Gabriela Teodora Vătafu

O negresă înaltă, cu forme voluptoase şi braţe puternice, urcă încrezătoare pe scenă. Rochia albă, cu trenă şi o broderie superbă din pietre preţioase, aşternută pe piept, îi slăveşte trupul. Un bărbat atletic şi elegant, ascuns într-un costum negru, cu batistă albă la inimă şi pantofi de lac, o urmează jovial.

Între cele două trofee, unul ca o cupă imensă de şampanie şi celălalt ca o farfurie uriaşă pentru mâncăruri alese, se formează un ring de dans. Începe ritmul pop, vocile fraţilor Gibb din trupa Bee Gees alunecă pe piesa Night Fever şi invitaţia la dans este deschisă de către gazdă.

Cina campionilor organizată la Wimbledon îi celebrează în anul 2015 pe Serena Williams, care câştigă trofeul pentru a şasea oară, şi pe Novak Djokovic, câştigătorul celui de-al treilea trofeu la Londra. Un cadru de basm în care Serena, numărul 1 WTA, numită „regina tenisului”, şi Nole, numărul 1 ATP, jucătorul excepţional care a dominat circuitul în acest an, sunt puşi în încurcătură de dansul tradiţional al campionilor.

Se prind de mâini, dar nu-şi găsesc echilibrul. Se despart şi fiecare îşi urmează corpul. Mână stângă sus, mâna dreaptă jos şi invers. Un pas în faţă, unul în spate. Serena zâmbeşte, Novak închide ochii. Aplaudă. Nole se pune în genunchi, iar Serena îşi mişcă şoldurile cu avânt. Regele se ridică înţepenit şi o îmbrăţişează pe regină.

Dansul durează 30 de secunde. 30 de secunde în care cei doi câştigători încearcă stânjeniţi să-şi intre în ritm, să-şi înţeleagă intenţiile din priviri, să învingă pe un teren necunoscut. 30 de secunde în care cei mai buni jucători de tenis din lume dansează stângaci şi anevoios.

Dansul numărul 1 în lume, improvizat pe ringul de la Wimbledon 2015, cu Serena Williams aproape călcându-şi pe rochie şi Novak Djokovic mişcându-se ca o marionetă, se desfăşoară pe parcursul celor 30 de secunde ca mise en abyme al anilor dăruiţi tenisului.

***

Succesul în tenis se măsoară de multe ori în cifre, statistici, procente şi titluri. Dacă aruncăm o scurtă privire pe cărările întortocheate ale celor doi jucători, putem descoperi urcuşuri cu adevărat fabuloase şi căderi destul de riscante, care, strânse laolaltă, îi urcă pe primul loc atât în clasamentul tenisului, cât şi în ierarhia sportului.
Serena Williams a intrat în circuitul profesionist la vârsta de 14 ani şi, chiar dacă la început era în umbra lui Venus, a căpătat încredere în propriile puteri. A câştigat primul trofeu de mare şlem la US Open când avea 18 ani. Loveşte cu putere şi viteză, drept dovadă serviciul nimicitor, deţine controlul şi îşi face propriul joc indiferent cine o aşteaptă de partea cealaltă a fileului. Cu aceste atuuri încearcă să domine prin stilul său fiecare meci. A devenit numărul 1 mondial în tenisul feminin la 21 de ani.

De la primele reuşite impresionante până în prezent, jucătoarea americancă a strâns 69 de titluri şi 74,083,421 de dolari. Dincolo de cifre, am urmărit să-i caut slăbiciunile atunci când are o zi proastă sau simte presiunea publicului, dar îşi păstrează ambiţia, păşeşte apăsat, îşi îndreaptă privirea înveninată spre adversară şi nu renunţă, orice ar fi nu renunţă.

În dreptul lui Novak Djokovic stau mărturie alte cifre incredibile. Jucătorul a devenit profesionist la 16 ani. Calităţile care îl individualizează sunt backhand-ul, una dintre cele mai bune lovituri din circuit, şi deplasarea fascinantă. Felul în care se apără şi alunecă dintr-o parte în alta ca să ajungă mingiile dificile îl transformă într-un dansator mult mai bun pe teren decât pe scenă. A câştigat Openul Australian când împlinea 21 de ani şi a ocupat poziţia principală în tenisul masculin la vârsta de 24 de ani.

De-a lungul carierei, sârbul a adunat 58 de titluri şi 89,164,053 de dolari. Mai mult decât atât, atunci când joacă meciuri la temperaturi foarte ridicate, îl văd cum se îmbujorează in crescendo, transpiră abundent şi răsuflă din greu, dar în momentul în care se aşază pe scaun are o privire în gol, concentrată, de-a dreptul invincibilă.
Performanţele acestor atleţi par ireale, iar unele meciuri seamănă cu jocurile pe calculator în care loviturile şi agilitatea sunt uluitoare. Tenisul a avansat rapid în ultimele decenii, meciurile sunt câştigate cu dificultate, antrenamentul fizic trebuie să fie unul intens, iar strategia de joc şi controlul mental deţin roluri importante. Drumul spre succes este pavat cu sacrificii, confruntări şi vulnerabilitate.

***

Excelenţa în tenis, un sport rafinat şi scump, admirat de un public educat şi decent, nu înseamnă în mod sigur confort. Un jucător străbate lumea în lung şi-n lat timp de 11 luni în fiecare an pentru a participa la turnee. Exersează zilnic, urmează o dietă alimentară, îşi caută echilibrul fizic şi emoţional. Oamenii plătesc bilete şi merg să vadă meciuri, să-i încurajeze şi să-i admire. Însă, Serena Williams şi Novak Djokovic, cei mai buni jucători din lume, nu sunt atât de plăcuţi de public.

În anul 2001, la turneul Indian Wells, surorile Williams ar fi trebuit să dispute una dintre semifinale, dar Venus s-a accidentat şi nu a mai putut continua. Regulamentul din circuitul profesionist presupune anumite reguli stricte cu privire la retragerea dintr-un turneu, cum ar fi cea prin care jucătoarea trebuie să anunţe din timp astfel încât programul să fie refăcut. A existat o controversă: anunţarea retragerii lui Venus a venit cu întârziere, iar publicul a considerat că este o strategie a surorilor Williams.

Serena a ajuns în finală. În cea mai urâtă finală. De când a intrat pe teren, înaintea adversarei sale, Kim Clijsters, a fost huiduită, jignită, discriminată din motive rasiale de către arenele cu mulţi oameni albi, furioşi, răi. Când şi-au făcut apariţia Venus şi tatăl său, situaţia s-a înrăutăţit. Serena povesteşte că la jumătatea meciului, după atâta ură îndreptată spre ea, a plâns cu faţa în prosop şi s-a rugat să ajungă la sfârşit.
Sfârşitul i-a adus victoria, deşi adevărata victorie nu a fost împotriva adversarei, ci împotriva publicului. A refuzat să mai participe la Indian Wells, a încercat să atragă atenţia că astfel de izbucniri rasiste nu sunt normale într-o lume civilizată, în cadrul unei competiţii sportive. Au urmat alte remarci rasiste sau sexiste. Unii îi admiră cu reţinere forţa fizică, dar nu-i recunosc meritele intelectuale.

În 2015, după 14 ani în care s-au schimbat multe atât în propria carieră, cât şi în turneul din California, Serena s-a întors la Indian Wells. Când a intrat pe teren, în urma Monicăi Niculescu, regina tenisului a fost aplaudată îndelung de publicul ridicat în picioare. Înainte de începerea turneului, de primirea deosebită şi lacrimile de neoprit, Serena a fost întrebată la conferinţa de presă ce a determinat-o să revină, iar răspunsul a venit ca un serviciu perfect: „de mică am fost învăţată să iert şi să privesc ce se întâmplă într-un tablou mult mai mare”.
De multe ori, Novak Djokovic a stârnit reacţii mai puţin plăcute în rândul spectatorilor. Unii sunt de părere că jocul lui nu este interesant, deşi loviturile perfecte, unghiurile imposibile şi flexibilitatea pe teren ar putea contrazice aceste păreri. Alţii îl consideră arogant şi agresiv. Ce-i drept, a rupt mai multe rachete la nervi, a săgetat replici răutăcioase spre adversari, s-a certat cu arbitrii şi, în general, vreme de mai mulţi ani şi-a arătat frustrarea că publicul nu îl susţine în ciuda meciurilor câştigate. A urmat o perioadă în care imita cu umor diferiţi jucători din circuit sau încerca paşi de dans în timp ce meciurile erau întrerupte din cauza ploii, căutând simpatia publicului. În ultimul timp, Nole pare rezervat şi atent când îşi alege cuvintele, mulţumit de rezultate şi împăcat cu alegerile susţinătorilor din arene.

O parte dintre suporteri crede că este ignorant şi nu ştie ce se întâmplă în jurul lui, nu înţelege lumea şi nu empatizează cu oamenii din Serbia. Însă, Novak Djokovic este înconjurat de sârbi – soţie, familie, echipă. În nenumărate discursuri de mulţumire le arată stima şi preţuirea, iar în anul 2014, după ce l-a învins pe Rafael Nadal în finala de la Roma, a donat premiul de 500,000 de dolari poporului sârb pentru a ajuta oamenii evacuaţi în urma inundaţiilor. Ulterior, a mai făcut o donaţie prin intermediul propriei fundaţii caritabile.
Mulţi dintre iubitorii de tenis nu-l simpatizează pentru că, pur şi simplu, Nole este prea bun, iar spectatorii vor să vadă adrenalină şi spectacol, nu neapărat un jucător care câştigă multe titluri şi devine previzibil. Totuşi, nu a ridicat niciodată trofeul de la Roland Garros, acolo unde a participat de 11 ori şi a jucat 3 finale. În 2012 şi 2014 a pierdut în faţa lui Nadal, iar în 2015 l-a eliminat pe Nadal în semifinală, dar apoi l-a întâlnit pe Stan Wawrinka într-o formă impecabilă. La ultimele două ediţii ale turneului, spectatorii l-au ovaţionat minute în şir pe finalistul Novak Djokovic, care a primit cu emoţie uralele până nu şi-a mai stăpânit lacrimile. L-au aplaudat şi l-au aplaudat… pentru că a pierdut.

Cu siguranţă, succesul nu înseamnă doar cifre, statistici, titluri; succesul nu prinde contur doar în rotunjirea acelor milioane de dolari; succesul nu capătă glas doar prin ovaţii, încurajări şi laude. De fapt, luptele sunt mult mai grele, iar refugiul îl găsesc în echipă şi familie, în valori şi iubire, în propriile rădăcini.

***

În jurul celor doi campioni circulă tot felul de legende urbane despre cum au început să joace tenis, cine i-a îndrumat când le-a fost greu şi cum au trăit exaltarea primelor reuşite. Serena Williams şi Novak Djokovic împărtăşesc amintirile cu pasionaţii de tenis în cărţi şi interviuri. Deschiderea în faţa publicului vine din dorinţa de a le transmite în special copiilor, viitorilor campioni, frânturi din propriile experienţe.
Richard Williams, tatăl şi primul antrenor al surorilor Venus şi Serena, se uita la finala de la Roland Garros din anul 1978, câştigată de Virginia Ruzici care a primit un premiu de 40,000 de dolari, când s-a hotărât că vrea să-şi transforme fiicele în campioane. Şi-a cumpărat cărţi şi casete video, a început să exerseze, să deprindă tehnica şi să-şi însuşească jocul. Pe terenurile publice din Compton, un cartier sumbru din Los Angeles, a înşirat mesaje motivaţionale şi încurajări pe garduri când Venus şi Serena de-abia aruncau primele mingi peste fileu, la vârste foarte mici. Cu puţini bani şi mult efort, au intrat în lumea tenisului şi, cine ar fi crezut atunci, chiar au schimbat istoria.
Nu numai că tatăl lor a fost criticat că şi-a exploatat proprii copii pentru a pune pe roate o afacere bună şi a se îmbogăţi din tenis, dar şi fetele au întâmpinat răutăţi încă de mici, atunci când ceilalţi copii le numeau „negruţa unu” şi „negruţa doi”. Totuşi, Serena îşi aduce aminte cu plăcere de vremea în care cele 5 surori Williams dormeau într-un cameră cu 4 paturi, iar ea se muta în fiecare seară în patul altei surori; când tatăl făcea rost de bani să cumpere două seturi de mingi noi, cele care săreau perfect; când trişa cu ambiţia de a fi mereu câştigătoare; cum s-a înscris la primul turneu fără ştirea părinţilor.
Serena urmează modelele sportivelor afro-americane care i-au deschis calea, cum ar fi Althea Gibson (prima persoană de culoare care a câştigat un mare şlem la Roland Garros, în anul 1956), pentru a fi, la rândul ei, un exemplu demn de urmat de fetiţele care se uită la meciuri. Deşi are un corp cu forme şi muşchi, de multe ori batjocorit, totuşi Serena este atât de creativă şi îndrăzneaţă în alegerea ţinutelor de concurs, dar şi a rochiilor de gală. Jucătoarea chiar a urmat cursuri de design şi a lansat propria colecţie vestimentară. Serena răspunde discriminării cu credinţă şi smerenie, replici bune şi un zâmbet candid.
Începuturile lui Novak Djokovic se leagă tot de un meci văzut la televizor în anul 1993, când Pete Sampras câştiga primul titlu la Wimbledon. Nole avea 6 ani, iar tenisul nu avea o tradiţie în ţara lui, nici măcar nu existau terenuri, dar el ridica tot felul de castroane de plastic deasupra capului, închipuindu-şi că se află la Wimbledon şi ocupă locul 1 mondial. Joaca de-a actoria l-a prins de mic, iar felul extrovertit de a se prezenta în faţa lumii a rămas neschimbat până la maturitate.
Şansa lui Novak a fost construirea unor arene de tenis în staţiunea unde părinţii lui aveau o pizzerie. După ce l-a văzut cum căsca ochii dincolo de gard, Jelena Gencic l-a invitat pe băieţel la antrenamente. Aceasta l-a învăţat cum să lovească mingea, dar şi alte lucruri la fel de importante pentru cultura şi cariera jucătorului: să-şi păstreze concentrarea, să asculte muzică clasică, să citească poezie şi să înveţe limbi străine. Deschiderea spre alte domenii de studiu l-au transformat pe Djokovic într-unul dintre cei mai buni oratori, cu simţul umorului şi (auto)ironie.
Însă, atunci când a împlinit 11 ani, antrenamentele cu Jelena au luat o altă turnură. Bombardamentele NATO deasupra Belgradului i-au învăţat să trăiască cu frică, să se ascundă devreme în case, să fie mulţumiţi cu câteva ore de electricitate pe zi şi să se hrănească de multe ori cu pâine. Din această cauza, a dezvoltat ulterior o intoleranţă la gluten, proteina din grâu, care i-a adus dificultăţi pe teren şi critici din partea adversarilor, enervaţi de pauzele repetate în care el solicita medicul. Totuşi, războiul nu i-a curmat drumul în tenis, dar pregătirea trezea alte emoţii într-o piscină abandonată sau pe cimentul spart, în locul unde a căzut o bombă.
Cei doi jucători au pornit de jos, din locuri unde tenisul nu era popular, din familii mai puţin înstărite, cu mulţi fraţi şi nenumărate griji, fără un parcurs uşor, dar cu o destinaţie importantă şi la înălţime.

***

Când se află pe teren, ne lasă impresia că nimeni şi nimic nu le stă în cale, că pot fi învingători în orice meci şi turneu, că au pregătit o tehnică bună şi domină cu îndrăzneală circuitul. Pe mulţi dintre noi ne împiedică frica, ne pierdem încrederea în faţa obstacolelor, ratăm ocaziile de a întoarce situaţia în favoarea noastră.
Când păşesc pe iarbă, zgură sau hard, transformă sportul în spectacol şi preschimbă partidele în lecţii de psihologie. Puţini dintre noi avem talentul de a juca mai multe roluri, de a rezista sub presiune, de a căuta echilibrul mental şi, mai ales, de a inspira atâţia oameni prin ceea ce facem.
Când ţin discursuri la câştigarea trofeelor, ocupând primul loc în lume, le privim performanţele cu admiraţie şi modestie – mulţi dintre noi nu reuşim să atingem cel mai înalt vârf nici măcar într-un spaţiu restrâns ca un turn de birouri. Ne ridicăm privirea către cei doi cu sentimentul că niciodată nu vom putea prinde un gram din succesul lor.
Când au urcat pe scena de la Wimbledon 2015, strălucind în lumina reflectoarelor, păreau două stele de neclintit, perfecte, preţioase. Dar, în momentul în care au început să danseze, când au ieşit de pe terenul lor şi au intrat pe un ring necunoscut, astrele s-au sfărâmat rapid într-un praf sclipitor.
Când privim acele 30 de secunde ne aducem aminte că nimeni nu este perfect, că cei mai buni jucători de tenis din lume sunt oameni ca şi noi, cu o suită de calităţi, dar şi cu stângăcii. Acel dans i-a făcut vulnerabili şi umani, cu un istoric de reuşite şi eşecuri, împliniri şi dezamăgiri, huiduieli şi ovaţii. Serena Williams şi Novak Djokovic au încheiat basmul cu dansul tradiţional în care regina şi regele tenisului celebrează viaţa imperfectă pe ritmuri de Bee Gees.