Roma, în toată splendoarea ei: despre Planeta Madrid vs Planeta Roma, atmosfera și stilistica tenisului și trei meciuri neașteptat de bune

Când e vorba de tenis live, ce preferaţi: un stadion mare şi ultimul răcnet, dar semi-gol, sau un stadion mic, mai simplu, dar plin ochi? În ceea ce priveşte publicul, preferaţi unul cuminte şi rezervat sau unul expresiv, chiar dacă oleacă mai puţin civilizat? Eu ştiu ce variantă aş alege. Întâmplarea face ca cele două turnee consecutive de la Madrid şi Roma să ne propună aceste variante aşa de repede una după cealaltă, încât contrastul pare şi mai mare decât este probabil în realitate. Planeta Madrid şi Planeta Roma. Este curios cum cele două turnee au personalităţi atât de diferite în condiţiile în care spaniolii şi italienii au, temperamental, cam aceleaşi date: calzi, exuberanţi, meridionali. Însă în timp ce Madridul suprimă şi civilizează aceste impulsuri prin alura sa voit corporatistă şi designul ultramodern, Roma alege varianta opusă, şi, în opinia mea, câştigă: accentuează tenisul simplificând extrem de mult, până la un primitivism aproape antic, experienţa şi accesul spectatorilor pe arene. Şi Arene merită să fie numite, pentru ecourile lor gladiatoriale, apropierea de teren a tribunelor şi înclinaţia lor abruptă şi simplitatea locurilor pe scaun, care în anumite sectiuni lipsesc cu desâvârşire. Publicul stă direct pe treptele de ciment, sau, atunci, când numai sunt suficiente locuri, pe treptele dintre secţiuni, sau când nu mai sunt locuri nici acolo, cum s-a întâmplat ieri, îngrămădiţi în picioare la intrări.  

Dincolo de stilistică şi look, marea diferenţă între Madrid şi Roma este în abordarea şi gestionarea accesului  la tenis. Vă amintiţi cât de des trebuia să aştepte jucătorii la Madrid pentru ca întârziaţii să-şi ocupe locurile în loje? Prima dată m-am gândit că VIP-urile spaniole sunt cam nepoliticoase, dar după vreo trei patru întâmplări similare în zile diferite la ore diferite, m-am gândit că poate săracii oameni n-aveau nicio vină şi traseul de la intrare până la loje era atât de întortocheat că era pur şi simplu imposibil să-l parcurgi într-o pauză regulamentară. O diferenţă ca de la cer la pământ faţă de Roma, unde aseară, după ce s-a terminat Federer – Cuevas publicul s-a revărsat pur şi simplu pe arena unde Tsonga şi Goffin îşi terminau meciul şi a umplut efectiv tribunele într-o singură pauză. Televiziunea italiană a avut inspiraţia să păstreze un plan general de-a lungul întregului proces. Era uluitor să vezi cât de simplu şi repede puteau oamenii să intre prin căile largi de acces şi să se aşeze direct pe treptele-bănci.

Dincolo de accesul neîngrădit (uneori un pic cam prea neîngrădit, dacă-l întrebăm pe Feliciano Lopez, care a avut de furcă cu nişte fani cam vocali în meciul său contra lui Kyrgios), trebuie să remarc rezistenţa şi foamea de tenis a italienilor. La Madrid, după un meci important, publicul se retrăgea epuizat să se remonteze cu o cafea în afara stadionului şi nu se grăbea să se reîntoarcă. Aproape că au pierdut complet primul set al finalei feminine din acest motiv. Nu ştiu dacă italienii au de partea lor faptul că pot să dea pe gât efectiv din mers un esspresso, dar nu mi-a venit să cred că aseară, destul de târziu, în loc să plece acasă satisfăcuţi după un meci ridicat ca nivel de spectacol (Federer – Cuevas) şi după ce mai văzuseră  după-amiază unul antologic între Fognini şi Dimitrov, au dat năvală să mai prindă şi sfârşitul la Tsonga cu Goffin. Madridul are ambiţii întemeiate, şi una dintre ele vizează titlul neoficial de Al Cincilea Slam, dar dacă va fi vreodată să se organizeze acest al cincilea Slam în Europa, eu ţin cu Italia cea primitivă, scandaloasă şi spectaculoasă.

 

Meciurile

Fognini – Dimitrov (76 46 60)

Am avut norocul să văd trei meciuri bune, şi ca nivel, şi ca atmosferă, şi ca match-up. În primul, Fognini a salvat ziua italienilor după ce Sara Errani ieşise mai devreme din turneu. Dimitrov nu este un adversar care să te spulbere de pe teren, deci The Fog, maestru al diversiunilor, cu loviturile lui înşelător-leneşe, avea o şansă cinstită să câştige. Şi a câştigat, dar nu înainte de a irosi în stilul propriu oportunitatea de a termina meciul în două seturi (când Grigor a servit pentru setul doi la 5-4, Fognini a avut trei mingi de break consecutive, pe care le-a risipit la fel cum le-a obţinut: repede). Dar dacă ar câştiga eficient şi fără emoţii Fabio n-ar mai fi Fabio, nu? 

Italienii au avut ocazia să-şi etaleze întreaga gamă de reacţii: murmure, aplauze, suspine, urale, şi corul pe care-l auzi mai ales la fotbal, cu refrenul din „Seven Nation Army”. Fognini, în felul lui, a investit în acest meci (judecând doar după numărul repetat de aruncări ale rachetei, una mai creativă decât cealaltă, fără s-o rupă totuşi) şi a vrut cu adevărat să câştige: lupta pentru două statistici atât de trăznite, că numai el putea să le aibă. Ar fi fost pentru prima oară în opt ani când ar fi avansat dincolo de turul doi la Italian Open şi apoi, avea un scor al victoriilor – înfrângerilor în circuit de exact 199-199. Practic, meciul de aseară decidea dacă Fabulous Fabio ar fi ajus mai întâi la 200 de victorii sau 200 de înfrângeri în ATP. O dilemă demnă de unicul Fabio.

A ajuns până la urmă la victorie, datorită unor lovituri cu adevărat îndrăzneţe. Remarcabile au fost cele câteva passinguri de rever, lovite în cros, scurt şi încovoiat, a la Nadal, şi odată chiar cu o mână, în lung de linie; apoi nişte loburi care au taxat repede ideile ofensive ale lui Dimitrov; şi mai cu seamă construcţia punctului, net superioară lui Dimitrov. Fognini a încercat din răsputeri toată cariera lui să camufleze cu nonşalanţă faptul că ştie să joace tenis, dar în ultimul timp, câştigă mai mult decât pierde. Oare Flavia Pennetta, care l-a urmărit cu o mină concentrată şi hotărâtă din tribune, să fi avut vreun rol în a-l aduna de pe drumuri pe acest simpatic vagabond al tenisului? 

Ce să zicem de Grigor, care s-a dezintegrat total în setul decisiv? Dimitrov pare la capătul puterilor. Poate să urmeze exemplul Petrei şi să ia o pauză pentru repliere şi refacere? Problema e că la momentul actual calendarul nu permite niciun fel de pauze: urmează marele salt pentru atacarea celor mai importante două obstacole ale verii. 

Federer – Cuevas  (76 64)

A fost un meci nesperat de bun, datorită rezistenţei şi replicii mai mult decât onorabile pe care a dat-o Cuevas, clasat acum pe un solid loc 30, cât şi datorită faptului că Roger Federer a fost într-o formă foarte bună, şi tehnic, şi ca apetit de joc. 

Am urmărit meciul cu cineva care e oarecum novice în ale tenisului. A fost un match-up bun ca să „predai” materia  Federer: contra unui jucător care are tot un rever cu o mână şi care joacă un tenis solid (mai ales pe zgură). Însă clasa lui Federer iese în evidenţă tocmai în raport cu aceşti jucători solizi, care oferă o pânză foarte bună pe care elveţianul să-şi picteze măiestria: reverele fulgurante lovite doar din încheietură, contrepiedurile, unghiurile uluitoare găsite din defensivă şi chestia care probabil îl defineşte cel mai mult pe Federer, crearea de breşe şi străpungerea lor cu viteza unui fighter jet care şi-a găsit ţinta. 

Calitatea cea mai evidentă în jocul lui Federer este graţia. Frumuseţea motrică este uşor de observat de către oricine, indiferent de cunoştinţele în tenis sau sport în general. Mulţi dintre cei care nu-l agreează pe Federer pufnesc dispreţuitor la această graţie de-a dreptul majestuoasă pe rever sau voleu, considerând-o preţioasă. Mai ţineţi minte felul în care Djokovic l-a parodiat pe Federer în vestiar acum câţiva ani? A îngroşat tocmai această graţie a loviturilor, transformând-o într-o pompoasă mişcare de balerin afectat. 

Ce cred că nu realizează majoritatea războinicilor pictaţi pe faţă este că această graţie e profund funcţională în jocul lui Federer şi o cauză necesară a acelor lovituri nemilos de penetrante. „Graţia” este un produs şi o consecinţă a echilibrului şi a ritmului. Federer arată ca un balerin nu pentru că vrea sau ţine neapărat la asta, ci pentru că kinetica lui este curătaţă de tot ce este inutil şi loviturile lui sunt varianta cea mai potrivită motric pentru tipul lui de corp. Iese ceva care este bordeline tenis, bordeline dans, pentru că sportul şi dansul lucrează cu aceeaşi materie: corpul şi sincronizarea lui în spaţiu, cu scopul de a atinge cele mai minimaliste şi pure traiectorii posibile. Forma urmează funcţia, întotdeauna. Şi în designul limpede al unei amfore greceşti, case olteneşti sau săbii japoneze, şi în desenul loviturilor de tenis. Federer se întâmplă că a putut distila şi concretiza în real aceste deziderate ideale. Dar ele nu sunt nicidecum un moft. Un target foarte greu de atins pentru majoritatea oamenilor, da. Dar nu un moft. 

 

Watch this: Great dig from Roger Federer as he wins the first set breaker 7-3 against Pablo Cuevas in Rome. http://t.co/SwMEUPbBY0

— TennisTV (@TennisTV) May 13, 2015

 

Goffin – Tsonga (62 46 75)

Dacă echilibrul, ritmul şi limpezimea kinetică ar conta mai puţin decât restul, Goffin, cu 8 centimetri mai scund şi 20 de kilograme mai uşor decât adversarul său de aseară, n-ar fi avut nicio şansă să iasă victorios de pe teren şi să lovească acele retururi câştigătoare pe finalul setului decisiv. 

Tsonga, care este şi el peste medie ca agilitate pentru gabaritul său, a suferit aseară la celălalt aspect pe care tenisul îl cere pentru a intra în Panteon: mintea. Federer a strâns şurubul în momentele cruciale pentru victorie: tiebreak, şi de la mijlocul setului doi încolo. Chiar dacă nu poate concretiza uneori din motive de „hardware”, Federer ştie fără doar şi poate unde şi când trebuie să apese pe jugulară. Jo s-a dezintegrat în acele momente: a avut trei mingi de meci, dar n-a putut să joace suficient de lucid pentru a concretiza niciuna. Goffin reuşeşte iată să însăileze mai mult de două victorii la rând şi poate să răsufle oarecum uşurat până azi, când va trebui să uite de oboseala încercănată a meciului terminat târziu aseară. Are appuntamento cu Andy Murray, care pare că a trecut dincolo de oboseală şi pluteşte în acea zonă imponderabilă pe care ţi-o dă victoria după victorie.

 

Programul de azi

Este infernal şi delicios, în acelaşi timp. Noi avem motivele noastre (fetele) pentru care ne vom roade unghiile, sperăm cu folos. Pe tabloul masculin sunt nişte match-up-uri încântătoare (Wawrinka – Thiem), năbădăioase (Berdych – Fognini), problematice (Nadal -Isner) sau implacabile (Djokovic – Bellucci). Nishikori – Troicki ar putea prezenta ceva suspans, dar mă îndoiesc. Federer – Anderson ar putea fi rezolvat foarte simplu sau nu, pentru că aşa e viaţa unui tenisman la 34 de ani: imprevizibilă. Ferrer – Garcia Lopez va fi interesant pentru cei care vor să studieze cum se joacă pe zgură după manual, iar Murray – Goffin poate fi excelent dacă pe Andy n-o să-l apuce crampele.