Paul Lascu

– Domnule Lascu, ce aveţi de gând să faceţi cu viaţa dumneavoastră? Niciodată nu învăţaţi, niciodată nu citiţi, iar notele dumneavoastră sunt în concordanţă cu mediocritatea pe care o afişaţi. Nu va pricepeţi la nimic şi nu va pasionează nimic. Staţi jos, aveţi nota 2!

Acesta a fost discursul de final de săptămâna pe care îl auzisem din partea profesoarei de istorie, dar mie nu îmi pasa. Nu îmi plăcea materia ei şi chiar nu înţelegeam de ce trebuie să învăţ despre ce s-a întâmplat acum 2000 de ani. Cu ce mă afectează ? Cui îi pasă de Burebista sau de Mihai Viteazul? Şi dacă dezvoltam ideea, îmi dădeam seama că nici celalalte materii nu sunt mai interesante. Dacă vreau să calculez ceva pot folosi calculatorul, hărţi sunt destule, deci nu trebuie să învăţ nici munţii, nici capitalele, iar literatură mi se părea cea mai mare bătaie de joc la adresa elevilor. Desigur că nu citisem niciodată o carte, dar nu vedeam rostul oricum. O grămadă de băieţi plictisiţi şi-au aşternut pe hârtie prostiile care le treceau prin cap, iar acum sunt consideraţi intelectuali de marca. Nişte proşti!

Ce mai conta că nu ştiam nimic şi nici nu voiam să ştiu, când weekend-ul abia începuse, iar telefonul urla de sms-urile drăgăstoase ale viitorilor fotbalişti care conţineau acelaşi mesaj concentrat : “dacă nu aduci mingea, nu joci.”

Am fugit acasă, am aruncat ghiozdanul uşor ( manualele oricum sunt de prisos) şi m-am îndreptat spre teren cu mingea, prietenul cel mai bun al prietenilor mei şi cheia mea către grup. Am jucat puţin sau mai bine spus am apărat poarta, când unul dintre băieţi se opreşte şi cu o voce arogantă ne spune că se duce la tenis de câmp, fiindcă are de terminat o partida à la Roland Garros.

– Roland ce? am întrebat eu amuzat.
– Roland Garros, pămpălăule!

Cum mă săturasem să stau mereu în poartă şi să ascult ironiile gratuite ale coechipierilor mei, l-am rugat să mă ia la tenis. M-a privit de sus, a râs obraznic şi mi-a spus:
Bine, hai să îţi arăt ce înseamnă să fii un star.
Am ajuns la terenurile verzi (sunt daltonist), unde mulţi oameni loveau o minge şi gemeau. Mi s-a părut amuzant, dar nu am avut timp să contemplez momentul, pentru că amicul meu m-a chemat pe terenul unde urmă să aibă loc continuarea celebrei partide. I-am urmărit îndelung. Mi-a plăcut sunetul rachetei în momentul în care loveşte mingea, am urmărit trăirile celor doi şi nu am înţeles de ce ţipă în momentul lovirii şi de ce scorul este cu 15,30 şi ce mai ziceau ei acolo. Amicul meu a câştigat partida, a ţipat de bucurie şi a aruncat racheta, iar eu l-am aplaudat şi l-am rugat să mă lase să dau şi eu câteva mingi cu el.

– Dă-mi paleta norocoasă, Cristian!
– Rachetă, neisprăvitule! Ia-o!

Ce senzaţie! Racheta era mult mai uşoară decât credeam, iar suprafaţa părea acum un patinoar. Bineînţeles că nu ştiam ce înseamnă forehand, deci nu îl puteam ascultă pe amicul meu când încerca să îmi dea sfaturi. În ciuda râsetelor celor doi granzi ai tenisului, aşa cum îi vedeam eu, m-am descurcat binişor. Chiar am reuşit să ţin câteva mingi în teren, când amicul mi-a propus să facem un set. Am câştigat un game, dar la sfârşit el a ţinut să îmi reamintească de faptul că am pierdut, că sunt un ratat şi că niciodată nu voi putea să ating un nivel atât de înalt.
Pentru prima dată în viaţă am ştiut că pot mai mult. Mi-a plăcut să lovesc mingea galbenă şi râsul amar al amicului atunci când am câştigat un punct cu o scurtă. Aşa au numit ei lovitură mea jalnică, fără vlagă. Pentru prima dată în viaţă m-a deranjat comentariul răutăcios al amicului de după meci şi mi-am propus să învăţ tenis. Da,exact, să iau lecţii de tenis şi să îl bat pe amicul meu. Pentru prima dată în viaţă am simţit că pot, că îmi place ceva şi că îmi doresc cu adevărat ceva.

Prima luna a fost destul de grea. Nimeni nu voia să joace cu mine, fiindcă eram începător, aşa că m-am mulţumit să lovesc zidul. 8 ore pe zi loveam zidul, iar acasă mă uităm la diferite filmuleţe cu jucătorii profesionişti de tenis. Încercăm să imit loviturile lui Roddick, iar cel mai mult îmi plăcea Murray. Spre surprinderea mea, am început să învăţ reverul şi chiar să îl lovesc bine. Am jucat prima mea tentativă de meci cu o domnişoară mult mai pricepută ca mine şi mult mai drăguţă comparativ cu amicul meu. M-a învins clar, dar mi-a dat nişte sfaturi preţioase şi mi-a recomandat un instructor.
Mi-am convins mama să mă finanţeze şi am vorbit cu domnul care urmă să mă îndrume către lumea tenisului amator. Următoarele două luni au trecut, antrenându-mă 2 ore pe zi cu instructorul şi 6 cu prietenul meu cel mai bun, peretele. Chiar reuşisem să câştig un meci contra unui coleg de antrenament, iar acest lucru m-a ambiţionat şi mai tare, până când:

– Mamă, vreau să mă înscriu la turneu!

Mama a fost foarte încântată de faptul că fiul ei îşi dorea să concureze, să joace, să câştige. A fost mirată de ambiţia mea şi de dorinţa nebunească de a mă întrece cu nişte veterani ai acestui sport. Da,veterani. Urmă să concurez într-un turneu care nu ţinea cont de vârstă, ci de nivelul de joc al fiecărui individ.
Am fost fericit când mama mi-a dat voie, m-am înscris la turneu, dar în următoarea săptămâna a trebuit să suport discuţiile stârnite de tatăl meu, care nu vedea de ce să cheltuim bani pentru o “izmeneală” de-a mea.
Nu merg nicăieri cu copilul asta netalentat. Ştiut eu cum e tenisul, iar el nu se pricepe. Habar nu are. Ce rost are să mergem până la Constanţa degeaba? Nici nu vreau să aud de vreun turneu. Luaţi-va gândul! Nu mergem nicăieri.
Şi am ajuns la Constanţa. Partea proastă a fost că mama nu a putut să îşi ia liber, aşa că imaginaţi-va cum s-au scurs cele 3 ore aferente drumului.

Cum crezi tu că vei putea să baţi un om de 40 de ani, când tu eşti un puşti de 15? Tu ştii ce mâna mare are omul ăla? Nici nu o să vezi mingea. Nu ştiu de ce m-am lăsat convins să iau parte la prostia asta.
Am ajuns la baza de tenis din Mamaia, care era înţesată de zeci de jucători de diferite vârste, împrăştiaţi pe cele 7 terenuri. Am fost surprins să văd că toţi jucătorii aveau termobaguri în care îşi ţineau mai multe rachete şi schimburile. Am aşteptat cam două ore, iar apoi am fost strigat de organizatorul concursului că adversarul mă aşteaptă pe terenul cu numărul 5. Mi-am luat punga de plastic în care îmi ţineam racheta, tata a dat ochii peste cap când i-am spus să arunce ţigara şi ne-am îndreptat către terenul cu pricina.

Va imaginaţi ce simţeam în acel moment? Urmă să joc în primul meu meci de tenis oficial. PRIMUL MEU TURNEU!
Aveam inima în gât, iar adversarul era conform aşteptărilor tatălui meu. Înalt, puternic, bine îmbrăcat si chiar avea o mâna masivă şi a început să radă când i-am spus că joc tenis de doar 3 luni. Era favoritul numărul doi al turneului.

Am intrat pe teren. Picioarele îmi tremurau, iar la încălzire am scăpat de 2 ori racheta din mâna. Încercăm să alerg, dar emoţiile mi-au pus plumb în teneși (da, jucam în teneși). Am început meciul, iar primele 5 game-uri s-au scurs cu adversarul meu râzând de faptul că serveam din mână şi încercând să îmi explice că un deget în sus înseamnă out şi cu mine, străduindu-mă să las emoţiile pe banca. Organizatorii aveau dreptate. Chiar se ţinea cont de nivelul de joc. Adversarul nu era mai mult mai bun. Am pierdut primul set la 0, iar tata mi-a spus să mă grăbesc. Ceasul indică ora 17:00, iar tată voia neapărat să facă o baie în mare şi să ajungem acasă până când îi începea filmul.
Am câştigat meciul. Nu mă întrebaţi cum. Nu ştiu. Nu îmi amintesc mare lucru din următoarele două seturi, dar ştiu că am văzut pentru prima dată în ochii tatălui meu sentimentul de mândrie, de mulţumire. Ce-i drept, m-a felicitat şi mi-a spus că nu se aştepta la aşa o izbândă, iar faptul că urmă să mai joc un meci în următoarele ore, iar el să rateze filmul, nu l-a întristat foarte tare.

Într-un mod total neaşteptat, am câştigat şi meciul doi cu un adversar care practicase tenis în Olanda. Avea două termobaguri şi îşi schimbă tricoul la fiecare pauză, în timp ce eu mă ştergeam de sudoare pe tricoul tatului meu. Nu aveam prosop sau haine de schimb. Urmă să joc a două zi în semifinalele turneului, iar tata şi-a schimbat complet comportamentul. Mi-a cumpărat un tricou şi o pereche de şosete şi m-a lăsat să dorm pe bancheta din spate a maşinii, el preferând să stea cu paznicul parcării.

Nu am dormit în acea noapte şi asta nu din cauza spaţiului redus de pe bancheta, ci din cauza emoţiilor. Nu îmi venea să cred că am reuşit să câştig două meciuri. Nu puteam să cred că eu pot concurez de la egal la egal şi să câştig. Nu obţinusem niciodată o astfel de victorie. Şi îmi plăcea sentimentul acela de a fi doar eu pe teren şi de a depinde doar de mine. Nimeni nu mă mai batjocorea şi nu mai stăteam în poartă.

Am câştigat turneul! Finală a fost un meci extenuant jucat la peste 40 de grade celsius, timp de 3 ore şi jumătate. Nu vă imaginaţi ce bucurie de nedescris am trăit când am câştigat ultimul punct ( sau l-a pierdut adversarul, mingea oprindu-se în fileu), iar cei 4-5 spectatori m-au aplaudat. Era pentru prima oară când eram felicitat sincer, iar momentul când mi-a fost pusă medalia este de neuitat.

Am continuat să joc tenis şi să avansez, în acel an castigand încă două turnee din trei. L-am învins chiar și pe amicul meu. Am promovat la nivelul următor, iar dorinţa mea se împlinea. Desigur că ştiam că nu voi putea niciodată să fac tenis de performanţă, vârsta prea înaintată şi condiţiile financiare precare reprezentând un zid de netrecut. Iubeam totuşi senzaţia de a fi singur pe teren şi de a fi aplaudat. Acum personalitatea mi s-a schimbat. Nu mai eram copilul trist de care toată lumea râdea. Eram o persoană mai îndrăzneaţă, mai curajoasă. Mi-am făcut alţi prieteni, care mă respectau şi pe care îi tratăm asemenea. Am început să citesc despre jucătorii de tenis, iar gloria de care aceştia aveau parte mă făcea să visez. Îmi doream să aflu mai multe despre ei şi despre succesul lor şi chiar mă imaginăm pe Philippe Chatrier aplaudat de mii de oameni.

Tot în această perioada mi-am descoperit încă o pasiune. Istoria. L-am descoperit pe Napoleon şi am fost uimit de traseul vieţii sale. Am fost şocat să îmi dau seama că îmi plac personalităţile glorioase, iar alături de trofeul de la Wimbledon, aveam pe cap coroana imperială a Franţei. Am început să studiez serios, am intrat la un liceu cu profil axat pe istorie, iar pasiunea mea a continuat, descoperindu-i pe Alexandru cel Mare, Ludovic al XIV-lea, Hannibal sau chiar Adolf Hitler. M-am îndrăgostit la liceu şi de literatură, cărţile care prezintă personaje cu puteri nelimitate, fiind favoritele mele.

Cele două mari iubiri ale mele, tenisul şi istoria s-au împletit în timpul liceului, reuşind să câştig peste 20 de turnee şi să fiu admis la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşi, iar acum aştept cu nerăbdare un viitor marcat de trecut, care să cadă pe tuşa şi să fie câştigător.Tenisul nu doar că mi-a schimbat viaţă, dar a şi salvat-o de la o existenţa monotonă şi umilă.

Povestea este reală.