâmplat ceva care nu mi s-a mai intâmplat niciodată la un meci de tenis: mi-au dat lacrimile. De bucurie. Şi mi-a trecut un singur cuvânt prin cap: "Sampras". Posesorul celui mai bun running forehand din tenis. M-am gândit la Pete Sampras când am văzut-o pe Simona lovind forehandul din alergare... Pentru aşa ceva nu eram pregătită.
Deşi Simona joacă bine de aproape un an, în continuare nu eram pregătită. Pentru că ştiam cât e de greu să menţii acest nivel ridicat la profesionişti, unde jucătorii fac câte un turneu sau o vară senzaţională şi apoi pot dispărea de pe hartă timp de un an. Şi nu eram pregătită pentru încă ceva: progresul continuu pe care Simona îl face de la meci la meci, de la turneu la turneu. E ca în basme: într-o săptămână cât alţii într-un an. "I like tennis, I like every match". Nişte cuvinte atât de simple, dar pe care, oricât mi-am încordat memoria, nu-mi amintesc să le fi auzit de la nicio altă jucătoare de top. Simona pare să se bucure că se află pe teren, pare să se bucure că are puzzle-uri de rezolvat, pare să se bucure de ... proces. Ori, asta e secretul succesului în orice domeniu.
Acum, că a câştigat un turneu de categoria grea, e clar că Simona is here to stay. Loviturile acelea ale ei, elastice şi explozive totodată, cu mingea care-i ţâşneşte din rachetă ca din praştie, împingând şi presând adversara, sufocând-o acolo, în spatele liniei, luându-i şi din spaţiu şi din timp, la fel de periculoase şi pe stânga şi pe dreapta, loviturile acelea sunt unice în WTA. Nu mai loveşte nimeni ca ea, la fel de adânc, de precis, cu amestecul perfect de viteză şi spin, şi de pe dreapta şi de pe rever, în unghiuri atât de diverse. O tehnică impecabilă, cuplată cu o agilitate şi o coordonare de felină, direcţionate de un instinct ascuţit şi fără frică.
Da, cred că asta mă emoţionează cel mai tare când o văd pe Simona pe teren: joacă fără frică. Fără superstiţii idioate, fără scuze, fără teatru. Pierde sau câştigă punctul, ia mingea următoare şi trece la serviciul următor. Şi între servicii, tenisul ei este imponderabil şi imparabil. Trebuie să ne obişnuim cu asta. Trebuie să ne obişnuim cu excelenţa şi s-o incorporăm şi noi în vieţile noastre de fani şi consumatori de sport. De acum încolo, trebuie să ne ridicăm şi noi la nivelul Simonei.
