Cum ne noi, nimeni nu ne va. La rece, după Wimbledonul Simonei, ne-am putea întreba: (când) ne liniștim?

În weekendul trecut, prins cu treabă, m-am nimerit într-un compartiment de tren înțesat cu ceea ce a devenit foarte popular să denumim oameni frumoși. Adică genul de persoane cu care, dacă ar fi să alegi, ți-ar fi perfect ok să împarți două ore; cel puțin la prima vedere. În capăt, un cuplu mai în vârstă, nepoțelul și jucările acestuia ocupaseră patru locuri. Perfect normali la prima vedere, cu un aer de oameni cu stare, ai fi putut foarte ușor să-i iei drept perechea ideală de bunici: domnul cu păr alb și aspect de bunic sfătos, doamna, privire caldă, bună. Totul bine și frumos. Până când i-am auzit vorbind. Șocul și sentimentul de mahala n-ar fi putut fi mai mare. Și-au repezit și bruscat nepotul aproape non-stop, ceea ce n-ar fi fost nimic fără momentul culminant: sub privirile mele înmărmurite, domnul cu păr alb pe care eu îl confundasem cu un bunic sfătos, a luat o jucărie sferică și a aruncat-o către copil cu putere, cu ura pe care o simți pentru o muscă. Motivul? Fusese enervat de agitația produsă de nepotul care refuzase să se potolească. Jucăria, probabil o farfurie sau ceva cu niște margini oricum periculoase, a vâjâit milimetric pe lângă fața copilului într-atât de repede încât am văzut cum efectiv aerul produs de trecerea razantă i-a mișcat bretonul acestuia. E un miracol că nu l-a lovit și nu i-a lăsat o rană urâtă în frunte. Nu-s deloc mândru că n-am intervenit, dar am avut sentimentul că e inutil. Poate șocul a jucat rolul lui în blocajul meu, sau poate egoismul, dorința incredibil de puternică de a nu interacționa cu un personaj absolut dezgustător prin comportament, dicționar, exemplu și atitudine generală. În jurul meu, alți posibili martori aveau căști sau se uitau în telefoane sau laptopuri, deci susținerea, element necesar într-o țară în care încă mai există principiul eu te-am făcut, eu te omor, ar fi fost probabil zero. Oricum, nu-s mândru, decizie proastă.

Mi-am reamintit de cum a sărit bretonul copilului zilele acestea, urmărind oarecum la fel de interzis potopul de ură care se revarsă înspre Simona Halep. Copilul pe care anul trecut toată lumea voia să-l pupe și să-l răsfețe, același copil căruia azi îi aruncăm toate frustrările noastre în față. Moment în care ar trebui să ne punem, totuși, niște întrebări: sigur, ne hârjonim, dar nu cumva e prea mult? Nu cumva ne-am pierdut un pic simțul măsurii? 

Veți spune criticile sunt perfect normale pentru o persoană publică. Bineînțeles că așa e: Simona trebuie să-și asume asta, e o stare de fapt care vine la pachet cu celebritatea și cu beneficiile ei. În plus, ar fi absurd să avem un consens național în privința ei, mai ales ca neam obișnuit să găsească ceva putred și în cele mai constructive lucruri și idei. “Ne dați, totuși, voie să nu ne placă Halep?”, a fost o idee care s-a făcut permanent auzită. Normal, fiecare poate să aibă orice preferință găsește de cuviință. Dar eu nu vorbesc despre marea masă a publicului, îndreptățită să aibă o părere, și care nu poate fi trasă la răspundere, ci despre cei care îi facilitează și îi influențează această părere. Despre formatorii de opinie. Care încep să se asemene cu aparentul bunic sfătos, dar care pun pe masă un discurs învechit, nedocumentat, răutăcios, meschin, habarnist, găunos și negativ. Când copilul din fața lor nu mai răspunde la indicații, singura reacție de care sunt în stare e să-i zvârle cu ceva-n cap și să-i lase o urmă. Atât, ăsta-i argumentul. Ce urmează, o mamă de bătaie, nu? Că doar dragostea ce i-o purtăm ne îndrituiește să-i aplicăm și o corecție. 

Iubesc presa. Presa este și trebuie să fie critică, prin definiția ei. La rândul lor, sportivii sunt, tot prin definiție, persoane publice, către care se poate îndrepta foarte ușor valul de simpatie și antipatie al maselor, al plătitorilor de bilete, al cumpărătorilor de tricouri și alte materiale frumos branduite de compania care plătește pentru dreptul de a-și asocia imaginea de cea a sportivului. Presa, de asemenea, mai trebuie să și vândă, îndeosebi în vremuri grele pentru ea, precum acestea. Iată trei dintre understatement-urile anului, veți zice. Da, dar presa mai trebuie să și transmită o informație corectă, să educe și să formeze. Și să stăpânească subiectul. Ni se spune că nu investește în content bun pentru că nu există resurse, de aceea ea vinde cum poate. Aș zice că nu investește în content bun mai ales pentru că nu vrea și nu știe cum.

Ceea ce vreau să spun este că, în cazul acesta, grupul formatorilor de opinie comite o eroare regretabilă nu pentru că își permite să o critice – foarte bine, să criticăm, dar argumentat -, ci pentru motivele pentru care o critică (de fapt, am depășit nivelul de critică. Am ajuns la mahalagisme). Comite o eroare regretabilă raliindu-se împotriva unui sportiv care, simplu și scurt, NU MERITĂ la acest moment tratamentul la care este supus. Făcând asta, îi influențează în mod indirect comportamentul, mergând până într-acolo încât îi poate influența și performanțele. Îi face rău.

Cuvinte mari? Tâmpenii, eventual? Poate, mi le asum. Dar ne asumăm toți restul tâmpeniilor? Hai să vedem, că e bine să ne mai facem, din când în când, câte o recapitulare. Dacă n-o facem, pierdem firul real al evenimentelor, uităm de unde a început totul și așa ajungem dintr-o dată s-o blamăm tot pe Halep pentru că a făcut eroarea de a vorbi despre tratamentul primit, punându-și alte paie-n cap. 

Anul trecut a fost totul o lapte și-o miere: toată lumea s-a bucurat de performanțele ei și de un an superb; în același timp toată lumea a vândut pe spinarea lui Halep, a făcut trafic, a cerut like-uri și share-uri, a crescut, a beneficiat într-un fel sau altul de pe urma spectaculoasei creșteri a notorietății sportivei. Un schimb relativ cinstit. Tenisul a mers până într-acolo încât a devenit noul sport favorit al tuturor și până și controversele sunau a răsfăț: ne întrebam, vara trecută, în timp ce Simona se pregătea de prima ei finală de Grand Slam, cine are voie s-o iubească și cine nu. Cum să facem diferența între fanii vechi ai tenisului și cei aduși peste noapte de rezultatele ei, aceasta era polemica momentului. Chiar că răsfăț, dar o fază normală în astfel de reașezări sentimentale.

Anul acesta a început însă distracția. Andrei, colegul meu, a comparat momentul cu o cameră plină de jucării și gadgets hi-tech, lucruri faine și perfect funcționale, în care intră o gașcă de gălăgioși și încep să scuture, să strice totul, să ia gadgeturile și să le desfacă, să le facă te miri ce. Nimănui din grup nu-i pasă prea mult de ordinea inițială, nimeni nu se întreabă, ok, dar după noi strânge cineva?

O listă sumară a trăsnăilor puse în spinarea Simonei din ianuarie încoace îți provoacă riduri: tragerea la AO a fost prea ușoară, ni s-a zis. Cu Makarova a fost abandon. Cutare adversară s-a retras din calea ei, ce noroc pe Halep. Groază, de clasamentul ei se va alege praful, riscă să cadă de pe 2 pe 3 sau de pe 3 pe 4. Cum explică Halep lucruri pe care n-ar trebui să le explice. Și tot așa. După Galați, ritmul s-a intensificat și am văzut primele reacții virulente în Social Media: Halep a dezamăgit publicul, neaducându-ne victoria promisă cu Muguruza, apoi a mai și fugit de la autografe, ni s-a zis. Iată, deja, primele semne de aroganță. Ceva mai târziu, când și-a permis să anunțe că nu vine în Canada la capătul a trei turnee epuizante fizic și psihic, din care câștigase două foarte mari și pierduse doar un meci strâns cu Serena, potopul deja se pornise. Cum să refuze o competiție despre care 99 la sută dintre români habar n-aveau că există cu un an înainte?

Scriam după Galați că „nu cred că Simona primește credit pentru cât de bine face față situației la acest moment. Însă nu ne putem culca pe o ureche că așa va fi mereu. Treptat, va trebui să înțelegem că Simona e numai una, iar umerii ei vor fi tot mai apăsați de această presiune uriașă”. Am mai scris, apoi, în repetate rânduri despre posibilitatea ca discursul public să alunece foarte ușor în direcții neplăcute. Foarte posibil, se poate ajunge chiar mai departe. 

Până la urmă, așa a fost: nu ne putem culca pe o ureche că Simona va rezista mereu. A rezistat până când n-a mai rezistat. Ceea ce se întâmplă acum este și o consecință a mesajului public transmis cu regularitate, zi de zi, împotriva ei, în special din aprilie încoace. Nu spun că numai din cauza asta Simona nu mai performează acum. Spun că ȘI din cauza asta. 

Simona își trage energia din România. Se mândrește cu asta, se declară produs românesc, powered by Romania, chiar mai mult decât ar trebui să o facă, mirându-i pe acei dintre noi care ar vrea-o, poate, mai globală, mai pregătită să se detașeze un pic de casă. Poate o va face acum. Simona nu e perfectă și face greșeli ca oricine, dar suferă când nu poate câștiga pentru România; ea, mai mult ca alți jucători de tenis, amintește mereu că vrea să câștige pentru ea și pentru țară. Asta, deși vorbim despre un sport perceput și comentat drept individual, în care răzbați individual. Apartenența la țară nu e atât de relevantă, de aia și pasiunile pe care le dezvoltăm pentru reprezentanți ai altor țări. Îi iubim pentru că în ei ne proiectăm pe noi. Apartenența la țară e utilă cel mult ca să ne ajute să definim un tipar de joc: spaniolii sunt așa, americanii sunt pe dincolo, etc. Firește, într-o lume perfectă, aceeași țară care este acum împinsă din spate să i se urce în cap Simonei ar fi avut o contribuție decisivă la ascensiunea ei. Ceea ce e discutabil că s-ar fi întâmplat așa, ca să folosesc un cuvânt ușor. 

Foarte probabil, Simona suferă când e atacată inutil. Când spun că formatorii de opinie ar trebui să-și asume o parte din consecințe (evident, nu-s ridicol, știu că asta nu se va întâmpla niciodată), mă refer la veridicitatea mesajului pe care îl transmit: conduita profesională ar trebui să ne spună fiecăruia dacă ne-am făcut documentarea bine sau nu. Ar trebui să se gândească dacă nu cumva au o contribuție la legendele urbane create în jurul Simonei. Ar trebui să dea o tură prin comentariile de pe forumuri și să vadă dacă nu cumva ura proiectată în comentarii, subiect pe care s-a centrat prezentarea lui Cătălin Tolontan de la IceeFest (link video) nu e cumva încurajată. Cu un videowall în spate pe care apar câteva exemple elocvente, printre care un Halep, marsh la cratiță absolut flatant în comparație cu mesajele pe care le primește în realitate sportiva, Tolo spune, în esență, că ura din comentarii inhibă autorul, care ajunge să se teamă să mai scrie ceea ce intenționa de fapt să scrie. De acord, dar mă întreb dacă această idee nu e valabilă, prin analogie, și în cazul unui sportiv, dacă nu cumva el n-ajunge să se teamă de reacțiile pe care le va provoca eventuala lui înfrângere și, implicit, să performeze prost. Și, mai departe, dacă implicit n-ar trebui să menținem cu toții o minimă igienă și să deratizăm forumurile de hate-speech-ul analizat în prezentarea lui Tolo. 

Într-un final, ar trebui să se gândească dacă mesajul lor nu se regăsește cumva, mai apoi, în mesajele unor oameni care nu au de unde să știe prea multe despre specificul tenisului, dar preiau idei nemestecate. Ca atare, nici nu te poți supăra pe ei. Nu au de unde să știe, pentru că nu li s-a spus, nu li s-a scris, nu li s-au dat opinii și comentarii cu expertiză. De trei ani, am scris zeci de articole ca acesta, dar normal că nu e suficient. 

Dar acești oameni aud mult mai ușor despre blestematul de SMS cu care, chipurile, Simona l-ar fi concediat pe Fissette, deși nu rezultă de nicăieri că ea l-a concediat așa. Despre cum Simona ar fi întors spatele țării pentru un ipotetic Porsche și un teanc de mărunți, deși s-a dovedit clar că e o minciună sfruntată. Despre cum are mereu noroc cu carul la tragerile la sorți, despre cum dă bir cu fugiții din diverse turnee, sau despre cum sunt cel puțin X jucătoare mai bune ca ea în lume (aparent, aceste X jucătoare refuză, totuși, să-i ocupe locul Simonei; ar putea s-o facă, dar nu vor). 

Ca în orice manipulare, dezmințirile ulterioare sunt tardive și inutile, dauna a fost deja produsă. Aceste teme niciodată argumentate au devenit, între timp, adevăruri acceptate de o bună parte a publicului. El și-a format acum o impresie clară, regăsită în acele mesaje de care vorbeam: Simona e norocoasă, deci nu poate să mai reziste mult în Top 3, curând o vom găsi pe la locul 50-60. E arogantă, și-a luat nasul la purtare, nu știe să gestioneze nicio relație cu oamenii sau cu angajații. E fițoasă, lipsită de patriotism, a uitat de unde a plecat, a întors spatele țării care a susținut-o. Nu luptă, e un quitter, abandonează turneu după turneu și-și bate joc, chipurile, de fani; nu face față fizic și, în general, nu face nimic bine. 

Când toate celelalte teme de atac nu mai stau în picioare, apelăm cu siguranță la alt clișeu: nu știe să vorbească. O spunem noi, cei care nu am vorbit niciodată în mod direct cu ea. E cam obraznică, ia uite ce a zis despre întoarcerea în țară, cum își permite? Deși nu știm sigur contextul în care a zis ce a zis, deși nu ne sfiim să-i scoatem cuvintele din context. Plus că n-a zis singură, de capul ei, ci întrebată, înghesuită cu o întrebare ca multe altele.

La conferința de presă de la Londra (hai să o citim în original, pentru mai multă siguranță; veți vedea și simți alte nuanțe), Simona a cedat și a făcut genul de greșeală pe care l-au mai făcut și alți sportivi. A returnat atacurile din presă. A spus că e surprinsă și dezamăgită de reacțiile îndreptate împotriva ei, dar că e ok, le va face față. Citind originalul și văzând o bucată din conferință, Simona mi se pare infinit mai ok decât aș fi crezut. Nefiind de data asta la turneu, ai niște rezerve, pentru că să pierzi în primul tur la un Slam ca număr 3 mondial în fața unei jucătoare mult mai prost clasate poate fi, totuși, un mic șoc pentru mulți tenismeni. Încep să-și pună întrebări, chestionează lucruri, schimbă rutina; Federer, Nadal, Serena spun mereu că-și pun întrebări zilnic vizavi de cât de bine fac unele lucruri, detalii mărunte din pregătirea turneelor, iar ei trei sunt la ani lumină de nivelul la care a ajuns Simona. 

Dar, văzând declarațiile ei, e evident pentru oricine bine intenționat că Simonei nu i-a picat bine eșecul, dar înțelege încă o dată foarte bine situația în care se află; înțelege că se află într-un moment slab, dar mai înțelege că nu este câtuși de puțin o situație de criză. Ca atare, nu face greșeala de a se panica. Adică greșeala pe care o facem unii dintre noi. “Nu cred că e atât de dificil să revin. Dar trebuie să muncesc la asta”.

Situația în care se află. Aici e, de fapt, discuția, sau ar trebui să fie. Reiau câteva pasaje din ce a scris Camelia: “În tenis nu trebuie să aştepţi patru ani pentru o Cupă Mondială – este câte un Grand Slam la fiecare trei luni. Să te văicăreşti pentru o înfrângere ca pentru sfârşitul lumii duhneşte a neprofesionalism şi a disperare. Duhneşte mai ales a lipsă de cunoaştere a sportului şi lipsă de încredere în sportiv, pentru că semnalizează că nu crezi că jucătoarea va putea să mai repete performanţa – să nu ai încredere în jocul ei este cea mai mare insultă pe care o poţi adresa cuiva care se află în elita profesiei“. 

Atunci când scriem că sezonul Simonei este catastrofal suntem, cu tot respectul, pe lângă. Când o jucătoare precum Simona este încă pe locul 2 în Race to Singapore (va coborî, dar nu mult, va rămâne în Top 4), adică e în primele 2-4 jucătoare ale acestui an chiar dacă a ratat, practic, două Slamuri din cele trei de până acum, este absurd să clamezi că Simona e în cădere liberă și că trebuie să explice rezultatele slabe. Sigur că astfel de titluri vând, dar suntem într-o perioadă în care interesul publicului pentru tenis abia se formează. Oamenii încă nu înțeleg cum funcționează clasamentul ăla (nu e nimic rușinos aici, nici unii dintre jurnaliști sau jucători nu știu prea bine), după cum nu înțeleg că nu e nicio dramă dacă nu-ți aperi fiecare punctișor, sau dacă pierzi în turul 3 la un turneu de categorie medie.  

Simona, cum ziceam, a ratat două Slamuri anul acesta, și totuși, mai are timp berechet să câștige o droaie de turnee și să încheie anul în forță. În teorie ar mai avea timp până-n noiembrie să termine și prima sezonul, dacă i se aliniază planetele la modul absurd de perfect. De asta nu e ok să tragi concluzii fataliste în tenis, pentru că riști să te umpli foarte repede de ridicol. Nu poți să o supui oprobiului și să-ți inviți publicul să arunce cu jucăriile în Simona. Pentru că în fiecare zi de luni începe un turneu pe undeva în lume, în fiecare săptămână e o nouă șansă pentru orice jucător s-o ia de la capăt, în fiecare sezon sunt câteva suișuri și coborâșuri absolut normale, pentru oricine nu e pe primul loc. Asta e specificul modului în care e construit calendarul de tenis. Jucătorii de tenis au înțeles asta primii, au înțeles că e pierdere de vreme să-și plângă prea mult de milă. Au înțeles asta din experiență, de aia unii dintre ei zic că nici nu-i mai preocupă prea mult clasamentul, știind că, dacă își regăsesc jocul, își vor regăsi și clasamentul. Dacă stau cantonați într-o atitudine negativă își fac singuri rău. 

Fix pe aceeași temă sunt zeci și sute de declarații anual din partea sportivilor de top. Ele sunt acolo, trebuie doar căutate și documentate. Am publicat, recent, excelenta lecție de carieră și de viață a lui Pete Sampras. Andy Roddick a vorbit și el, indirect, despre negativitatea adresată jucătorilor. Cea mai recentă a venit ieri de la Grigor Dimitrov: “Oricine poate să spune orice, dar nu mă mai interesează să ascult. În tenis, oricine poate să câștige, oricine poate să piardă, face parte din joc. Cel mai neplăcut e atunci când începi să fii judecat după câte meciuri câștigi sau pierzi. Sigur că anul trecut am avut un sezon extraordinar, dar e destul de dificil să-ți repeți de fiecare dată rezultatele cu altele și altele la fel de bune. Toată lumea muncește în tenis. Nu ești tu singurul care trage din greu pentru victorii, toți o fac. Trebuie să iei lucrurile așa cum vin, să accepți și să te străduiești pe mai departe. Eu nu mă simt câtuși de puțin căzut, sau ceva de genul, știu doar că trebuie să muncesc în continuare. Ok, sezonul n-a fost tocmai cum mi l-am imaginat, dar, Doamne, nu e ca și cum ies mereu din primul tur, înțelegi?”

Deci, ce înfierăm noi aici? O jucătoare care traversează o pasă proastă și a pierdut/ratat vreo trei turnee mari, aproape unul după altul. Madrid – Roland Garros – Wimbledon, cu excepția Roma între ele. O serie care îi fusese trasată Simonei: trebuie să câștigi. Simona n-a putut. Foarte bine, hai să o criticăm pentru ce este de criticat, dacă este cazul, nu să o ironizăm. Simona greșește pentru că-și induce foarte multă presiune, pentru că vrea să mulțumească pe cât mai mulți și cât mai repede. Făcând asta, se pune singură împotriva propriilor interese. A ajuns să joace încordată, să aibă emoții mult prea mari, greu de gestionat și să nu mai poată, conform propriilor declarații, să închidă un meci. Trei exemple consecutive au demonstrat-o: a pierdut cu Suarez Navarro, cu Mladenovic și cu Cepelova după ce făcuse niște începuturi de meci superbe. În alte ocazii, precum cu Cornet, nu a găsit tactica potrivită, iar cu Lucic-Baroni a fost o combinație de toate relele, cocktail dominat de teamă, de inhibarea indusă de un matchup nefast.

Dar înfierăm o jucătoare care a împlinit un an întreg de prezență neîntreruptă în Top 4. PATRU. Primele patru din lume. Într-un sport în care, să nu fim ipocriți, n-avem vreo tradiție excepțională. Avem excepții, nu regulă. Când ne-am pomenit cu cinci, șase, hai șapte sportive în Top 100, am dat cu toții – specialiști, fani, ziariști, jucători – din umeri și n-am găsit explicații decât în nebunia părinților. Așadar, un factor absolut întâmplător, pe care nu știm sigur că-l vom putea folosi la nesfârșit ca bază. Nu vorbim despre gimnastică, unde avem o școală. Nu vorbim despre handbal (feminin), unde avem o tradiție. Nu vorbim despre sporturi olimpice precum scrima, unde avem o constanță a rezultatelor. Vorbim despre tenis, un sport cu un specific foarte clar, unde până acum trei ani, un tur IV la un Grand Slam era o raritate. Am trăit o jumătate de deceniu din amintirea sfertului de finală de la RG al Soranei. Acum deja pare dificil de acceptat ca Simona, românca numărul 3 mondial, să rateze două Slamuri. Foarte bine, e de învățat ceva din asta. Să înțelegem gestionarea eșecului, ca parte componentă din sport – e una dintre temele noastre preferate pe site. În același timp, le subapreciem pe celelalte fete și ale lor rezultate, bune pentru nivelul fiecăreia. O optime de finală la Andreea Mitu e ceva colosal, pe care se poate construi; dar replica a fost s-o punem într-o antiteză absurdă cu Simona. Irina Begu face, treptat, în ritmul ei, rezultate constante bune, Monica, la fel. Vreau să spun că hiperbolizând gravitatea unui tur doi la Simona, minimizăm indirect relevanța aceluiași rezultat obținut de o altă fată. 

Sunt mii de jucători și jucătoare care n-au câștigat în viața lor un turneu, iar alții, la fel de mulți, după ce l-au luat, în sfârșit, pe primul, n-au mai văzut niciodată la față un al doilea. Simona are unsprezece. Face parte din procentul foarte mic de jucători care au câștigat 11 trofee în cariera lor. Sunt foarte mulți jucători și jucătoare care au ajuns să-și atingă potențialul real foarte târziu în carieră. Fiecare merge în ritmul lui, unii au nevoie de timp ca să figure it out. Wawrinka, Na Li, Safarova, Bartoli. Mai sunt destui. Au câștigat Slamuri la 30 de ani. Simona are 23 și se laudă deja cu o finală. Nu e hazardant să afirmăm că stă destul de bine.

Bineînțeles, toate astea sunt lucruri bine știute de toți privitorii constanți ai tenisului. E un mesaj care trebuie însă repetat și repetat și repetat. Pentru că atât de mare este efectul negativ produs de dezinformare. 

Simona și-a asumat, cu sau fără voia ei, să facă educație națională din multe puncte de vedere. Un minim de bun simț ar fi să construim ceva în jurul acestui moment, fie și numai pentru că avem mai multe de câștigat cu toții. “Ne dați, totuși, voie să o criticăm pe Halep?”. Ok, cu motive reale. Nu fabricate. Critica e necesară, dar trebuie să fie documentată, altfel autorul ei riscă să cadă în ridicol. Și e simplu să evităm ridicolul: să mergem la un turneu de tenis, să vorbim direct cu jucătorii, să încercăm să înțelegem mai bine specificul acestui sport, să vedem că, oricât am încerca să le impunem, arțagul, meschinăria și căutarea non-stop de vinovați nu au ce căuta în tenis. Și să ne dăm voie să renunțăm la prejudecăți, că, pe bune, pentru cine n-a mai verificat, timpurile au evoluat repede, iar cerințele s-au schimbat dramatic.  

Normal, caravana va merge înainte. Câtă vreme va fi în elită, Simona va tot păți d-astea. O să mai tot aibă urcușuri și coborâșuri; e bine că măcar a înțeles, de acum, că nu mai trebuie să se lase afectată de ce se spune despre ea. Tot e un progres. Cât a fost numărul 1 român și a stat o vreme îndelungată pe poziții mai mult decât decente în Top 50, Victor Hănescu a fost înjurat și făcut în fel și chip. Acum, cu Victor la apus de carieră, descoperim că nu vom mai avea câțiva ani buni niciun jucător în stare să facă sferturi la Roland Garros. Și-l regretăm. Exemplele sunt acolo, de toate felurile, în toate direcțiile. Trebuie doar să vrem să le vedem și să vrem să învățăm din ele. Firește, mai trebuie să avem și bunăvoință și capacitatea de a vedea în perspectivă.