Cine va triumfa în ultimul Grand Slam al anului? O trecere în revistă a principalelor povești și actori din ATP în 2017

Înainte de ultimul Grand Slam al anului, situația din cele două circuite pare foarte diferită: pe când în WTA opt jucătoare au șanse de a urca pe primul loc după US Open, la băieți avem un număr relativ mic de pretendenți la titlu, cauzat de patru (până acum) retrageri sonore și un nivel fluctuant al plutonului urmăritor în sezonul american de hardcourt. Care au fost așadar poveștile majore în ATP până acum și cum se prezintă actorii principali la startul Openului american?

 

Pe repede înainte, 2017 a fost anul Federer-Nadal. După finala legendară cu care au deschis anul la Melbourne, cei doi și-au împărțit teritoriul cam la fel cum au făcut-o în vremurile de glorie: Federer a dominat pe hardul american de primăvară, făcând dubla Indian Wells-Miami, Rafa a strâns pe zgură totul, mai puțin Roma, apoi Federer a revenit în forță pe iarbă, câștigând Wimbledon. Mai apoi, după o lungă serie de meciuri fără set pierdut, s-a oprit în finala Mastersului canadian. Mai realist (și mai bătrân, să nu uităm), Roger nici nu și-a mai bătut capul cu sezonul de zgură, sărind cu totul peste el; asta, după ce a luat în calcul pentru un scurt moment să joace RG fără vreun turneu de pregătire. Rafa, de partea lui, nu a adoptat (încă) o strategie la fel de drastică pentru suprafețele rapide, unde rămâne totuși mai vulnerabil decât pe zgură, chiar și când joacă bine.

Doi jucători (dintre care unul cu program part-time) nu pot, totuși, aduna toate titlurile sezonului. Cu Djokovic și Wawrinka retrași pentru restul anului din motive medicale, cu Andy Murray oblojindu-și și el diverse probleme fizice sau de formă, cu un fost campion periculos precum Cilic la rându-i incert și cu alți jucători experimentați ieșiți din formă, a devenit clar că vor fi multe oportunități anul acesta pentru cei care vor ști să le înșface.

#LostGen?

Până acum, cei care s-au descurcat cel mai bine au fost Zverev și Dimitrov. Dacă ascensiunea lui Zverev nu este surprinzătoare (el și Kyrgios sunt starurile unanime ale #NextGen), Dimitrov are un fel de renaștere ca jucător, dând semne că și-ar împlini potențialul rezumat în celebra (și poate împovărătoarea poreclă) Baby Fed. Grigor face parte dintr-un grup de jucători cu o traiectorie dificilă. Înghesuiți între #GreatGen and #NextGen, acest grup (din care mai fac parte jucători ca Nishikori, Raonic, Cilic, Dolgopolov) au fost un pic prea aproape temporal de Big 5 și perioadele lor de dominațe, fiind surclasați în mod repetat și dezvoltând un oarecare complex în fața lor. Este ironic și un pic nedrept (dar ăsta-i sportul, o meritocrație nemiloasă) că acum, când Big 5 își vede împuținate forțele, această generație nu poate profita pe deplin: și Nishikori și Raonic s-au retras de la US Open din cauza unor accidentări. Nu este o noutate că ambii sunt predispuși la probleme fizice, luptându-se cu ele bucăți semnificative de timp și în trecut.

Dimitrov însă pare să fi găsit calea potrivită, după ce a început să lucreze cu Dani Vallverdu, fost antrenor în staff-ul lui Andy Murray. Bulgarul a rătăcit multă vreme prin deșert, căutându-și identitatea pe teren, lipsindu-i claritatea și hotărârea mai ales în meciurile cu miză contra Big 5. Față de colegii săi mai tineri, Grigor nu pare să aibă același complex, jucând (în opinia analiștilor americani) un tenis ”matur” în finala de la Cincinnati contra lui Nick Kyrgios. Câștigător, în sfârșit, al primului său titlu de Masters, Dimitrov este pe val, dar rămâne de văzut dacă poate să-și mențină limpezimea și calmul tactic când dincolo de fileu vor fi Federer, Nadal sau Murray. Deocamdată, Grigor are un scor excelent pe hard anul acesta (24-6), imediat după Roger Federer (23-2).

#NextGen

Până acum, Kyrgios ține primele pagine ale ziarelor și social media: conferințe exagerat de confesive, interviuri monosilabice, decizii discutabile de alegere a turneelor, accidentări și schimbări în echipă se amestecă vesel cu gesturi populiste (s-a antrenat cu un fan care l-a rugat pe Twitter să lovească cu el câteva mingi) și obligatoriile trick shoturi din timpul meciurilor. Uneori le avem pe ambele – trick shoturi urmate de high fives cu spectatorii din primele rânduri. Nu neg că Nick este extrem de talentat și are potențial, dar știm cu toții că în orice domeniu talentul nu este suficient, ci doar punctul de plecare. În jurul său trebuie disciplină, angajament și inteligență strategică, și până acum australianul nu dă semne că le-ar avea.

Într-adevăr, poate să bată pe oricine, dar pentru a câștiga Slamuri, trebuie să bată pe oricine de șapte ori la rând, or pentru asta trebuie un pic mai mult decât abilitatea de lovi tweenere și ași. Cu cât mă uit mai mult la Kyrgios, cu atât mai insistent simt ecouri monfilsiene. Ambii sunt incredibil de dăruți fizic, dar mintea lor nu este cea a unui campion. Au fluctuații de motivație, cedează sub presiune și le pasă mai mult de aplauze decât de victorii. Multă lume pariază că Nick va câștiga multiple Slamuri, dar la ora asta, eu îl văd ca cel mult pe un ”one Slam wonder”. Cu același tip de mentalitate imatură și volatilă, Safin abia a câștigat două Slamuri și consider că avea un joc mai complet decât Kyrgios.

Deși sunt teribil de sceptică în legătură cu capacitatea sa de a fi un campion, recunosc că circuitului i-ar prinde bine o rivalitate NextGen. Tenebrosul și recalcitrantul Kyrgios ar fi candidatul ideal care să se opună luminosului și sistematicului Zverev, sau conștiinciosului și politicosului Thiem. Ar fi un contrast excelent pentru a țese povești și a ralia fanii de o parte sau de alta. Deocamdată însă, Zverev câștigă bătălia titlurilor și a clasamentului: este pe locul 6 deja și are 5 titluri anul acesta din 6 finale jucate (!), dintre care două Mastersuri (Roma, unde l-a învins în finală pe Djokovic și Canada, unde l-a învins în optimi pe Kyrgios, iar în finală pe Federer). La fel cum Dimitrov a făcut o mișcare strategică foarte bună, cooptându-l pe Vallverdu, la fel a făcut și Zverev când l-a luat pe Jez Green pe partea fizică (amândoi trebuie să-i dea o bere lui Murray). Iar de curând l-a adăugat în staff și pe Juan Carlos Ferrero. La doar 20 de ani, Zverev este încă în formare, și și-a dat seama că trebuie să pună rapid niște mușchi pe stuctura sa filformă și înaltă. Până acum, proiectul pare să dea rezultate vizibile.

Nu știu dacă Zverev este pregătit pentru un Slam. În ultimii anii ne-am obișnuit atât de mult cu dominația veteranilor, încât Zverev la 20 de ani pare extrem de tânăr pentru a fi câștigător de Slam. Mai ales că doi dintre ”ăi bătrâni” încă patrulează și simt mirosul unei oportunități la New York.

Federer și Nadal

Cu finaliștii de anul trecut, Djokovic și Wawrinka, trași pe dreapta, vor reuși oare Federer și Nadal să termine anul la fel cum l-au început? Un nou Fedal (primul la New York) ar fi ceva incredibil, yes, no? Nu este imposibil. Deși trebuie să luăm în considerare că este sfârșitul anului și spatele lui Federer ar putea să se resimtă (deși retragerea lui de la Cincy pare mai degrabă doar o măsură de prudență), iar Rafa nu e chiar în largul lui pe hardul american. Acestea fiind spuse, nu trebuie să subestimăm nasul lor de veterani care simt ce oportunitate imensă este aceasta. La vârsta lor, fiecare șansă de a mai adăuga un Slam cântărește parcă mai mult, ajutându-i să-și construiască moștenirea și mai ales, argumentele pentru poziția de GOAT. În mod cert, ei își vor disputa și locul 1 la final de an.

 

 

***

Citește, în 30-0 Pe Curat, textul „Uitați-vă la ei acum! – Cum s-a întors înapoi în fruntea tenisului cea mai faimoasă pereche de rivali a istoriei lui”, semnat de Dana Maria Dogariu.

Ai peste 120 de pagini cu povești, analize și interviuri cu eroii tăi preferați din tenis. Ia-ți revista 30-0 Pe Curat 2017 de aici.

 

Nadal – marele, unicul, irepetabilul și irezistibilul Nadal – începuse să dispară de prin vara lui 2014, după ce reușise să câștige al paisprezecelea turneu de Grand Slam, la Roland Garros. Primele s-au dus picioarele, apoi încrederea în sine. Sau poate invers. Nici nu contează. Ceea ce contează este că au continuat să se desprindă de el backhand-ul, capacitatea de a lua decizia corectă într-o miime de secundă, serviciul, anduranța, sălbăticia din privire, dorința de luptă. Într-un final a dispărut și fundamentul care ținuse în picioare atâta timp delicata construcție: forehandul.

Mulțimea a declarat că timpul lui Rafa a trecut. Chiar și cei mai buni dintre cei mai buni jurnaliști de tenis au mers tot pe această variantă atunci când a fost vorba să explice ce se întâmplă cu Nadal. Jocul lui, spunea Steve Tignor, e depășit, mai ales în fața tinerilor care nu mai au răbdare să construiască punctele și dau în minge, win or lose, asumându-și în fața lui Nadal riscuri care, în cazul celor curajoși și talentați precum Kyrgios sau Thiem, au plătit dividende. Lecția a fost repede asimilată și de jucători din eșalonul doi sau trei, care au ajuns ca, în loc să se teamă de Nadal, să joace cel mai bun tenis al vieții lor în meciurile cu el.