Cum a crescut
generaţia de Top 100

a tenisului românesc

Mulţi ani s-a spus că omului îi este imposibil fiziologic să alerge o milă în mai puţin de patru minute, dar după ce britanicul Roger Bannister a spart bariera timpului în anii 50, performanţa avea să fie atinsă, în numai trei ani, de mai bine de o duzină de alţi sportivi. În tenisul feminin românesc al începutului de mileniu, sursa motivaţională a purtat numele Ralucăi Olaru. Puterea exemplului în drumul spre prima sută mondială le-a ghidat şi pe colegele de generaţie. Și așa a început.

Să recunoaștem. Nu am fost niciodată niște răsfățați. Am avut primul lider mondial din lume, pe Ilie Năstase, dar Ilie a fost mai degrabă o excepție decât o regulă, chit că magia lui a fost atât de puternică încât aproape că a format de una singură percepția, în unele medii, cum că românii ar reprezenta o putere în tenis. De la el a trebuit să așteptăm ani buni până când a apărut Andrei Pavel, următorul jucător capabil să joace la un nivel suficient de ridicat încât să poată câștiga titluri sonore și să cocheteze cu Top 10. La fete, arcul în timp a fost cumva similar. După Virginia Ruzici și Florența Mihai, campioană, respectiv, finalistă la Roland Garros, nu s-a mai întâmplat ceva memorabil până când Irina Spîrlea a ajuns la un singur punct distanță de finala US Open din 1997. Era perioada în care Irina, care a urcat până pe locul 7 în lume, era secondată îndeaproape de Ruxandra Dragomir, ba chiar, la un moment dat, am avut și patru jucătoare în Top 100. După care, din nou pauză. Până în ultimii ani, când România a reapărut brusc, aproape fulminant, în elită. A făcut asta grație unei generații formate cumva accidental, dintr-o combinație tipic românească: mult talent, multă ambiție, și mai multă muncă, dar condiții proaste, sărăcie, lipsă de strategie, lucruri făcute băbește, pe ghicite, pe încercate. Lipsea know-how-ul, fundația, schema. Ca mai toate domeniile de activitate, tenisul a orbecăit drumul spre lumină. Dar minusurile au fost compensate de pasiunea și intuiția unor personaje care aveau să se dovedească vitale în marea schemă a lucrurilor.

Așa că România a ajuns, la un moment dat, cu șapte fete în Top 100, iar acum se pregătește să aibă din nou una în Top 10. A avut prezențe constante în clasamentul similar masculin și a mai avut o apariție deloc meteorică în Top 10 la dublu. Însă lucrurile n-au fost mereu așa de simple.

Trebuie să sapi un pic în timp ca să dai de rădăcinile șirului de succese românești din prezent, cu precădere la feminin. Ele se ascund într-o serie de calităţi native de excepţie, exploatate aproape de maxim în mii și mii de ore de antrenament. "Visul viu" al copiilor şi al părinţilor, aşa cum îl denumeşte Silviu Zancu, antrenorul de care s-au legat primele performanţe din senioratul Ralucăi Olaru, a stat ascuns în primele sinapse cu sportul alb. "O fată extrem de inteligentă, care ştia să scrie, să citească, să socotească de la patru ani", o descrie tatăl, Adrian Olaru, care a căutat să-i lărgească orizontul mare cât o cutie de chibrituri al cartierului bucureştean Colentina; așa că a luat-o de mână şi a dus-o pe un teren de lângă fabrica de calculatoare la care lucra. Peste timp, au ajuns să cutreiere împreună Europa la volanul unui Cielo, cu doar câteva sute de euro în buzunar. Mergeau la turnee. "Făceam şi două zile pe drum, prin Grecia, prin Olanda, Belgia şi până în Franţa", rememorează domnul Olaru.

"Nu a fost sistemul cel care a tras jucătorii în sus, asta-i clar. Ci investiţiile părinţilor şi dorinţa sportivilor, cuplate cu munca de calitate a unor antrenori"

Roţile performanţelor din prezent s-au pus în mişcare undeva la sfârşitul anilor '90, iar părinţii au fost "motorul", cum s-a exprimat Claudiu Munteanu, antrenorul care i-a pus racheta în mână lui Victor Crivoi şi i-a ghidat paşii până în Top 100 ATP. Sau "maniacii", cum i-a numit fosta antrenoare a Soranei Cîrstea, Alina Tecşor. "A fost, pur şi simplu, munca părinţilor! Ei s-au dus, s-au uitat şi au spus: hai şi noi! Dacă îi iei pe degete, toţi sunt nebuni, nu e unul sănătos". Așa a apărut peste noapte un mediu concurenţial, iar fetele s-au mobilizat şi pentru că "atunci când o vezi pe cea de lângă tine că trage cu dinţii, nu-ţi vine să te laşi mai prejos". Aici n-am întâlnit însă o cooperare, aşa cum te-ai aștepta și așa cum se întâmplă în ţări ca Spania sau Italia. Din contră, o invidie, după cum consideră Silviu Zancu, care vine cu precizarea că "nu fetele poartă responsabilitatea pentru asta, ci aşa suntem noi crescuţi şi educaţi".

Ne înțelegem bine. Bineînțeles, fiecare avem personalități diferite, nu prea semănăm una cu cealaltă, însă chiar și în ciuda unor mici diferențe, mă înțeleg bine cu toate. O anume rivalitate a existat mereu, însă în cantități potrivite. Asta e un lucru pozitiv, pentru că așa am reușit să ne tragem una pe cealaltă, de când eram mici. Raluca Olaru

Însă rivalităţile de pe teren din vremea copilăriei şi a junioratului timpuriu s-au răsfrânt şi ulterior, în sens pozitiv. Fetele au știut să beneficieze de concurența formată. Așa a crescut nivelul. Între 8 şi 12 ani, Raluca a pierdut peste 20 de meciuri în faţa Soranei (asta și pentru că începuse tenisul mai târziu), pentru ca balanţa să se mai echilibreze ulterior. A culminat cu o victorie pe când avea 17 ani, în finala unuia dintre cele mai puternice turnee de juniori din lume, Trofeul Bonfiglio, în Italia, când Olaru s-a impus cu 8-6 în setul decisiv.

"Degeaba aveam posibilităţi financiare şi loc unde să ne antrenăm. Dacă rămânea la Târgovişte, n-avea cu cine să bată mingea. Veneam la Bucureşti, unde nu ducea lipsă de sparring-parteneri. Concurenţa a ridicat-o enorm", rememorează Liliana, mama Soranei Cîrstea. "Nu întâmplător au ajuns sus. Sorana se bătea încă de mică cu Wozniacki", îşi aminteşte Alina Tecşor. La 14 ani neîmpliniţi, Cîrstea ceda la rând contra danezei, în interval de numai o săptămână, în două meciuri disputate la Kramfors, în Suedia, pentru ca un an mai târziu să o învingă într-o semifinală la Kentucky (SUA). Şi nu vorbim de cazuri izolate: Raluca Olaru – Alexandra Dulgheru, Monica Niculescu – Mădălina Gojnea sau Edina Gallovits – Vera Zvonareva constituie alte exemplu de întâlniri din ITF-ul junioarelor, în care s-au împărţit puncte, game-uri, seturi şi meciuri.

Un cumul de calităţi, unele native, altele dobândite pe parcurs, au asamblat, în timp, puzzle-ul câştigător. Unul dintre şlefuitorii carierei Soranei Cîrstea, antrenorul Ferenţ Bartiş, îşi descria eleva într-un articol din Adevărul: "Avea o inteligenţă motrică deosebită, intuia foarte bine momentul impactului rachetei cu mingea, memora punctul de lovire şi avea o orientare în teren foarte bună. Era foarte tenace, perseverentă, docilă, s-a remarcat din prima printr-o voinţă de invidiat". Însuși Sorana își aduce aminte, într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor: "Eram slabă rău, aveam doar 50 de kilograme şi fără muşchiuleţi! Chiar multă lume se mira cum pot să dau în minge la asemenea viteză, de unde, mai exact!"

"Din țară am primit zero ajutor. Nimeni, în afară de părinţii mei, nu mi-a dat nimic. Când vii dintr-o ţară precum România, unde nu ai deloc condiţii – avem trei terenuri de hard în întreaga ţară – trebuie să tragi tare ca să ajungi unde vrei. Lucrurile sunt poate de două ori mai grele, dar asta te face să apreciezi ceea ce obţii". Sorana Cîrstea - 2012

Veteranul tehnician Sever Dron porneşte tot de la asul Soranei. "Are una dintre cele mai bune structuri a loviturii", în vreme ce Monica Niculescu se bazează pe "jocul greu de citit de către adversar". Irinei Begu, fostul ei antrenor, Marius Comănescu, îi evidenţiază calităţile fizice foarte bune, "de la statură, până la forţă, viteză".

"Cea completă" rămâne, potrivit lui Sever Dron, Simona Halep, pe care Daniel Dragu, omul care a pregătit-o de la vârsta de cinci ani, o defineşte drept un copil robust, fără concurenţă în Constanţa natală. I-a remarcat potenţialul din primul moment. Încăpățânata româncă, scundă, dar cu lovituri puternice şi o iuţeală înnăscută, aşa cum a descris-o recent un editorialist de la New York Times, prefera în copilărie pantalonaşii scurţi în detrimentul fustiţelor şi mingea în locul păpuşilor. "Ăsta a fost drumul meu, totul numai pentru tenis", spune Simona. Și înclinația, dar şi abilităţile sportive le-a moştenit de la tătăl ei, fost fotbalist. Stere Halep i-a insuflat o încredere fără limite încă de când Simona, la patru ani şi jumătate, "avea o rachetă mai mare decât ea". Toată încrederea lui s-a bazat pe un singur lucru: știa că va ajunge o mare campioană. "Nu m-am îndoit niciodată că va ajunge sus!", spune tatăl constănţencei acum, când Simona e gata să intre între primele zece jucătoare ale lumii.

Dar rezultatele notabile de astăzi nu s-ar fi întâmplat niciodată fără o pasiune dusă la extrem, fără sacrificiu total încă de la o vârstă fragedă. "Tenisul este chiar viaţa mea. Tot ce fac se raportează la tenis", sunt cuvintele Monicăi Niculescu, în vreme ce Alexandra Cadanţu, un monument al seriozităţii, punctează franc: "N-am ştiut cum este să te joci cu copiii, cum e să ieşi în oraş!". Simona, la rându-i, se întreba, într-un material România, te iubesc!, cum de tinerii de vârsta ei nu se plictisesc stând toată ziua la un suc. Ea n-are grad de comparație. Uneori, la vârsta adolescenţei, alegerea tenisului în detrimentul altor preocupări vine la pachet cu o doză de mâhnire. "Era la Europene şi Sorana a pierdut banchetul de la sfârşitul clasei a opta. E ceva ce se întâmplă o dată-n viaţă. Rămâne nostalgia acelor momente. Dacă ar fi să luăm totul de la capăt, unele lucruri nu le-am mai face aşa", spune mama, Liliana Cîrstea. Dar nu așa zicem toți?

Multă, enorm de multă muncă, dar şi ambiţie, lupta cu sine şi condiţiile net inferioare celor din Occident. "Nu am vrut să renunţ. De exemplu, după o înfrângere cu Julien Benneteau, 6-0, 6-1, la 17 ani, trei ani mai târziu l-am înfruntat şi am reuşit să-l înving în trei seturi", îşi aminteşte acum Victor Hănescu, unul dintre jucătorii pe care sistemul de acasă, sau mai bine zis, lipsa lui, și-a pus amprenta cel mai puternic. Șocul cultural cunoscut la ieșirea din țară l-a inhibat pe tânărul bucureștean. A avut nevoie de ani ca să se ajusteze.

2 Cu două trofee WTA, Alexandra Dulgheru o urmează pe Simona Halep în clasamentul actualei generații

Dar există și situaţii conjuncturale în care rezultatele întârzie să apară ani de-a rândul. În astfel de situații, răbdarea și perseverența sunt singurele opțiuni. Un imbold venit pe fondul unei surse de încredere poate schimba radical totul. Aşa s-a întâmplat în cazul Alexandrei Dulgheru, care s-a tot zbătut în anonimat până în pragul vârstei de 20 de ani. "Nu s-a gândit nimeni că trebuie să le laşi timp să demonstreze ce pot. Pe Dulgheru n-o mai băga nimeni în seamă după doi-trei ani în jurul locului 300, iar când a ajuns sus, toţi au exclamat dintr-o dată: Wow, ce valoare!" Păi, ea a avut valoare de mică! Toată lumea a uitat", a spus antrenorul federal Alina Tecşor. După ce încheiase sezonul 2008 tocmai pe locul 385 WTA, Alexandra a urcat spectaculos, terminând anul următor lângă Top 50. Saltul l-a înregistrat în decurs de numai o lună competiţională: cu două finale ITFşi, în special, cu fenomenalul parcurs din turneul de la Varşovia, unde a pornit din calificări, cu eticheta locului 201 mondial pe tricou şi a învins în drumul spre trofeu patru jucătoare de Top 50. Se întâmplase Marele Declic. Anul următor l-a câștigat din nou. Ajunsese aproape de Top 20. Până când accidentările i-au întrerupt drumul spre elită.

Rezultatele cu care ne mândrim la ora actuală fuseseră cumva anunțate de perioada junioratului. La 16 ani, Simona Halep câştiga trofeul la Roland Garros şi ocupa fotoliul de lider în ITF, iar la aceeaşi vârstă Raluca Olaru s-a situat la un moment dat pe locul al patrulea; Sorana Cîrstea şi Alexandra Dulgheru au ajuns până pe 6, iar Edina Gallovits pe 7, la simplu. Aproape de majorat, Monica Niculescu a atins la rându-i o poziţie înaltă, locul 5 ITF.

Pe lângă triumful Simonei pe zgura pariziană, fanii înveterați ai tenisului își mai reamintesc, printre altele, de semifinalele de la Australian Open (Raluca Olaru, Simona Halep), finalele la Eddie Herr reușite de Sorana Cîrstea sau Monica Niculescu, sfertul de finală la Wimbledon sau semifinala la Orange Bowl ale Alexandrei Dulgheru. Şi aici am menţionat doar câteva dintre rezultatele de răsunet din faza finală a drumului spre seniorat.

La masculin, drumul s-a dovedit mult mai întortocheat pentru juniorii acelei generații, care n-au găsit atât de ușor coordonatele unui juniorat prodigios, confirmat de un seniorat pe măsură. Poate cu excepţia lui Horia Tecău, cel care făcea legea în lume, la dublu, alături de Florin Mergea. De două ori titlu la Wimbledon, de două ori finală la Australian Open, finală la Orange Bowl. Horia nu a excelat niciodată la simplu, deși ar fi avut armele ca să o facă, în special pe suprafeţele iuţi. Relaţia lui specială cu iarba englezească s-a înfiripat atunci, la 18 ani. La Roehampton, anticamera Wimbledon-ului, Tecău câştiga, în optimile unui turneu de juniori, cu 6-3, 6-4 în detrimentul unui Andy Murray cu doi ani mai mic, dar deja pompat puternic din spate de federaţia britanică.

La scurt timp, chiar pe terenurile de la All England Club, Horia atingea faza semifinalelor pe tabloul de simplu al juniorilor. Astfel de rezultate l-au propulsat la vremea aceea până la graniţa Top 10 ITF, locul 12 fiind cel mai înalt ocupat vreodată la simplu. Chiar pe poziţia a 10-a a juniorilor avea să urce, tot la 18 ani, Adrian Ungur, în cartea lui de vizită din acea perioadă figurând, printre altele, un sfert de finală la Orange Bowl sau o finală la Campionatele Europene din Elveţia, la dublu, în pereche cu acelaşi Tecău.

O traiectorie aparte a desenat Alexandra Cadanţu, în al cărei istoric în ITF la juniori se găsesc numai patru turnee disputate în toată cariera. Crescută într-o familie nevoiaşă, nu şi-a putut permite "luxul" unor deplasări la turnee în străinătate, nici măcar de una singură. "Dar la Campionatele Naţionale le cam bătea pe toate. La antrenamente, dacă făcea Sorana un meci cu ea, nu ştiu dacă ar fi învins-o… Cadanţu n-a avut ocazia reală să concureze cu ele. A ajuns foarte sus pentru posibilităţile pe care le-a avut", punctează Alina Tecşor. Nici măcar acum, când ocupă un loc între primele 100 de jucătoare ale lumii, nu-şi poate permite un antrenor care să o însoţească săptămână de săptămână, turneu după turneu.

Paşii către seniorat făcuți de actuala generaţie de Top 100 a tenisului românesc au coincis cu perioada de dezvoltare a competiţiilor de categorie Futures, cu premii de 10.000 de dolari. Spre mijlocul anilor 2000, România ajunsese să găzduiască un total de 30 de turnee satelit. Erau 18 la masculin, reunite sub denumirea Ţiriac Trophy, şi 12 la feminin, serie intitulată Năstase Trophy. În căutarea primelor puncte în cariera profesionistă, dar şi ca să-și diminueze eforturile şi costurile unor deplasări în străinătate, majoritatea juniorilor s-a înrolat pe tablourile de acasă.

De aici concluzia trasă de o parte a lumii tenisului, cum că acele Futures au ajutat la formarea grupului de jucători de top pe care îi avem acum. "Ce a ajutat cu adevărat generaţia care s-a ridicat au fost turneele începute din vremea lui Hărădău şi păstrate. A ajutat generaţia lui Crivoi, iar pe lângă el au crescut mulţi alţii: un Moraru, un Ioniţă, un Cruciat, un Crăciun, un Mlendea. Vorbesc de jucători care au ajuns între primii 200 din lume. Au crescut cu puncte câştigate în ţară, fără prea mari cheltuieli. Jucătoarele pe care le vedem acum în prima sută? Toate au avut la bază, într-o anumită perioadă a carierei, acele Futures", susţine Claudiu Munteanu.

"La 18 ani, am fost la un pas să renunţ la tenis şi să mă înscriu la o universitate în Statele Unite. Nu aveam posibilităţi financiare pentru a juca turnee mai mari, să ies în afara ţării, băteam pasul pe loc. Norocul meu a venit după ce am câştigat un turneu de 10.000 de euro la Dinu Pescariu. Așa am găsit şi un sponsor care să mă susţină", se confesează Alexandra Cadanţu.

Alții cred însă că nu Futures-urile au constituit rampa de lansare, ci tocmai deschiderea către Vest, chiar şi în condiţiile în care, pentru mulți părinți, eforturile erau considerabile. "Pe când Raluca avea 14 ani, erau trei turnee Futures. Două nu le-a jucat. La 15 ani, au apărut mai multe. A pierdut la toate în primul sau în al doilea tur. Spre toamnă, făcea prima finală, la Iaşi, cu Monica Niculescu. În anul următor, 2005, a jucat trei astfel de turnee şi le-a câştigat pe toate, inclusiv învingând-o pe Sorana. Şi am zis: Gata cu turneele de 10.000! Hărădău insista, dar i-am demonstrat cu creionul pe hârtie că, jucând an de an turnee de 10 mii, nu poţi avansa mai sus de locul 300 şi ceva în clasament", spune Adrian Olaru.

Pe atunci, în perioada de expansiune a circuitului Ţiriac Futures, Victor Hănescu intrase deja în seniorat. Până la vârsta de 18 ani, Hăne nu jucase niciun turneu de 10.000 de dolari în România. Primul l-a bifat când deja îşi sărbătorise majoratul, la Galaţi, fiind învins în turul secund de actualul preşedinte al Federaţiei Române de Tenis, George Cosac. În cei doi ani de Futures, din vara lui 1999, până în vara lui 2001, Victor a căutat mai mult turnee de dincolo de graniţă. Şi din motivul că la noi nu se organizau suficiente. "Am fost marcat de Occident, de ce am văzut când am ieşit din România. Am fost surprins să văd cum erau ceilalţi sportivi faţă de noi, de la condiţii, echipament de joc, chiar jocul în general", rememorează Hănescu.

Faţă de alţi sportivi, el a cunoscut străinătatea mult mai târziu. Sorana Cîrstea, în schimb, a avut ocazia de a se pregăti de mică, o bună perioadă, la Essen, în Germania, la Academia lui Ion Geantă. La fel şi Irina Begu, care ajunsese să-și petreacă parte din timp la Nurnberg, localitatea unde este stabilită mătuşa ei, Aura Wagner.

în mai toate situaţiile, fie că vorbim fie de un părinte, fie de un antrenor, fie de un personaj din anturaj, a existat un cineva care i-a stat mereu alături şi a cărui influenţă a marcat decisiv ascensiunea sportivului. Aura Wagner, mătușa din partea mamei, a fost cea care i-a creat cadrul şi, nu în ultimul rând, confortul material Irinei Begu. Cu o afacere prosperă în Germania, fosta jucătoare de tenis, rezidentă la Nurnberg, şi-a permis să-i întreţină paşii către vârf. I-a oferit sprijin material, în special după ce Irina împlinise 14 ani, vârstă critică în calea spre profesionism. E vârsta de la care, așa cum vom vedea în alte episoade, un viitor mare performer investeşte sume uriaşe, ce ating uneori și 100.000 de euro pe an.

În cazul Monicăi Niculescu, antrenorul zălăuan Călin Ciorbagiu a fost cel care i-a manageriat întreaga activitate încă din copilărie, ocupându-se și de pregătire. Cei doi fac echipă şi astăzi. Iar Monica se consideră o norocoasă şi admite că, fără ajutorul şi priceperea lui, n-ar fi ajuns niciodată în top. Tot un ardelean i-a stat aproape şi lui Hănescu. "Firicel Tomai mi-a fost ca un tată! M-a preluat de la 15 ani, m-a format şi ca individ, şi ca jucător. A făcut totul ca să-mi fie mie bine. Am început amândoi de la zero și am reuşit ceva deosebit. Sunt un caz fericit", a subliniat Victor pe site-ul personal.

De la primele mingi pe care le-au schimbat în sala liceului Eugen Lovinescu, din cartierul Drumul Taberei, antrenorul Claudiu Munteanu a văzut în băiatul blond al profesorului de sport un mare viitor. Blondul era Victor Crivoi. Tatăl său suferea de o afecţiune a sistemului neuro-vegetativ ce-i provoca o frică de moarte de a ieşi din casă. Iar antrenorul l-a luat pe Victor sub aripă de la 11 ani. De atunci, Claudiu Munteanu l-a tratat pe Victor Crivoi ca pe propriul copil. "Nu am luat în calcul că plăteşte, că nu plăteşte. I-am oferit tot ce se putea oferi, tot ce era nevoie. Şi rachete, şi racordaje, şi adidaşi. I-am dat şi o maşină de racordat acasă. A trecut timpul. A început să aibă rezultate, să câştige, să urce în clasament. La 17 ani a câştigat Criteriul de primăvară. A terminat liceul, a luat Bacalaureatul cinstit, fără copieri, fără şmecherii. Avea perspective să plece în America. Veniseră câţiva antrenori, îl văzuseră şi i-au oferit şansa. Eu i-am zis: Gândeşte-te, e opţiunea ta, eşti băiat mare! Mi-a spus că alege ATP-ul, că simte că poate face performanţă înaltă şi că n-o să meargă în America".

Însă, pe fondul problemelor financiare, necesitatea unor cheltuieli masive îl ţinea în loc. "N-aveam bani, iar Marian Didu s-a oferit să ne sprijine. I-a dat lui Victor 3.000 de dolari să plece în Croaţia. S-a pus problema să-l ajutăm cu de toate. Mi-aduc aminte şi-acum: Marian a cumpărat jumătate de porc să-i dea băiatului de mâncare. Proaspăt, porţionat, dus acasă la Victor, în portbagaj! Pentru că n-avea de niciunele!".

Era epoca în care fiecare se descurca așa cum putea. Ca să ajungă împreună cu Crivoi la primul turneu în străinătate, în Slovacia, la Zilina, Claudiu Munteanu susţine că s-a împrumutat cu suma de 2.000 de dolari de la bancă. Ulterior, când Victor era deja senior, au apărut şi ceva sponsori. "În 2004 am avut primul ajutor substanţial, 10.000 de dolari de la Bogdan Enoiu, să ne facem plan de turnee. Şi cu banii aceia s-a ridicat. Cert e că în 2005 Victor a câştigat nouă din 11 finale de Futures disputate".

De cele mai multe ori, drumul spre circuit pare irealizabil fără o "injecţie" la momentul potrivit, din partea unui sponsor. Pe fondul rezultatelor excepţionale de la juniori (finală la Roland Garros, semifinală la Australian Open), Raluca Olaru a captat la 16 ani sprijinul unui om de afaceri, din partea căruia a obţinut un sprijin consistent la vremea respectivă, aproximativ 60.000 de euro. Banii erau necesari ca aerul pentru viitoare deplasări costisitoare. Croaţia, Italia, Spania, Maroc, Franţa, Germania, Coreea de Sud, Japonia, Canada, toate au constituit bornele din 2006, pe care s-au construit punctele ce i-au permis ulterior să urce în clasament într-atât încât să poată ataca turneele WTA. Iar rezultatele s-au văzut: în februarie 2007, Raluca a ajuns la Memphis, din calificări, trecând în sferturi de Sam Stosur, până într-o semifinală cu Venus Williams! Raluca și reverul ei în lung de linie ajungeau până pe locul 53 în lume. România începea din nou să simtă aerul proaspăt. Reveneam, încet-încet, în lumea bună. Mai apoi, colegele de generaţie au răsărit precum ciupercile după ploaie. Puterea exemplului, dar şi un alt factor, pe care îl evidenţiază Alina Tecşor: economia ţării începuse să se miște. Existau posibilităţi materiale mai mari, mai mulţi părinţi dispuși să investească. Şi sponsori se găseau mai uşor.

"Toată lumea zice: uite unde sunt Murray și Tsonga acum. Dar eu n-aveam echipă, degeaba i-am bătut atunci!" - Florin Mergea

Dincolo de latura financiară și de potenţial, trecerea de la un juniorat de succes spre un seniorat pe măsură ţine şi de alţi factori. La 17-18 ani, Florin Mergea îl învingea pe Thomas Berdych cu 6-1, 6-0 în finala Slovakia Cup, trecea de Monfils în sferturile de la Australian Open, îl elimina pe Andy Murray în sferturi la US Open şi câştiga în faţa lui Tsonga, în drumul spre trofeul de la Wimbledon!

Dar toate aceste rezultate nu i-au garantat succesul în Liga Mare, ba din contră, dacă facem o comparaţie cu prezentul jucătorilor pe care i-a învins în acea perioadă. "Mergea şi-a cam bătut joc de talentul lui. El şi cu Tecău, la Roma, erau veniţi cu fetele după ei. N-aveau nicio treabă cu antrenamentele. Florin numai pe jocuri, toată noaptea. Îl vedeai cu ochii scoşi dimineaţa. Erau veniţi la turism. O atitudine total dezastruoasă. Vina e a lui. Norocul lui Horia a fost că n-a rămas în starea asta. Că şi el a trecut prin momente foarte grele, de lâncezeală. Dar s-a scuturat. A reuşit să tragă de el, iar cine l-a luat în cârcă şi l-a ridicat a fost Pavel", dezvăluie un personaj din anturajul celor doi.

Cât este vină și cât sunt alte cauze, Florin știe sigur cel mai bine, mai bine ca oricine. Cert e că presiunea la care a fost supus în adolescență, stresul competiției, teama de a nu-și dezamăgi părinții, lipsa unei echipe puternice care să-l susțină, toate astea sunt detalii care l-au făcut să-și piardă încrederea în el la momentul respectiv, și despre care vorbește acum cu ceva mai multă detașare, la ani distanță de acele vremuri.

Mergea spune că rezultatele lui la juniori s-au bazat mult pe talent, dar că la profesionişti nu mai era de ajuns, pentru că ieşeau la iveală problemele din pregătirea fizică. "Eu jucam bine, dar habar n-aveam ce făceam pe teren. E un joc foarte complex şi nu eram tehnic pus la punct; aveam găuri în joc." Abia târziu a învăţat, de la diferiţi antrenori, aspecte tehnice precum serviciul, la 17 ani, voleul, la 20 de ani sau reverul, la 24 de ani.

În cele din urmă, între rătăcire şi ambiţie, Florin Mergea nu s-a irosit. Poate în ceasul al 12-lea, şi-a regăsit echilibrul personal. Abandonase tenisul timp de mai bine de un an, dar a luat-o de la capăt, relansându-şi cariera în circuitul de dublu, intrând în Top 100 şi cucerind primul titlu ATP al carierei. Dar câţi alţii mai găsesc puterea unei astfel de reveniri spectaculoase?

Unii oameni din fenomen susțin că, în realitatea actuală a tenisului mondial, talentul copiilor români e mai facil de valorificat la feminin, acolo unde există mai puţine necunoscute. "Fetele sunt mai dispuse să respecte reguli şi mai uşor de disciplinat", arată Silviu Zancu, în timp ce Marius Comănescu crede că "băieţii sunt mai greu de motivat şi îşi urmăresc mai greu ţelul. Pornesc bine şi se cam mulţumesc cu puţin". Totodată, tenisul masculin rodează mai mult din punct de vedere fizic, ca rezultat şi al modului în care sunt dispuse turneele în calendar, sau al sistemului de punctare.

"Toţi copiii care au făcut rezultate au fost rodul unor situaţii excepţionale, nu al strategiei dintr-un club sau al unei activitaţi coordonate".

Punctual, explicațiile pentru performanțele fetelor se regăsesc, potrivit lui Silviu Zancu, în disciplină, mediu concurenţial şi în insistenţa părinţilor. "Reuşita fetelor noastre li se datorează în primul rând lor, apoi părinţilor şi, în cele din urmă, antrenorilor. Dacă vreţi nişte procente ca aprecieri personale: 50-40-10". Locul în care s-au pregătit nu le-a influenţat dezvoltarea ulterioară ca jucători, crede Claudiu Munteanu. "Toţi copiii care au făcut rezultate au fost rodul unor situaţii excepţionale, nu al acţiunii dintr-un club sau mai multe, al unei activitaţi coordonate". Marius Comănescu sintetizează la rându-i: "Nu a fost sistemul cel care a tras jucătorii în sus, asta-i clar. Ci investiţiile părinţilor şi dorinţa sportivilor, cuplate cu munca de calitate a unor antrenori".

Așa-i. Nu a fost sistemul. Și copiii de atunci, transformați în tinerii de azi, nu uită. Nu uită și nu iartă. Reacția Soranei de la Australian Open 2012 e memorabilă.

"Cred că e incredibil că suntem 5 jucătoare din România în prima sută mondială, dacă mă gândesc la condiţiile pe care le avem acasă. Probabil ne provocăm una pe alta, pentru că ajutor în ţară n-avem. Am avut eu ceva rezultate mai întâi, apoi Monica (Niculescu) a zis, probabil, pot şi eu. Şi tot aşa. Nu există o explicaţie clară pentru rezultatele noastre, după cum nu există o reţetă pentru asta. Toate jucăm diferit. Suntem ca un curcubeu.

În episodul următor căutăm răspunsul la întrebarea: De ce s-au pierdut atâtea talente? Aflăm care au fost greșelile s-au produs în drumul către seniori, pentru a trasa apoi harta prezentului la nivel de copii şi juniori în tenisul românesc. Aflăm numele care ar putea să se transforme în campionii de mâine. Studiem rezultatele din 2013 pentru fiecare dintre juniorii de top, îi cunoaștem pe fiecare în parte și discutăm despre turneele de top la care un sportiv trebuie să participe în primii ani în tenis.