„Treaba asta, să câștigi, se învață foarte greu. Și depinde de multe lucruri”. Cum i-a învățat Gunther Bosch pe alții să câștige

Mulți fani mai noi ai tenisului nu știu că unul dintre antrenorii care au marcat istoria tenisului este român. Gunther Bosch s-a născut la Brașov, a făcut parte din echipa de Cupa Davis a României, a treia opțiune în spatele lui Năstase și Țiriac.

În 1974 a fugit din țară în Germania, unde l-a descoperit pe Boris Becker și l-a condus către primele sale două titluri de Grand Slam, la Wimbledon. Cu Ion Țiriac ca manager, cei trei au ținut capul de afiș al vremurilor în Germania.

Bosch este foarte puțin cunoscut în România. Povestea lui este, însă, fascinantă, presărată cu episoade dramatice și intense. Ea merită spusă, citită și transmisă mai departe, la fel ca și învățăturile despre tenis și viață ale unuia dintre cei mai mari antrenori ai lumii și intersecțiile lui de la distanță cu tenisul românesc.

30-0 l-a vizitat la Berlin tocmai a-i afla povestea. Am petrecut două zile împreună cu el la clubul Rot-Weiß și am înregistrat peste 8 ore de material. Esența acestei documentări o regăsiți pe spații largi în 30-0 pe curat, Ediția de Vară 2017.

 

Cumpără revista de AICI

 

Iată câteva extrase din articolul publicat în revistă:

„Dar primii ani de la Hanovra, când încă era singur în Germania, au însemnat doar multă muncă și la fel de multe lecții. În primul rând, a trebuit să scuture rapid obiceiurile de antrenor din România și să învețe cum să lucreze cu jucătorii germani. Recunoaște că asta nu a fost treabă simplă. „Antrenamentul pe care-l făceam eu în România era foarte, foarte dur. Eu nu umblam cu racheta în mână, ci cu bățul. Dacă unul nu făcea corect jocul de picioare, dacă nu se mișca cum trebuie pe linia de fund îi dădeam cu bățul ăsta peste picioare. Ăsta era stilul din România. A fi antrenor în România însemna să fii un fel de dictator.” În Germania a trebuit să învețe stilul democratic; să se transforme din dictator în mediator. În loc să-și oblige jucătorii, aici trebuia să-i convingă cu argumente, să le explice, să le răspundă la întrebări.”

(…)

„Deci ne vedeam prin circuit, iar Țiriac îmi spunea ‘băi sasule, tu ești antrenor în țara cu cele mai mari resurse financiare, cu o industrie extraordinară, e imposibil să nu găsești un junior de perspectivă.’ Țiriac voia să intre și el în Germania, pentru că aici existau cei mai puternici sponsori. Dar pentru asta avea nevoie de un jucător deosebit”, spune Bosch.

I l-a arătat pe Becker la Monte Carlo, unde turneul juniorilor se juca în același timp cu cel al seniorilor. Boris, care avea un meci strâns contra unui alt jucător din grupa lui Bosch, se arunca la fiecare minge, ba în stânga, ba în dreapta, și părea mai degrabă portar de fotbal decât tenismen. „Era plin de zgură, avea frizura aia în ochi, arăta de groază, un dezastru! Iar Țiriac, după ce s-a uitat la el, mi-a spus că ‘ăsta-i țăran, domnule, ce să faci cu el în tenis? Ăsta poate ajunge primar în satul lui, nu jucător de tenis.’”

Dar Țiriac s-a răzgândit câteva zile mai târziu, când același Boris Becker, jucând impresionant, a câștigat finala. „Mi-a spus că poate am dreptate cu Becker ăsta și m-a rugat să-i fac legătura cu părinții lui Boris.” Asta n-a fost treabă simplă, de vreme ce Becker era deja curtat de agenții ca IMG (și influentul ei fondator, Marc McCormack), dar Bosch l-a pus pe Țiriac într-o lumină bună. Le-a spus că spre deosebire de agențiile care au sute de jucători și nu s-ar putea ocupa serios de Boris al lor, Țiriac – care călătorește doar cu Vilas – ar putea să-i acorde toată atenția. Boris nu ar risca astfel să ajungă unul între mai mulți. „Dar când l-au văzut prima dată (pe Țiriac), mi-au spus că arată ca un vânzător de covoare. Eu le-am zis că are un suflet extraordinar pentru tenis, că are atâtea și atâtea terenuri de tenis, o avere importantă, cluburi de tenis la Wiesbaden, la Zurich, la New York. Și, încetul cu încetul, s-au lăsat convinși.”

(…)

Bosch vorbește mult despre Țiriac. Ți-l descrie ca pe-un prieten vechi și-ți spune o mulțime de povești despre pățaniile lor comune. Odată, după ce Bosch a fost operat în talpa piciorului (toți aveau probleme cu pantofii de tenis pe vremea aia; talpa era așa de subțire că jucau de două-trei ori și făceau imediat bășici și bătături), Țiriac l-a dus în spinare de la Spitalul Mârzescu până sus în Schei, vreo trei stații de autobuz, ultima la deal.

– Deci erați prieteni buni?

– Nu, prieteni nu eram. Țiriac nu mi-a spus mie niciodată ‘Günther’. Îmi mai spunea ‘măi Bosch’ sau așa, dar de cele mai multe ori îmi spunea ‘băi sasule’. Și mai târziu îmi spunea ‘băi trădătorule de patrie’. Ăsta era Țiriac…”

(…)

„Fiecare meci este important. Și fiecare meci trebuie să-l câștigi. Dacă tu împarți în turnee importante și turnee mici, nu e bine. Nu e bine, fiindcă jucătorul se obișnuiește să joace la turnee mici, își zice: «nu contează, pierd la astea». Și o să vină ziua în care vrea să câștige și nu mai poate, fiindcă câștigul ăsta… țineți minte treaba asta: trebuie să înveți să câștigi. Or, dacă pierzi mentalitatea asta, feelingul ăsta, dorința asta de a câștiga, că ea vine din interior, atunci degeaba îți propui să câștigi că e turneu mare. De aia eu am mers pe principiul că, dacă intri pe teren, atât la antrenament, cât și la meci trebuie să dau tot ce ai mai bun în tine. Dacă zici că aici joc doar pe jumătate, pierzi calitatea asta, că greu se învață să câștigi. Trebuie să ai mentalitatea așa: jucăm table acum? Trebuie să câștigi. Jucăm șah? Trebuie să câștigi. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar treaba asta, să câștigi, se învață foarte greu. Și depinde de foarte, foarte multe lucruri.”

 

Articolul complet, în 30-0 Pe Curat. Cumpără revista de AICI