Finalista Wimbledon Monica Niculescu: „Este ca un fel de premiu pentru anul acesta!”

Ați realizat? E al doilea Grand Slam consecutiv în care avem o jucătoare din România în finală. Cât de tare este asta?

Eu am realizat în timp ce o așteptam pe Monica, pe culoarul de lângă sălile mici de conferințe. Față de agitația de început de turneu, când aproape că te băteai ca să prinzi o sală, acum e o liniște dubioasă. Doar o junioare din Spania, care dă un interviu tv mai scurt decât discuția care l-a precedat; cei doi moderatori mă anunță, din lipsă de altă ocupație, din doi în doi, că Monica “vine imediat“. Pe ecran, Roger Federer servește pentru meci, iar din Centre Court se aud tropăieli. Federer se califică în finală, adică pentru meciul cu trofeul pe masă.

Stai un pic. Monica Niculescu va juca tot pentru trofeul Wimbledon, în prima ei finală de Grand Slam. Așa ceva nu s-a mai văzut la noi în sat, vorba de suflet a Cameliei, atunci când semnalizează că nu avem de-a face cu o situație obișnuită. Iar acum trei săptămâni am trăit o altă finală. Și-s toate șansele să nu fie câtuși de puțin ultima. Le adăugăm și pe cele din sezoanele anterioare. Peste ani, îmi zic în timp ce Monica intră zâmbind pe ușă, lucrurile astea vor fi pomenite drept o epocă de aur. O generație fantastică. Sau ca un vis pe care ne vom tot chinui să-l înțelege.

Douzeci de minute mai târziu, ieșim amândoi cu gura până la urechi. E imposibil să nu te molipsească energia Monicăi. E imposibil să nu te bucuri pentru ea. Și e imposibil să nu te gândești că ar fi un premiu frumos pentru întreaga ei carieră. Monica e în preajmă de când lumea; are nișa ei în circuit, e floare rară și e o bucurie pentru fani și jurnaliști, deopotrivă români și străini. A câștigat titluri și a pierdut finale încă pe atât. A deranjat cu jocul ei adversare dintre cele mai puternice. A impresionat de atâtea ori pentru cum a luptat. Zi de zi și-a făcut treaba cu simplitate și cu convingere, fără să-și bată capul cu întrebări inutile. A mers înainte. În câteva ore va juca pe Centre Court pentru un titlu la Wimbledon.

Cum te simți, Monica?

“Super tare!” Monica e luminoasă. “Mă simt incredibil! Puțin obosită, de ce să mint, cred că am jucat trei ore, nu? Și cu suspans, așa, pff. Am crezut că terminăm acolo după ce-am luat break-ul, am servit eu, dar ele au răspuns bine. Dar ce să zic, nici n-am cuvinte, finală, Doaaamneeee, e incredibil! Și avem doar un turneu împreună, Eastbourne, atât. Și acolo doar un meci, n-am făcut mai mult. E senzațional”.

Dintr-un suflet, Monica a cuprins tot esențialul. E incredibil, da. A fost un meci neobișnuit de lung pentru dublu. Iar finala e complet neașteptată pentru o echipă fără experiență împreună.

Cuvintele, însă, și le găsește.

“Ce pot să zic e că japoneza a jucat excelent, a jucat wow. N-o știam pe Ninomyia, dar e excelentă. A dat în minge, dreapta, stânga. Noi eram amândouă în față, că ăsta era planul, să venim în față, să le atacăm, dar dădea în noi cât putea. Noi suntem bune la voleuri, dar dădea atât de tare că mai greșeam unele. rea bine juca japoneza, era pe tot terenul. Cred că Voracova a jucat 20 la sută din meci! Era aia mică peste tot. Exact ca în meciul cu Haddad Maia / Konjuh, care dădeau cât puteau în noi. Maxim! Foarte, foarte greu meci. Nu prea credeam așa, în timpul meciului.”

Apoi pufnește în râs, ștrengărește, mulțumită că le-a venit, totuși, de hac: “Dar am câștigat, în sfârșit!”

Și Călin Ciorbagiu i-a lăudat-o pe japoneză și i-a spus “Tu ai văzut cum dădea? Bravo, bine că ați scos meciul!”

După trei ore de muncă, Monica admite că resimte un pic efortul. “Obosită, oricum, că am jucat ceva: acolo, la fileu, în față, du-te, dă-i, servește. Dar mi-a plăcut foarte mult terenul. Excelent. N-am mai jucat niciodată pe Court 1. Și mare, și plin. Iar spectatorii S-au bucurat de meci. Mi-a plăcut mult de ei. A fost și frumos și lung meciul, iar ei asta vor… Am avut suporteri, tot timpul auzeam: Monica! Chan! Mi-a plăcut mult.

Pe Centre Court? “Pe Central am jucat la juniori! Tot așa, finală, contra Azarenka/Szavay, parcă. Eu eram cu Erakovic. Eram mică, m-am pierdut rău pe centralul ăla, nu eram obișnuită.“

Monica povestește cum s-a legat echipa lor. “Cred că ea m-a întrebat să jucăm împreună, nici nu mai știu. Dar a fost o mică problemă, pentru că nu știam cine stă pe rever. Eu toată viața am stat pe rever la dublu, ea toată viața a stat pe rever și ne tot gândeam cine să stea pe rever. Am rămas eu pe dreapta și am încercat așa să scoatem cumva meciurile. Cred că o singură dată am jucat pe partea dreaptă toată viața. Dar ce să zic, merge! Totul a fost nou pentru mine, pentru că te poziționezi altfel pe teren când schimbi partea: și la voleu și la retur. Cu Cepede și Raluca Olaru, în primul tur, mă gândeam foarte mult la fiecare minge, nu era ca de obicei, când știu ce am de făcut. Mă bucur că a avut încredere în mine să stau eu dreapta și că am reușit cumva. Ne și antrenăm foarte bine, facem teme, exerciții, lucrăm bine și îmi place mult de ea, e foarte profesionistă. Am învățat din meciul de la Eastbourne, am văzut ce nu merge, hai să lucrăm… Foarte bine. Am avut și timp pentru asta, că am ieșit la simplu.”

Chan s-a resimțit în timpul meciului, iar Monica explică de ce dificil pentru spate pe iarbă, pentru că mingea nu sare și e greu să stai tot timpul jos. Ea acuză vreo problemă? “Eu? Ține gamba! Chiar sunt super fericită pentru asta! N-am ce să-mi doresc mai mult. A rezistat gamba, mă bucur că am revenit, că am meciuri în picioare acum… Cine credea? Eram acasă când încă se juca Roland Garros și cu ruptură la gambă și mă gândeam cât o să dureze să treacă. Vezi, cum e tenisul! Am avut și o echipă bună la București, au avut grijă de mine la MedySportLine. Și m-am recuperat rapid, că eu nu credeam că pot să fiu gata pentru Eastbourne.”

Moni repetă la fiecare câteva fraze că se simte foarte fericită. “Și Horia a mai fost aici și mă bucur că am reușit și la feminin să facem o treabă și să joci finală la Wimbledon pe Centre Court…”, se animă ea. “Am înțeles că nici nu contează dacă câștigi, pierzi, mergem la Dineul Oficial. Pentru astfel de ocazii joci tenis. Cel mai prestigios turneu…“

Până la finală nu e mult timp. Monica spune că partenera ei, Angel, i-a spus; ea credea că au o zi de pauză. Angel? Ne facem temele: e pseudonimul pe care și l-a luat Hao-Ching Chan, al cărei nume se traduce prin “alb imaculat“. Dar chinezii își iau și nume occidentale, neoficiale, iar Hao-Ching și-a zis “Angel”. Sora ei e Latisha. “Mai ușor pentru mine”, se amuză Monica.

Așadar, azi, ceva mai târziu, pentru titlu cu Makarova/Vesnina. Anul trecut, într-o altă finală importantă venită de asemenea după un traseu entuziasmant, Monica și Simona pierdeau în Canada cu cele două rusoaice. “Am jucat de multe ori cu ele: la US Open, în Canada cu Simona… sunt solide, servesc bine, dau bine în minge. Să vedem cum va fi mâine, deocamdată vreau să mă bucur de moment. Va fi dificil, dar vreau să mă bucur de el. Să vedem ce-o să fie. Trebuie să ne recuperăm, să fie ok cu spatele și o să dăm tot ce putem.”

O întreb dacă ar plasa ziua de azi în primele trei ale carierei. “Ar fi în primele trei, cu siguranță. A fost frumos când am jucat prima oară cu Serena. N-o să uit niciodată meciul de la Beijing cu Na Li, când tocmai făcuseră acel stadion frumos pentru ea și am jucat cu ea… Și momentul de acum, da. Bine, mai sunt multe; la Luxembourg, anul trecut, când am bătut-o pe Kvitova, super turneu la sfârșit de an și ce joc am făcut!”

Apoi o întreb dacă nu simte că e un fel de recompensă pe care a primit-o după sezonul dificil pe care l-a avut până acum. “Am reușit, după accidentare. Este un fel de premiu, da, că a fost greu anul ăsta. Vreau să uit ce s-a întâmplat, nu mai vreau să se repete, dar greu de tot. Cu sănătatea n-am stat foarte bine, dar, uite, a venit o finală și șterge… totul a șters!” Monica schimbă vocea, arată un burete imaginar și e bucuroasă și ușurată, în același timp. “Sunt foarte încântată!”

Îi spun că plouă cu comentarii în Social Media și pe site. “Sunt mesaje? Aaaaa! Ce să zic, le mulțumesc mult că sunt alături, că încă mai cred în mine, mă bucur că îi fac fericiți. Mă bucur să fac finală la Wimbledon, unde trebuie, unde contează. Să continuăm tot așa.”

Apoi, la ieșire: “O să fie o seară superbă, clar!”, spune ea, iar după ce închide ușa strigă în urmă, pentru cei doi moderatori:

“Byeeeee, thanks!”

*

Îți place conținutul de pe 30-0? Asigură-te că-l citești și pe cel din 30-0 pe curat, Ediția de vară 2017. Mai multe detalii despre cuprins, aici. O poți cumpăra de aici.