Alex Bergauer

Știți povestea lui Rip Van Winkle? Sună cam așa: personajul titular, un slacker avant la lettre din America pre-revoluționară, cade pradă unui somn prelungit, la capătul căruia se trezește și descoperă că peste el trecuseră cel puțin 20 de ani. Prietenii i-au dispărut, nevasta i-a murit, iar America devenise între timp independentă. În ciuda acestor schimbări drastice, Rip se adaptează în scurt timp la noul său peisaj, renunțând să-și mai pună întrebări și acceptându-și soarta așa cum e, ba ajungând chiar să fie mai fericit decât era înainte de marele somn.

Cam asta e și situația mea când vine vorba de baschet și NBA. Am fost contemporan cu Rodman, Pippen și O’Neal fără să știu că în lume chiar pot exista oameni peste 2 metri. Am crescut benoclându-mă la acrobațiile lui Vince Carter fără să-nțeleg de ce oamenii erau isterizați de o persoană care nu făcea altceva decât să sară anormal de sus. Și am fost atât de marcat de chițăiala pantofilor pe podelele mereu imaculate ale sălilor de joc, încât și acum mi se întâmplă să îi aud noaptea înainte de culcare. Dar toate astea s-au întâmplat pe când eram încă un copil în Reșița, motiv pentru care mi le aduc aminte aproximativ la fel de bine precum îmi aduc aminte conjugările la latină.

Dealtfel, la vremea respectivă nu eu eram cel care se trezea în fiecare zi la 3 dimineața special ca să-i vadă pe giganți. Nu eu mă furișam tiptil-tiptil din dormitor ca să urmăresc meciurile în surdină la micuțul Nei din sufragerie. Taică-miu a fost cel care a prins primul virusul baschetului american la noi în casă. El mergea în fiecare zi cu ochii înroșiți de nesomn la servici. Eu doar mă strecuram ocazional în sufragerie, încercând să pricep care era tam-tam-ul la acest sport, ce părea a fi singura ocupație disponibilă pentru bărbații a căror glandă pituitară lucrase overtime.

De înțeles, n-am înțeles mare lucru, și nici taică-miu n-a prea reușit să mă convingă. Avusesem o încercare anemică de a ține cu cineva, în speță New York Knicks, și cu jucătorul vedetă al echipei, un colos pe nume Patrick Ewing. Dar nivelul meu de dăruire era infinit mai mic decât cel rezervat pentru Dinamo sau Liverpool, iar singurele mele amintiri din perioada aia sunt legate de transpirația abundentă ce șiroia mereu pe chipul lui Ewing, de parcă victoria însăși s-ar fi măsurat în metri cubi.

La vremea respectivă fotbalul era la putere. Era perioada campionatelor mondiale și europene la care chiar ne calificam. Perioada când apogeul șmecheriei consta în obținerea unui Ronaldo pentru un Del Piero și-un Maldini în tranzacțiile cu abțibilde de la colț de stradă. Mare mirare că în toată copilăria aia săturata de Football Manager, Ionuț Lupescu și Ioan Chirilă a încăput cumva și-un album cu exoticul NBA. Spre deosebire de stickerele de la Panini, jucătorii din NBA veneau pe cartonașe tari, cu folii pentru fiecare dintre ei în interiorul imensului album. Chiar și asa, nu m-am omorât prea tare cu el, dovadă că Franța ’98 și Euro 2000 erau 90% completate, în vreme ce albumul de NBA abia avea câte-un cartonaș-două per pagină.

Flash-forward până-n 2013, când ai mei se pregăteau să-și vândă apartamentul părintesc. Venisem special în Reșița ca să-i ajut cu haosul mutării. De sub un maldăr de Sandra Brown-uri tăbăcite și caiete dictando, ce putea să iasă la suprafață altceva decât vechiul album NBA? Jordan și Pippen, Stockton și Malone, departe de a-mi părea străini, îmi făceau cu ochiul din spatele foliilor de plastic. Mai mult din curiozitate, am decis să-l iau cu mine la București pentru a-l buchisi pe-ndelete. Mai recunoșteam oare pe cineva de acolo? Era vreun jucător de pe vremea aia care încă mai activa și-n zilele noastre? Podelele oare chițăiau la fel de strident? Și ce se întâmplase mai exact cu Ghiță Mureșan?

Trebuia să aflu. Norocul făcea ca în 2013 văzutul meciurilor prin transmisie online să nu mai fi fost de mult o problemă. În aceeași noapte am dat câteva cafele pe gât și am urmărit primele mele minute de baschet american din ultimul deceniu. Prea multe nu se schimbaseră. Aia mici erau tot rapizi, aia înalți erau tot înalți. Fețele erau, însă, altele. LeBron luase locul lui Jordan, câștigând două campionate pentru Miami Heat și trezind furia orașului care-l crescuse. Kobe Bryant era vizibil îmbătrânit și-și petrecea mai mult timp în afara terenului cu diverse accidentări. Garda tânără venea tare din urmă, având în centrul ei un point guard cu față de puștan pe nume Steph Curry, a cărui echipă jucase mult timp rolul de ciuca bătăilor în ligă. De Jordan aflu că se retrăsese pentru a treia și ultima oară în 2003. Iar Ghiță? Ghiță e bine mersi în SUA, cu un copil care la 16 ani are deja 2,13m. Dumnezeu să ne apere.

Dar ceva se schimbase totuși, chit că inițial n-am putut să-mi dau seama exact ce. Dacă în copilărie vedeam fiecare meci pe jumătate adormit, acum ochii îmi erau larg deschiși, indiferent de cât de târziu se făcea. Înțelegeam de ce un slam dunk e mai electric decât un lay-up, de ce 3 puncte sunt mai eficiente decât 2, și de ce e încă folositor să ai jucători foarte înalți pe teren. Chiar și fără Jordan, mi se părea ca baschetul e plin de indivizi care-ți atrag privirea din primul moment. De la antrenori ca Gregg Popovich (un soi de Florin Halagian pasionat de Pinot Noir) și până la reporteri precum Craig Sager (a cărui gusturi vestimentare au mai multe în comun cu Iulia Albu decât cu Ilie Dobre), ca să nu mai zic nimic de jucători, liga americană de baschet n-a dus niciodată lipsă de personaje interesante. Chiar dacă sunetul nefericit al pantofilor alunecând pe podea rămăsese neschimbat, eu unul eram deja aproape convertit.

Ceea ce-mi lipsea era o miză. Când te uiți la un sport, e bine să ai cu cine să ții. în sezonul pe care îl prinsesem eu, cel din 2012-2013, finala se jucase între San Antonio Spurs și Miami Heat. Echipa texană era ancorată de veșnicul Tim Duncan, unul dintre puținii jucători rămași de pe vremea lui taică-miu. Au pierdut la mustață, datorită unui coș decisiv marcat de Ray Allen într-un moment în care Duncan nu era pe teren. Poate și dintr-o tendință naturală de a lua partea underdog-ului, din acel punct începând am decis că Spurs va fi echipa mea.
Am ales bine, căci următorul sezon le-a aparținut. Revanșa a fost cu atât mai dulce cu cât același LeBron le-a fost adversar în finală. Senzația pe care o ai atunci când echipa ta câștigă trofeul suprem e cea pe care o tânjește orice pasionat de sport, iar eu am fost îndeajuns de norocos încât s-o trăiesc în primul meu an de baschet urmărit la modul serios.

Îndoctrinarea fiind dusă la îndeplinire, am căutat să devorez tot ce se putea despre subiect. “Si noi am fost pe Conte Verde” a cedat locul ei fruntaș din bibliotecă voluminosului “The Book of Basketball” al lui Bill Simmons. Meciurile clasice cu Magic Johnson și Larry Bird din ani 80’ au fost văzute și revăzute, pe căi mai mult sau mai puțin legale. Albumul NBA a fost scos de la naftalină și pus la loc de cinste, unde nu riscă să mai intre vreodată în contact cu Sandra Brown. Ba chiar s-au făcut și câteva încercări temerare de a practica sportul în viața reală.
Cu ocazia asta, imersiunea mea în tainele NBA-ului a devenit completă. Vorbim aici de o ligă în care cel mai titrat antrenor din istorie e un fost hipiot care și-a trăit primele revelații despre baschet pe LSD. O ligă care a găzduit de-a lungul timpului jucători cu nume precum World B. Free sau Metta World Peace, și a cărei punct de maximă ubicuitate culturală a coincis cu lansarea unui lung-metraj de animație în care Michael Jordan joacă alături de Bugs Bunny. Cine ar putea spune “nu” la așa ceva?

Aparent există cineva: tatăl meu, care a împlinit de curând 60 de ani și care nu s-a mai uitat la un meci din NBA de peste 10 ani. într-un fel s-ar putea spune că s-a retras odată cu Jordan. De fiecare dată când vin acasă de Crăciun încerc să-i reînviu pasiunea pentru NBA, sperând că poate-poate acum ne vom sincroniza și noi într-un final. îi povestesc despre Steph Curry cel cu mâinile de foc, despre Anthony Davis și sprânceană-i singulară, despre barba lui James Harden. Degeaba. Nu vrea să audă decât de Nash, Nowitzki și Duncan, pe care-i știe de pe vremea lui. Îl doare undeva că LeBron și-a dus talentele în South Beach.

Eu unul cred că pur și simplu nu știe ce pierde. Acum, spre exemplu, taică-miu preferă să se uite la handbal, un sport în care echipa feminină a României n-a lipsit nicicând de la un campionat mondial. Eu am promis că n-o să mă uit niciodată la așa ceva. Podelele chițăie prea tare.