Între Câmpina şi Tampere: anii puţini ai unei cariere cum s-a mai văzut (2)

– Citește AICI prima parte – 

Anja, care iubeşte Estrella şi Sagrada dar nu poate să sufere Spania, îmi spune că tenisul nu aduce fericirea. Mă minte în felul asta în special în preajma marilor turnee pe care eu nu le-am jucat niciodată cu adevărat. Fish e exemplul ei preferat: inima lui e praf, you’re better off, hon, trust me! Zâmbim amândoi şi ne amintim de meciul în care am abandonat în turul 3 al calificărilor de la US Open. Curios: alte eşecuri dor, dar meciul ăla nu. Anja îşi permite chiar şi ghiduşii vulgare: “Tu, care ai lăsat-o pe Madame Bovary neterminată, normal că n-ai dus la bun sfârşit un meci cu Mahut”. Cum spuneam, zâmbim fără să râdem amândoi.

E toamnă în balconul nostru din Bucureşti şi oricât am încerca să ne ascundem, ora 3 dimineaţa ne găseşte din nou. Suntem într-unul din miile de buzunare ale acestui oraş. Departe de luminile New Yorkului, acolo unde Kelsey Anderson (preferata ei) şi John Isner (preferatul meu) au ce sărbători. Refugiaţi suntem şi noi! mai apucă să-mi spună Anja înante să adoarmă. Ca la fiecare Slam, ştie că voi rămâne treaz până-n zori, încordat şi bezmetic, cu gândul la hotelurile & fetele mele preferate de odinioară. O învelesc şi o iubesc, she knows too much to argue or to judge.

La picioarele noastre, cei doi motani sunt acum treji de-a binelea şi ne bârfesc. Grăsanii Sinonimi nu sunt deloc sinonimi, de fapt – arată identic, dar sunt atât de diferiţi unul de celălalt! NumărulUnu este foarte leneş şi poate să se uite ore întregi la cerul înstelat – cu fiecare stea căzătoare, el îşi pune o dorinţă, iar această dorinţă este mereu aceeaşi: stelele căzătoare să se transforme în şoareci căzători. NumarulDoi are carismă şi pricepe tot. Sunt mai apropiat de NumarulDoi pentru că atunci când ne certăm nu stă supărat prea mult pe mine. Este un pisoi demn, care nu s-ar lăsa ademenit cu o bucăţică de carne, precum congenerul său, Cecil the Lion. De ce? Pentru că, aproape om, NumarulDoi e plin de dubii şi de întrebări: dacă un copac se prăbuşeşte în pădure, dar nu îl vede nimeni, copacul acela a căzut de fapt? Dacă o bucăţică de carne nu vine la mine de bunăvoie, există ea de fapt? Iar dacă ea există, dar se încăpăţânează să nu-mi parvină pur şi simplu, cum îşi poate justifica ea menirea pe pământ? Etc, etc.

Pisica lui Gellu Naum, Japonica, era la fel: artistocrată, inteligentă, demnă. Uneori, minunandu-mă de câte un retur de-al lui Kerber, îl iau pe NumarulDoi în braţe. Miroase a cafea şi a bine. Sunt convins că pricepe tenis cât pricep şi eu, aşa că îi spun ce-i spunea Gellu Japonicai: măi, NumarulDoi, ia nu mai face pe nebunu’ cu mine! Hai, vorbeşte-mi!

Dar NumarulDoi tace, că nu-i prost. Tace şi strada noastră din Vitan, care este plină de proşti. Atâţia proşti cu spirit de sacrificiu găsim şi pe ici, şi pe colo. Oameni dispuşi să piardă nopţi întregi cu sezonul de hard american, impostori recenţi & dedicaţi, care la 40-40 au ambele reacţii pregătite: “Genială Simona!”, respectiv “Lasă-te de tenis, Halep!”.

Dar destul cu nebunii, să revenim la mine. Ziua în care am dat cinci aşi într-un tie-break a fost, întâmplător, ziua în care m-am lăsat de tenis. Rotterdam, calificări. Roger era în tribune şi a venit la mine după meci. M-a măsurat din priviri şi părea cu adevărat surprins. (Buclele îi erau răvăşite, căci vântul Rinului cântă pe-acolo). Şi cuvintele lui mi-au rămas gravate în memorie pe veci. – Va urma –