"Strategia este aceeaşi ca întotdeauna: să joc agresiv şi să mă mişc bine", a spus Simona, după ce-a spulberat-o pe Pavlyuchenkova, în noiembrie, la Turneul Campioanelor de la Sofia.
Declaraţia ei mi-a adus aminte de ce-a zis Federer odată, când a fost întrebat despre strategia pe care o adoptă în timpul meciurilor: "Tenisul nu e fizică atomică. Trebuie să pui mingea în colţuri, atât". Simplu, nu? Da, Simona Halep reuşeşte să pună mingea în colţuri pentru că joacă agresiv şi se mişcă bine. Dar jucatul agresiv şi mişcatul bine nu sunt floare la ureche: "Planul e simplu, execuţia e grea", ne reaminteşte Rafael Nadal.
Jocul Simonei Halep te seduce şi te educă în acelaşi timp. Este o combinaţie irezistibilă şi-i cedăm încântaţi.
Simona are în posesie două daruri naturale nepreţuite atunci când joci tenis: agilitate şi timing excelent al loviturilor. Chestiile astea nu i le poate lua nimeni şi, ca toţi marii jucători, le va avea şi când va juca demonstrative la 60 de ani. Însă ce mi se pare decisiv pentru victoriile pe care le obţine este felul în care foloseşte aceste daruri în construcţia schimburilor.
Simona caută în mod activ să termine punctul încă de la primele mingi. Felul în care gestionează schimbul mi se pare exemplar: ea nu joacă pentru a ţine mingea în joc sau ca să câştige timp pentru că nu ştie cum să încheie. Cu fiecare lovitură, Simona încearcă să atace liniile pentru a-şi scoate adversara din poziţie şi pentru a putea să se mişte în faţă, de unde să dea lovitura decisivă. Tactic, Simona are o mentalitate de "closer" care este marca jucătorilor mari.
Ce-i permite Simonei să atace liniile, chiar dacă este în spate? Adâncimea loviturilor, pe ambele părţi, adâncime pe care o poate produce nu datorită mărimii sau înălţimii ei, ci datorită timingului şi tehnicii impecabile. Mingea e lovită în faţă, cu greutatea corpului propulsată înainte, mişcarea este amplă, fluidă, dar atât de explozivă încât Simona e tot timpul în aer când îşi loveşte forehandul. Iar la backhand, mobilitatea trunchiului e incredibilă: ce mult se întoarce când îşi duce racheta în spate şi apoi, câte opţiuni are pentru direcţia în care vrea să trimită mingea tocmai datorită acestei mobilităţi! De la lung de linie până la cros foarte închis, Simona face reverul cu două mâini să pară atât de uşor.
Jocul Simonei este frumos atât în detaliile mici (tehnica loviturilor) cât şi în desenul mare pe care-l face pe teren. E limpede, eliberat de balastul inutil, demonstrând încă o dată acea regulă valabilă de la greci încoace: forma urmează funcţia. Jocul Simonei e frumos pentru că este funcţional şi ştie ce vrea. Nimic în plus, nimic în minus.
Cât despre viitor, el arată foarte promiţător. Jocul Simonei este rotund şi instinctiv, de aceea cred că va fi uşor de construit pe el şi progresat. În tenis, instinctul este acel ceva intangibil care nu poate fi învăţat şi face diferenţa. Prin instinct înţeleg un pachet care conţine: să simţi mingea în rachetă, să vezi terenul bine, să fii una cu traiectoria mingii, să-ţi curgă jocul, să fii creativă şi să schimbi tu direcţia mingii mai des decât adversara. Tenisul e ca poezia: se bazează pe echilibru, simetrie şi ritm. La Simona se vede un joc personal, cu un ritm intrinsec, la fel de echilibrat pe ambele părţi (multe jucătoare au dreaptă bună, dar putine, extrem de putine, au şi dreaptă şi rever la fel de periculoase şi constante). Şi se mai vede creativitate în construcţia punctului, căutarea activă a deschiderilor din terenul adversarei. Acestea sunt mărcile tenisului de vârf, susţinute în jocul Simonei de o deplasare impecabilă şi completate de asul din mânecă: curajul cu care joacă, indiferent de scor.
De o jumătate de an încoace, ne topim după Simona Halep ca untul pe pâinea prăjită. Şi pe bună dreptate. Simona a apărut ca o tornadă, în mijloc de mai, pe lacul liniştit al aşteptărilor noastre îndelung frustrate şi ni le-a luat pe sus, în trombă, depăşindu-le cu vârf şi îndesat.
Apariţia ei ne-a lăsat euforici pe toţi. Pe cei care sunt inside şi pe cei care privesc din afară, pe cei care cunosc şi pe cei care cunosc mai puţin, pe cei care iubesc tenisul pentru că îl iubesc şi pe cei care iubesc sportul pentru că este cool, pe cei care adoră să se scalde în lumina pe care o răspândeşte un campion şi pe cei care îşi adoră ţara, pe cei care sunt gata să susţină valorile, indiferent de domeniul în care se manifestă ele, şi pe cei care sunt dependenţi de sentimentul victoriei. Pe toţi, isprăvile Simonei din 2013 și din început de 2014 ne-au lăsat cu zâmbete largi pe chipuri şi mustăcind de fericire.
"Uite, dom'le, că şi la noi se poate". Facem surfing, încântaţi, pe coama acestui val de mulţumire, pentru că, hai s-o spunem, victoriile acestei jucătoare de tenis, ridicate din rândul nostru, funcţionează ca un soi de terapie, venită să ne vindece de tot ceea ce nu ne mai convine la noi.
Ne-a făcut terapie împotriva imaginii de sine urâte, demoralizante, pe care o cărăm după noi prin lume, legată de conştientul nostru colectiv ca o tinichea zdrăngănitoare. Ceea ce s-a întâmplat cu Simona în acest an, această poveste frumoasă, cu happy-ending, este contrazicerea perfectă a tuturor stereotipurilor care ni se servesc despre noi înşine şi pe care, din lipsă de ceva curaj, ni le asumăm şi le ducem mai departe, dând neputincioşi din umeri. Nu o să le amintesc, mă tem că m-aş îngloda în ele. O să spun doar că imaginea pe care a proiectat-o Simona a fost tot ceea ce ni se repetă, de atâta amar de vreme, prin diverse medii, că noi, românii, NU putem fi. Printre altele, serioşi, eficienţi şi muncitori.
Ne-a făcut terapie împotriva imaginii de sine urâte, demoralizante, pe care o cărăm după noi prin lume, legată de conştientul nostru colectiv ca o tinichea zdrăngănitoare.
Mai mult. Performanţa Simonei pare să înceapă să ne vindece de pesimismul morbid pe care îl afişăm atunci când ne raportăm la jucătoarele şi jucătorii noştri. Am mai spus-o şi o repet, una dintre cele mai interesante experienţe la tenis este să asculţi ceea ce spun oamenii din tribune – da, e unul dintre elementele care face ca tenisul privit de pe canapea şi tenisul privit de la faţa locului să fie două realităţi total diferite. Iar prin tribunele noastre – indiferent că sunt la turneul BRD Năstase – Ţiriac Trophy sau la un challenger de prin ţară – sâsâie de prea multe ori, la cel mai mic semn de slăbiciune la vreunul din jucătorii români, şarpele îndoielii: "Nţţţţ, nu, dom'le, n-ai ce să le faci, dom'le, aşa-s ai nostri, n-au sânge în ei."
Ei bine, nu trebuie să le facem noi nimic, că fac ei singuri. Simona ne-a cam demonstrat că 'ai noştri' au sânge-n ei. Ne uităm la ea şi parcă nu ne vine să credeam că e-n stare să-şi ţină firea, indiferent de situaţia de joc sau de adversară. La fel, ni se pare o minune că nu este dispusă să-şi piardă răbdarea cu una cu două, fie că se află în control, fie că e la ananghie. Şi tot incredibil ni se pare că încă nu şi-a pierdut capul după atâtea succese. Da, şi faptul că nu îşi pierde speranţa înainte chiar de a începe meciul. Avem o jucătoare de tenis care nu ne mai serveşte aproape-victorii, ci chiar victorii. Avem o sportivă care ne-a împins pe toţi în lumina unei normalităţi sănătoase a aşteptărilor faţă de a pierde şi a câştiga.
Iar asta nu e totul. Ne-a mai vindecat Simona şi de altceva. De simptomul casei luminate de pe munte, care e întotdeauna mai frumoasă decât casa noastră. Aceleaşi lucruri care ne încântă, de ani buni de zile, la marile campioane, le recunoaştem şi la ea. Rezilienţa cioplită în granit a Serenei? Bifată. Ferocitatea competitivă marca Maria Sharapova? Bifată. Căutarea obstinată a liniilor pe care o practică Azarenka? Bifată. Arsura loviturilor care pleacă din racheta Kvitovei? Bifată. Deplasarea în teren a Sarei Errani? Bifată. Soliditatea din spatele terenului care o scoate în faţă pe Na Li? Bifată. Fluturaşi la noi în stomac produşi de toate astea la un loc şi fiecare în parte? Bifaţi. Come on, allez şi vamos la un loc. Casa noastră străluceşte la fel de puternic precum casa de pe munte, doar că trebuiau şi luminile aprinse. Simona, se pare, ne-a găsit un tratament şi pentru tânjire.
Dacă va continua aşa cum a început, poate că ne va mai lecui şi de altele. Eu, una, mi-aş dori tare mult să ne vindece de anemia unui model de succes feminin care tinde din ce în ce mai mult să fie construit exclusiv din tocuri de peste zece centimetri, rujuri strălucitoare şi upgrade-uri corporale. Să ne aducă cu picioarele pe pământ, astfel încât să facem loc în capetele noastre şi, ar fi de dorit, în ale copiilor noştri, pentru un model de reuşită feminină puţin diferit, un model căruia să nu-i fie frică să alerge cu adidaşii prin țărână, să aleagă sportul în aer liber în locul saloanelor de bronzat şi să aibă încredere în sine natural, fără niciun upgrade. Un model feminin puternic, care să ştie, în orice moment, că a câştiga este unul dintre cele mai sexy lucruri de pe lumea asta.
La fel de mult mi-aş dori ca venirea Simonei să ne dea un impuls către un mai bun management al mâniei care ne cuprinde atunci când lucrurile nu merg cum vrem noi. Norişorul pufos al euforiei pe care ne-au ridicat performanţele de până acum ale jucătoarei noastre este minunat, dar va trebui să vină un moment în care să ne şi trezim. În care să înţelegem că vor urma și perioade grele, pentru că, da, este mult mai dificil să confirmi decât să te afirmi. Simona va câştiga, dar inevitabil va şi pierde. Îmi doresc ca parcursul ei să ne să înveţe să reacţionăm la fel de bine la eşecuri, ca şi la victorii, să ne tămăduiască de excesele de judecată, să ne scoată din tiparul de copii răsfăţaţi, care bat din picioare şi vor să li se îndeplinească dorinţa acum. Să ne înveţe să avem răbdare şi să ne ţinem furiile pentru noi, în loc să le vărsăm fără măsură pe forumuri şi bloguri.
Mi-aş mai dori şi ca experienţa noastră de martori implicaţi emoţional în efortul Simonei de a face performanţă să ne facă să ieşim, odată pentru totdeauna, din schizofrenia care ne împinge către valorizarea exclusivă a unui anumit tip de tenis. Oricât de mult am iubi tenisul romantic, tenisul serviciului voleu, tenisul haiku, este cazul să începem totuşi să conştientizăm că racheta de lemn nu se mai întoarce. Şi să vedem puţin şi realitatea. Nu, nu mai există de mult timp, aşa cum ne place să tot subliniem, două paradigme total opuse în tenis: nu mai există paradigma transpiraţiei versus paradigma inspiraţiei, nici cea a serioşilor versus cea a clovnilor şi nici măcar paradigma celor buni versus paradigma celor răi. O dâră uşoară, aproape insesizabilă, de praf se aşază chiar în timp ce scriu rândurile astea, până şi pe paradigma suavităţii helvetice versus zdrahoneala iberică.
Ca să ai oarece şanse să faci performanţă în tenis în ziua de azi, trebuie să fii de toate şi, ceea ce e şi mai cumplit, trebuie să fii de toate în acelaşi timp. Trăim în epoca tenisului karaoke, a tenisului ninja şi a tenisului Sherlock Holmes. Jucătorul complet este cel care ştie să cânte aşa cum îi place publicului, să lupte până pică toţi ceilalţi şi să descifreze, la changeover, misterele din jocul adversarului. Simona este o jucătoare completă, da, am citit şi am auzit această judecată de atât de multe ori în ultimul timp. Şi este o judecată corectă, iar tenisul ei complet ne încântă. Poate ar fi o ocazie bună să începem totuşi să descifrăm însă şi ce înseamnă cu adevărat tenisul complet.
Nu în ultimul rând, mi-aş dori ca Simona să ne ajute să ne depăşim complexul de inferioritate faţă de istorie, indiferent că acesta se traduce în idolatrizarea absolută a celor care ne-au fost modele până acum sau, dimpotrivă, în dorinţa de a scăpa cu totul de istorie. Mi se pare o dovadă de sănătate a judecăţii să ne definim identitatea noastră în tenis în termeni de campioni #CareAuFostAtunci, #CareSuntAcum şi #CareSperămSăFieCândva.
A, şi să nu uit, sper ca Simona să ne scape şi de tahicardiile care am văzut că îi cuprind pe unii dintre noi atunci când vine vorba de banii pe care jucătorii de tenis îi câştigă. Da, ea a câştigat peste un milion de dolari. Unii dintre noi ne facem job-ul şi suntem foarte profesionişti în ceea ce facem, dar nu vom ajunge nicicând să visăm la asemenea sume. Nu e nimic de indignat aici, este doar consecinţa unei opţiuni de viaţă. Let's move on.
Va urma o perioadă de foc pentru Simona Halep. Pentru a confirma ceea ce a început, ea va trebui nu numai să continue să câştige, ci şi câştige pe scene tot mai mari, cum ar fi turneele de Grand Slam. În egală măsură, ea va trebui să înceapă să îşi consolideze imaginea de campioană – nu numai aici, la noi acasă, ci acolo, afară, în lumea mare, a Londrei, a Parisului şi-a New Yorkului, în lumea lui Federer, a lui Nadal, a Serenei şi a celorlalţi ca ei. Lumea în care campionii sunt judecaţi după mult mai multe criterii decât suma trofeelor. Lumea în care o ridicare de sprânceană sau o coborâre în voce poate face diferenţa dintre ataşamentul călduţ al oamenilor faţă de tine şi pasiunea constantă, explozivă, alimentată uneori de amănunte la fel de impalpabile ca aerul, a tribunelor. Sper, îmi doresc ca Simona să ajungă să fie iubită aici şi oriunde cu acea pasiune.
Pe moment, însă, să ne bucurăm că avem o jucătoare de tenis. Am putea să începem să învăţăm de la ea şi cu ea. S-ar putea sa ne prindă bine.
