Ana Maria Matusoiu

A refuzat Franţa, a ratat Anglia, dar s-a ales cu amintiri memorabile de la Mogoşoaia. Timp de 90 de minute a jucat contra legendelor fotbalului românesc, pe care până atunci le văzuse doar la televizor, şi a primit de la marele Ienei aceleaşi sfaturi pe care, demult, antrenorul care a câştigat Cupa Campionilor Europeni cu Steaua, le oferise lui Lăcătuş sau Hagi. Într-o seară glorioasă de 23 mai 2014 a simţit cum i se încreţea pielea de emoţii, iar toate scenariile pe care şi le făcuse el despre un meci de fotbal jucat ca la carte, deveneau realitate. Ovaţiile miilor de suporteri de pe Arena Naţională se revărsau pe teren, iar lui stadionul ajunsese să îi pară un templu. În acel templu, el era faraonul care îşi atinsese ţelul. Meciul „Legende vs. Suporteri” a venit ca o consolare după ce pierduse ocazia să îşi etaleze talentul pe Emirates, stadion pe care oricare puşti ori adult îndrăgostit de fotbal visează să joace. Este vorba de Dorel Viorel Niţu sau Doru – cum îl ştiu prietenii – un tânăr de o modestie rară căruia, mai mult decât orice, i-ar fi plăcut să joace fotbal de performanţă.

Am purtat câteva discuţii despre sportul rege cu acest tânăr care ne-a convins că, dacă ar fi avut un gram de noroc, poate nici n-ar mai fi fost aici, la poveşti cu noi, ci pe cine ştie ce arenă a lumii, făcând ceea ce îi place. A crescut cu fotbalul în suflet şi a văzut un idol în atacantul olandez Patrick Kluivert, iar astăzi, dintre Ronaldo şi Messi, îl preferă pe cel din urmă. Dacă ar avea posibilitatea, ar investi în Universitatea Craiova, echipă de fotbal căreia îi duce dorul.

Apăra cu mănuşile de cărbune în faţa blocului

Doru s-a născut în Berbești, un orăşel din judeţul Vâlcea. De mic copil, a bătut mingea în faţa blocului. Ore în şir, până se lăsa seara, dar parcă nu era de ajuns. Aşa că aştepta cu nerăbdare ziua următoare, ca s-o ia de la capăt. La 7 ani, se visa portar. Căpătase o pereche de mănuşi de la tatăl lui, pe care acesta obişnuia să le folosească la mina de cărbune unde lucra, iar Doru prinsese atâta drag de ele încât nu le mai lăsa din mâini, fie vară, fie iarnă. Trei ani mai târziu renunţase la ideea de a fi portar şi ajungea să joace pe postul de fundaş într-o echipă de fotbal înfiinţată şi antrenată de un lăutar din comună. „Nu ştia prea multe despre fotbal. Citea nişte cărţi şi ne antrena. Atâta tot”, îşi aminteşte Doru. Toată copilăria a fost un du-te-vino continuu de la o echipă la alta, însă niciuna atât de serioasă pe cât şi-ar fi dorit. Antrenamente slăbuţe, meciuri oficiale la o săptămână sau două şi mai multă joacă în curtea şcolii. Lucrurile s-au mai schimbat în liceu, când a început să joace în Divizia D, la o echipă dintr-o comună vecină.

Ar fi putut… Dar n-a fost să fie!

La 15 ani, i s-a ivit o primă mare şansă, când joaca prin faţa blocului l-a adus în vizorul unui francez, căsătorit cu o vecină de bloc. Francezul ieşea pe balcon, trăgea dintr-o pipă şi se uita la băieţi în timp ce băteau mingea. Era atras de tinereţea lor, de modul în care zburdau de colo-colo şi de talentul tânărului Doru, pe care a vrut să-l ajute. „Soţia lui a venit la tatăl meu şi i-a zis: <>”, spune Doru. Tatăl, punând visurile fiului său pe primul loc, a vrut să-l trimită în Franţa, dar Doru a refuzat. De ce? Pentru că un bilet de avion era prea scump cu zece ani în urmă şi ideea tatălui de a se împrumuta la bancă nu i-a surâs. S-a gândit că e mai bine să refuze, decât să îşi bage tatăl la datorii şi, bineînţeles, a luat în considerare posibilitatea de a nu trece probele, ceea ce însemna că tot efortul avea să fie în zadar. Au urmat zile grele. Zile în care s-a întrebat dacă a luat decizia bună sau nu, dar a hotărât că nu va trăi cu regrete, aşa că a trecut peste și a mers mai departe. „Mi-a părut rău, dar am trecut peste asta. Dacă aş fi mers acolo, poate că aş fi reuşit ceva, mai ales că atunci aveam numai 15 ani”, spune tânărul.
În probe la Voinţa Sibiu
În 2007, și-a încercat norocul la Voința Sibiu. Bătuse vreo 200 de kilometri până la Sibiu și își pusese toate speranțele în șansa pe care o avea. Din păcate, nici de data aceasta n-a fost să fie, nivelul lui de pregătire fizică fiind mult mai slab decât cel al fotbaliştilor antrenaţi de Nicolae Grigore. „Un om extraordinar. M-a motivat mult”, spune Doru despre cel care în sezonul 2011-2012 a jucat cu Voinţa Sibiu în Liga 1. A revenit acasă, la Berbești, dar nu pentru mult timp, pentru că anii trecuseră și pentru tânărul Doru urma o nouă perioadă a vieții, o nouă aventură. Veneau studiile și, odată cu ele, noi prietenii, noi meciuri de fotbal. S-a întors la Sibiu și n-a durat mult până a intrat într-o echipă de fotbal care organiza meciuri de fotbal pe teren sintetic. Juca fie acolo, fie pe un teren din spatele căminului unde și-a trăit anii de studenţie. Într-o zi, şi-a rupt piciorul drept în timpul unui meci. De atunci nu mai dă acelaşi randament, dar asta nu l-a împiedicat să joace în continuare, așa că anii care au urmat n-au trecut degeaba. Doru devenise stâlpul de bază al ASA Sibiu, iar peste un timp căpitanul lui FC Continental.

N-a ajuns pe Emirates dintr-o greşeală

În 2012, un imens ghinion s-a abătut asupra lui şi părea că orice şansă de a juca fotbal la un nivel mai înalt i se năruia sub priviri. A aflat de un turneu de fotbal care avea să aibă loc în mai, în Anglia, organizat de Indesit Football Talents. Mai exact, englezii au iniţiat un proiect pentru atragerea tinerilor pasionaţi de fotbal. Arsenal, ȚSKA Moscova, PSG şi Șahtior Doneţk sunt cele patru nume mari de pe harta fotbalului internaţional cu care englezii au atras peste 40 de tineri pasionați de fotbal, printre care s-a numărat şi Doru. „Noi a trebuit să trimitem poze şi date despre noi, iar fiecare echipă îşi alegea jucători. Echipele au trebuit să meargă la Londra, pe stadionul lui Arsenal şi să joace un fel de campionat. O chestie de promovare organizată de cei de la Indesit”, spune Doru. Ce a urmat pare un fel de glumă proastă, pe care tânărul nu şi-o explică nici azi. Şi totuşi, ce mai poate spune e că „aşa a fost să fie”. Dintre sutele de tineri, poate miile din întreaga lume care s-au înscris la competiție, Doru a fost selecționat. Englezii l-au ales, însă el habar n-a avut, din cauza unor probleme pe care le-a avut cu reţeaua de internet în acea perioadă. Când și-a verificat e-mail-ul, era prea târziu. „Am văzut că m-au ales abia după două zile de la terminarea turneului. Mi-a părut rău, în prima zi am plâns de ciudă. A fost dureros, pentru că e o şansă în viaţă”, spune tânărul. S-a ales, totuşi, cu o minge pe care sunt imprimate stemele celor patru echipe participante la turneu, un mic premiu de consolare trimis de englezi.

Fundaş în meciul „Legende vs. Suporteri”

După toată această poveste, când nu mai aştepta nimic, pare că cineva a tras la sorţi pentru el şi i-a oferit o nouă şansă. Anul trecut, înainte de finala Cupei României Timişoreana dintre Steaua şi Astra, sponsorul oficial al competiţiei a organizat un meci special: „Legende vs. Suporteri”. Suporterii care au vrut să joace contra unor nume de elită ale fotbalului românesc au trebuit să trimită câte un filmuleţ cu ei jucând fotbal, lucru făcut şi de Doru, care a concurat pentru postul de fundaş dreapta. Era la frizerie când a primit telefon şi a aflat că se află printre cei selectaţi. De data aceasta, n-a mai refuzat, n-a mai uitat să-şi verifice e-mail-ul. A răspuns la telefon şi a spus da. Un da convingător, răzbunător pentru şansele pierdute. Un da mulţumitor pentru noua ocazie primită. La jumătatea lunii mai, a ajuns la Bucureşti, pentru ca pe 23 să joace în partida „Legende vs. Suporteri” împotriva lui Balaci, Duckadam, Dănciulescu, Belodedici, Majearu, Stelea, Cârţu, Săndoi şi alţii, pe Arena Naţională, în faţa a mii de suporteri din întreaga ţară. Timp de o săptămână, suporterii, printre care Rafael, solistul trupei Iris, au stat la Mogoşoaia, unde au fost antrenaţi de nimeni altul decât legendarul Emeric Ienei. „Aparte”, aşa numeşte Doru săptămâna petrecută în compania lui Ienei, care a avut o implicare deosebită în pregătirea suporterilor.

„Mingea este un bulgăre de aur şi trebuie să fie întotdeauna la voi”

Și azi, lui Doru îi pare incredibil cum a ajuns el să primească de la Ienei aceleaşi sfaturi pe care maestrul le-a oferit celor mai mari fotbalişti români. „E extraordinar să stai cu Emeric Ienei şi să îţi povestească ce le spunea lui Hagi sau Lăcătuş, pe vremuri. El spunea că le zicea la jucători: <>. Ne-a spus că nu jucătorii trebuie să alerge, ci mingea trebuie să alerge spre jucători. A fost cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea. Nu ştiu dacă voi mai avea ocazia asta vreodată, pentru că au fost atâtea care mi s-au întâmplat. Pot să zic că Dumnezeu mi-a dat asta ca o consolare, pentru că nu am mers nici în Franţa, nici în Anglia, dar a fost o consolare deosebit de frumoasă”, mărturiseşte tânărul. În timpul petrecut la Mogoşoaia, cu naţionala României, pe lângă legendarii Generaţiei de Aur, a avut ocazia să cunoască fotbalişti precum Chiricheş, Rusescu, Bourceanu. „Am rămas uimit să văd că au intrat în hotel şi ne salutau ei pe noi. Cel mai apropiat şi simplu, totodată, e Bănel Nicoliţă”, mai spune tânărul care şi-a văzut visul cu ochii.
Titular contra legendelor, 90 de minute

23 mai 2014, ziua meciului. Doru era anunţat titular pe postul de fundaş dreapta, dar asta n-avea să fie singura surpriză a serii. În timpul meciului, a rămas surprins să vadă că deşi Ienei a introdus un alt fundaş dreapta, nu l-a scos pe el din teren, ci l-a mutat pe postul de fundaş central. Înainte de meci, Ienei a avut grijă să îşi încurajeze elevii, suporteri veniţi din toate colţurile ţării pentru a se duela cu legendele. „Nu vă fie frică, gândiţi-vă că e o şansă extraordinară pentru voi. Aţi ajuns aici, nu aveţi de ce să aveţi emoţii”, le-a spus antrenorul. Emoţiile s-au evaporat atunci şi Doru n-a mai fost conştient decât de şansa pe care o avea în faţă. Să joace pe un stadion imens, cu mii de suporteri în tribune, contra legendelor fotbalului românesc. Acela era visul devenit realitate. „Nu poţi decât să guşti din fructul ăsta şi să faci ce ştii mai bine, să simţi plăcerea asta”, spune Doru. Partida s-a terminat 3-3, iar la final Doru s-a ales cu tricoul lui Săndoi, pe care i l-a dus cadou tatălui său.

O surpriză frumoasă i-au făcut colegii de serviciu, despre care el a aflat abia după meci. Despre faptul că a fost selectat ori că avea să joace împotriva legendelor, Doru n-a suflat o vorbă niciunui coleg. Cumva, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui, Cristi, a aflat, aşa că a mers cu vreo 20 de colegi într-un pub din Sibiu, pentru a vedea meciul. „Am luat jumătate dintre colegii de birou şi am mers într-un pub, să vedem meciul. Am fost mândru când l-am văzut acolo, lângă toate acele legende. Merita asta pentru tot ceea ce i se întâmplase până acum şi pentru că, înainte de toate, Doru e cea mai sinceră şi modestă persoană din câte cunosc”, spune Cristi.

Acum, Doru are 25 de ani, o iubită, un loc de muncă, prieteni. Şi mai are fotbalul. Acest sport pe care îl iubeşte şi ar fi vrut să îl joace la nivel de performanţă.