În urmă cu mai puţin de o mie de zile, eram jucător profesionist de tenis. Acum o priveam cum doarme şi încercam să-mi amintesc cum am ajuns, la nici 29 de ani, să las în urmă tot albul acela irepetabil din circuit. Ah, da, accidentările, lipsa rezultatelor, lipsa banilor. Totul redevine clar. Niciun Grand Slam jucat, niciun Challenger câştigat, niciun cec mai baban de câteva mii de dolari, nicio zi petrecută în Top 200, niciun hotel de 5 stele, unde să beau shake-uri de mango în timp ce mă masează şi pe mine careva. Într-adevăr, lucrurile erau gri închis. Până şi maică-mea, care m-a susţinut mereu, începuse să mă întrebe dacă eram fericit. Păi, nu eram, dar ce puteam face? Aveam un forehand bunicel, un serviciu cam prăpădit, jocul la fileu scârţâia. În fine, nimic care să-mi pună în pericol locul 244 ATP, cea mai bună clasare a carierei mele. Mda, nu eram fericit. Până când a aparut ea. S-a întâmplat în timp ce jucam un Futures amărât prin Croaţia – atunci, pe margine s-a aşezat o fată îmbrăcată cam gros pentru luna iunie. Era singurul spectator, aplauda tot ce era mai acătării pe teren. După un drop-shot la care n-am fost în stare să ajung (nu stăteam prea bine nici la deplasarea în teren), adversarul meu îi zâmbi fetei, iar ea îl aplaudă frenetic. Pierdusem şi setul, pierdusem şi fata. Povestea vieţii tale, mintosule, mi-am spus. M-am aşezat pe bancă să-mi trag sufletul, să iau o gură de apă. Şi apoi…
Să ne înţelegem: m-am îndrăgostit de Anja în trei rânduri, din ce în ce mai mult, ca şi când aş fi urcat nişte trepte imposibil de coborât apoi. Ea era o prăpastie, la fel cum era un obelisc. M-am aşezat pe bancă să-mi trag sufletul, să iau o gură de apă. Şi apoi am auzit-o spunându-mi (într-o engleză bunicică): “Poţi servi mai bine de atât, te-am văzut ieri în primul tur”. Prima treaptă. Ce frumos este Zagrebul, ce frumoasă e această ţară numită Hrvaška, ce melodii nemaiîntâlnite cântă păsările lor! Era adevărat, măcar atâta realizam şi eu: puteam servi mai bine de atât. Nu cu mult, dar totuşi. Însă viaţa mea nu a fost niciodată un scenariu de film - meciul tot l-am pierdut, locul 109 ATP (acest bărbat de 35 de ani, chinuit de calviţie şi reumatism) tot a şters cu mine pe jos. Dar măcar a făcut-o în trei seturi.
Nu ştiu când a învăţat româneşte. Ştiu doar că la 2 luni după meciul ăla ne aflam în maşină, în drum spre Lisabona. Un român şi o croată, sorbind din acelaşi termos vechi: “trebuie să mergi mai repede” mi-a spus în limba mea, dulce-stricat. Am băgat într-a cincea şi-am dat muzica tare, râzând ca prostul. M-am gândit că dacă aveam să îmi scriu vreodată memoriile, titlul volumului ar fi trebuit neapărat să fie “N’oubliez jamais într-o Mazda închiriată”. Treapta a doua.
Apoi a venit 2011. Accidentări, rachete rupte, lacrimi, Djokovic câştigând totul pe la televizor.
În Bergamo am pierdut pentru prima oară cu 6-0 6-0. N-a fost umilitor, m-am simtit uşurat. Niciodată de când pusesem mâna pe rachetă, la vârsta de 5 ani, şi până atunci, nu pierdusem în felul ăsta. Şi totuşi, am plecat de pe teren zâmbind.
La Cherbourg, în luna februarie, am învăţat să urăsc hardul. De la prima minge şi până la ultima am spurcat pământul de sub mine şi sala întreagă ce-l acoperea. Al doilea 6-0 6-0 mă făcuse să slăbesc patru kilograme în mai puţin de cincizeci de minute. Nu mai zâmbeam.
În Mersin mi-am făcut primul şi ultimul prieten din circuit - pe Charlie, un franţuz amuzant, cu gura mare. Jucător de mână stângă, locul 300 ATP, Charlie spunea tot ce-i trecea prin cap şi râdea de toată lumea, inclusiv de nasul lui cam mare. Timp de o saptămână am râs, ne-am povestit copilăriile, ne-am îmbătat din câte o jumătate de bere, iar duminică am jucat împreună finala. L-am lăsat să mă bată şi de-atunci nu-mi mai vorbeşte.
La Tunis, când am călcat pe pământ african, eram atât de bucuroşi încât am vrut să ne mutăm acolo şi să nu ne mai uităm înapoi. Din nefericire, am avut un turneu excelent, pierzând abia în semifinală. Aşa că am mai dat o nemeritată şansă tenisului.
În Heilbronn, Germania, mi-am blestemat alegerea de a mai da o nemeritată şansă tenisului. Ne-am pierdut paşapoarte, acte, bani, telefoane. Am înnoptat în casa unui cuplu de bătrâni care făceau sex în timpul zilei, iar noaptea se uitau la filme poliţiste. Îmi placea orăşelul acela, dar aş fi vrut să plec mai repede. Mă voiam acasă la mine, adică în Mazda verde în care ea fuma, din când în când, pe bancheta din spate. Am dat 8 aşi si 11 duble-greşeli, apoi am plecat învins. O iubeam atât de mult!
La Arad mi-am rupt piciorul şi a trebuit să-mi petrec două nopţi în spitalul din oraş. Erau gândaci mulţi, dar eu, fiind din Slatina, eram obişnuit cu ei. Am stat 12 luni pe bară, timp în care am citit douăzeci şi nouă de carţi, dintre care 28 de romane şi una despre tenis. James Blake era noul meu erou.
Am revenit un an mai târziu, la Nottingham, pe iarbă. Eram emoţionat. Do you need a minute, love? Nici vorbă, i-am răspuns curajos Anjei. În finală cu noi! Dar am pierdut în primul tur la un galez slăbănog care semăna cu Ştefan Bănică.
În oraşul Mohammedia, Maroc, mi-am adus aminte de Tunisia şi de visul de a trăi in Africa. M-am întâlnit la vestiare cu Charlie, care şchiopăta și părea îndurerat. A trecut pe lângă mine ca şi când nu m-ar fi cunoscut, iar eu am vărsat o lacrimă. Brusc, Marocul îmi era nesuferit, ce să caut eu acolo?
Pe sol finlandez, în Tampere, am picat în primul tur cu un american pe nume Justin Cockburn. Era recunoscut în circuitul Challenger pentru complexul îndurat din cauza numelui său, aşa că se apăra purtându-se josnic încă dinainte să fie luat la mişto. După accidentarea de la Arad obişnuiam să joc tot mai des cu ochelarii la ochi – aveam +2 dioptrii şi un uşor strabism. Între seturi, Justin mi-a spus: you know you’ll never be a fine tennis coach, right? You could never control your pupils. Get it? Erau puţini oameni pe frigul ăla în tribune, şi mai putini au priceput poanta, însă unul din ei i-a strigat americanului: “Mai du-te tu în p*** mă-tii!”. Româna ei se îmbunătăţise considerabil. Eu am pufnit în râs şi, fără să-mi întorc privirea, am ştiut că mă aflu pe fundul prăpastiei şi în vârful obeliscului: Treapta a treia - alunecoasă, îngustă, perfect irevocabilă.
Acum luam pe sus cei doi motani şi îi pasam gentil covorului. Îmi aminteam în timpul ăsta tot. Tot ce era important, în orice caz. Mi-am început cariera pe 8 iulie 2003, chiar în perioada când unul pe nume Nadal devenea cel mai tânăr tenisman care ajungea în turul III la Wimbledon, de la Boris încoace. Reuşisem în vara aceea, în mai puţin de patru luni, să leg 41 de victorii consecutive în meciuri oficiale. Eram, după toate standardele, un junior foarte, foarte bun. Când în sfârşit am pierdut, mă aflam la Câmpina, aveam 39 de grade temperatură şi o tuse care mă făcea să scuip pe jos. Nu puteam să-i sufăr pe cei care scuipau zgura în timpul meciurilor. La nervi sau din obişnuinţă, era tot una: erau nişte maimuţoi fără respect. Dar în ziua aia, eram eu cel care întina totul in jur. Vedeam unicorni, iar când balansam racheta, mă simţeam ca-ntr-o furgonetă fără suspensii. Am pierdut în două ore, timp în care am înjurat până şi mirosul apei din sticlă, care mă făcea să vreau să-mi vărs maţele. Era cam 9 seara când i-am întins mâna învingătorul meu, felicitându-l. Da, am lăsat să-mi scape un “felicitări” printre dinţi, dar ceea ce voiam să-i spun de fapt era: “cu mâna asta mi-am şters mucii tot meciul, dobitocule - sper să am Ebola, să ţi-o dau, să mori şi tu, să mor şi eu, şi să moară şi cheliosul ăla de tactu’, care n-a tăcut o clipă pe margine!”. Eram rupt de oboseală şi mă uram. Credeam că ziua nu poate deveni mai apăsătoare de atât, însă imediat, frate-miu m-a luat deoparte şi mi-a zis: “hai la multi ani, piciule!”. Era ziua mea, uitasem complet. Împlineam 18 ani, eram trist şi nu mai aveam niciun Coldrex în geantă.”Mersi, bro!”. Ce zi oribilă, mi-am spus, privind la nocturna scăldată în roiuri de ţânţari. Bolnav, învins, bătrân şi virgin.
A doua zi primeam un wild-card la un Challenger în Lodz. Totul avea sa fie bine și la grupa mare, aveam să câştig bani și trofee, ştiam exact unde este Wimbledonul pe hartă.