Structura de rezistenţă pe care se aşează cărămizile tenisului românesc, Federaţia Română de Tenis, se poziţionează pe un fundament instabil. Etajele superioare ale piramidei (cluburi, antrenori, competiţii) se clatină, iar acei jucători care continuă să urce spre vârf sunt supuşi unor eforturi deseori supraomeneşti pentru a-şi menţine echilibrul.
Totul pleacă de la "sistem" sau, aşa cum mulţi invocă, de la carenţele sau chiar lipsa acestuia. Printre obiectivele FRT, menţionate în statut, se numără organizarea, conducerea, controlul şi sprijinirea activităţii de tenis pe plan naţional (financiar şi logistic). Totodată, menirea federaţiei este de a organiza procesul de selecţie, formare, pregătire şi perfecţionare continuă a jucătorilor. Din start, în demersul nostru de a descoperi cum şi în ce măsură astfel de ţeluri devin realitate, ne-am lovit de refuzul direct sau indirect al unor membri din actuala conducere în a pune la dispoziţie o serie de informaţii şi în a răspunde unor întrebări cheie. Schimbul de mingi a fost bazat pe tactica aruncatului pisicii de la unul la celălalt. De la antrenorul federal Cătălina Cristea, către directorul general interimar Mihai Pleşiţă şi preşedintele George Cosac, până pe masa vicepreşedinţilor. În cele din urmă, în ciuda mai multor tentative, întrebările au rămas probabil rătăcite într-un sertar, astfel explicându-se de ce în rândurile ce urmează, opinia federalilor se regăseşte într-o mai mică măsură sau, pe alocuri, chiar lipseşte.
În încercarea de a ajunge către personajele din FRT cu sarcini în compartimentele de copii şi juniori, am sesizat că de pe site-ul FRT, la secţiunea "Structură şi viziune", link-ul către structura organizatorică, cu organigrama detaliată a federaţiei, a devenit subit inaccesibil chiar în perioada documentării noastre. Ni s-a transmis că, aşa cum a funcţionat şi cum funcţionează şi în prezent, federaţia nu deţine un departament propriu-zis abilitat în ceea ce priveşte descoperirea şi creşterea tinerelor talente, sarcinile privind tenisul juvenil fiind preluate, în funcţie de necesităţi, de către antrenorii federali.
Un semnal de alarmă în această direcţie îl trage actualul lider al echipei de Cupa Davis, Victor Hănescu, care invocă politici inconsecvente în sprijinirea juniorilor şi deplânge "lipsa specialiştilor în adevăratul sens, pentru fiecare ramură a sportului de performanţă".
Nu sunt oameni specializaţi în federaţie pe copii şi juniori
A simţit-o pe propria piele şi nu e de mirare că ajunge să spună că "în România, totul s-a făcut la întâmplare". Unul dintre antrenorii cu rezultate atât în segmentul de iniţiere, cât şi în marea performanţă pune, de asemenea, degetul pe rană: "Ei se ocupă de vârfuri, nu de dezvoltarea bazei de selecţie. Nu sunt oameni specializaţi în federaţie pe copii şi juniori. N-am avut niciodată un sistem. Federaţia ne oferă doar un cadru de concursuri şi de clasamente".
Din interior, antrenorul federal Alina Tecşor admite franc: "Dacă eu zic acum oficial că în România nu există sistem, e ca şi cum mi-aş da singură în cap. Dar ăsta e adevărul! Noi, federaţia, luăm trei sportivi şi investim în ei. Federaţia are câteva obiective, de Europene, Winter Cup-uri, Summer Cup-uri, Mondiale, iar dacă intri pe tablou la Grand Slam-uri, ai plătite biletele de avion… Are target-uri foarte clar stabilite. Cine se încadrează, primeşte ceva. Cine nu, nu!"
Răzvan BănicăMotivul invocat pentru absenţa unui sprijin consistent şi generalizat, şi pentru copii şi pentru juniori, ţine de lipsa fondurilor. "Vârfurile trec prin federaţie, dar masa n-are cum. Degeaba oamenii ăştia vin pe la noi şi spun: copilul meu e numărul 10 în clasament. Şi eu ce să fac!? Că nu sunt bani!", spune Alina Tecşor. Un bun cunoscător al mecanismelor performanţei, antrenorul Răzvan Bănică consideră că măcar trei-patru sportivi de la fiecare categorie ar fi trebuit luaţi sub aripa FRT "pentru a li se oferi o pregătire adecvată, constantă", dar "nu sunt susţinuţi pentru că nu există resurse".
Este adevărat că la împărţirea bugetară pe criterii de performanţă FRT nu s-a regăsit la început de an pe lista MTS a celor mai importante federaţii. "Despre ce vorbim, în condiţiile în care bugetul FRT e cât al unei singure universităţi din SUA? Federaţia turcă, spre exemplu, încasează 10 milioane de euro, excluzând aici bani pentru turneele Futures. Noi nu avem capacitatea financiară de a acorda un sprijin mai consistent tinerelor talente", a "servit" vicepreşedintele FRT, Adrian Marcu. În schimb, o altă sursă din zgură consideră că nu atât fondurile insuficiente ne trag în jos, cât "dezinteresul, lipsa de bunăvoinţă", în condiţiile în care "cei mai nevoiaşi, ca noi, cum ar fi cehii, au un sistem clar. Iau cei mai buni jucători, le oferă şi le plătesc absolut tot. Slovacii iau pe sărite. Unde simt ei că există potenţial, acolo investesc. Sunt toţi sub contract, de când sunt preluaţi de federaţie, nu au nicio cheltuială (casă, masă, antrenor, turneu). În schimb, toată cariera ei plătesc procent federaţiei, alimentând astfel sistemul. Mi se pare ceva foarte potrivit şi s-ar putea implementa şi la noi".
În prezent, un suport real din partea federaţiei se limitează la componenţii loturilor naţionale de copii şi juniori, şi numai prin intermediul Centrului Naţional de Tenis (CNT) din Bucureşti. Aici, doar aceştia (nu şi grosul legitimaţilor FRT) beneficiază gratuit de mingi, teren, bază de pregătire şi pregătire asistată pe perioada convocărilor. Fără o alternativă de acest tip în provincie, Centrul Naţional funcţionează ca bază de antrenamente cu preponderenţă pentru sportivii din Bucureşti, infrastructura incluzând 10 terenuri de zgură, trei terenuri pe Greenset, un teren în sală pe Greenset, sală de fitness, saună, vestiare sau cabinet de masaj.
Totuşi, funcţionalitatea CNT în beneficiul creşterii tinerelor talente a rămas neclar definită. Tentativa de a-l transforma într-un club care să asigure o reţetă financiară pentru federaţie a fost abandonată, după ce stârnise un val de nemulţumiri ale performerilor de top. "Mă gândesc că dacă s-ar fi dorit să se implementeze aşa ceva când am fost noi mici, nu ştiu cine mai ajungea din generaţia aceasta!", s-a revoltat un fost component al echipei de Cupa Davis, arătând că, în aceste condiţii, sumele cheltuite zilnic pe timp de iarnă de seniori şi juniorii mari ar fi fost de ordinul a 100 de euro pe zi de persoană. "N-au avut nicio idee de substrat. L-au îmbrăcat. Dar dacă îi întrebai pe Ruxandra Dragomir sau pe Silviu Matei ce vor să facă cu centrul, habar n-aveau! Goniseră toţi jucătorii de performanţă, impuseseră nişte taxe destul de mari, care n-aveau legătură cu piaţa. Bătea vântul! Iar acum e gol; au pustiit ce era în spate. Pentru George Cosac, e foarte greu să formeze oameni", dezvăluie un antrenor din anturajul lotului.
Când s-au lovit de realităţile tenisului românesc, în anul întâlnirii de Cupa Davis cu SUA de la Bucureşti, doi antrenori americani şi-au exprimat mirarea cum de am ajuns, noi românii, să jucăm cu Salatiera pe masă, dacă stăm aşa rău la capitolul infrastructură pentru tenis. La peste patru decenii de atunci şi la aproape 10 ani de când făcea public proiectul unei academii la Bucureşti, Ilie Năstase încă nu se poate lăuda cu nicio cărămidă pusă. Două fonduri de investiţii, unul american şi altul spaniol, s-ar fi săturat să mai aştepte sfârşitul şirului interminabil de procese pe care marele nostru campion le-a purtat pentru terenul de la clubul Voinţa, dar şi cu un fost asociat, Ion Şerban. Investitorii au plecat, anii au trecut, iar Ilie Năstase Tennis Academy a rămas la stadiul de proiect pe hârtie.
Există români care au fondat şi conduc academii de tenis, dar care, şi pentru că s-au ferit de hăţişurile legislaţiei de la noi, au preferat să-şi pună planurile în aplicare peste hotare. În Germania, la Essen, funcţionează Ion Geantă Tennis Academy, cu 16 terenuri în sală şi 17 în aer liber, spaţii de cazare şi masă. Pe aici, au trecut Sorana Cîrstea, Monica Niculescu sau Simona Halep, dar şi Andrei Pavel. De când s-a mutat în Statele Unite, "Cneazul" a fondat la rându-i o academie, împeună cu bunul său prieten Nick Blackwood, la Gilbert (Arizona), extinzând apoi business-ul şi în Florida.
Şi totuşi, să nu ne împăcăm cu ideea că România figurează cu un mare 0 în dreptul academiilor de tenis. Odată şi odată, copiii şi juniorii români ar putea totuşi beneficia de condiţii similare cu cele de afară. Poate atunci când Victor Hănescu îşi va materializa intenţiile. "Un gând al meu, la stadiu incipient, este construirea unei Academii de Tenis care să descopere şi să formeze viitoare generaţii de jucători", ne-a spus numărul 1 al României. Tendinţe există din partea unor cluburi importante de a se ridica la rangul de academie. Unele au şi preluat în titulatură denumirea, ca de exemplu Tenis Club 2000 – Academia Sever Dron sau Enache Tennis Academy, însă de-aici şi până la a atinge, în practică, nivelul de infrastructură şi organizare de afară, rămâne cale lungă.
Daniel Dragu, antrenorul Simonei Halep până la vârsta de 10 aniUnul dintre antrenorii specializaţi pe descoperirea şi creşterea tinerelor talente, Mihail Allan, cel care o pregăteşte pe Alexandra Moglan, numărul 1 în clasamentul naţional la sub 10 ani în 2013, explică concret. "La ora actuală, avem doar nivel de şcoală de tenis, academie înseamnă mult mai mult. Înseamnă posibilitatea copilului de a fi cantonat, de a fi separat de familie, de a face şi şcoală, de a fi pregătit din toate punctele de vedere – preparator fizic, preparator mental sau psiholog, antrenorul de tenis, aşa-numitul tactician. În alte ţări sunt antrenori specializaţi pe aşa ceva, care stau separat şi fac video-proiecţii cu tipologia fiecărui jucător de mare valoare. Se fac montaje video în care i se arată sportivului cum loveşte el faţă de alţi jucători, cu tot ce are el bun, ce are slab. La noi lipseşte aşa ceva. Există cluburi care se apropie de nivelul de Academie din punctul de vedere al logisticii, doar pe tenis. Dar aici e marea problemă, că educaţia unui sportiv nu începe şi nu se termină pe teren. Începe când se trezeşte dimineaţa şi se termină când se culcă".
Totuşi, într-un sport preponderent individual ca tenisul, secretul marii performanţe nu stă numai într-o pregătire centralizată, cel puţin nu de la un anumit nivel în sus. Unii specialişti sunt circumspecţi în privinţa rolului academiilor în a produce mari valori. Ba chiar le consideră "fabrici de bani, nu de performanţă", cum o face Daniel Dragu, cel care a pregătit-o pe Simona Halep până la vârsta de zece ani. Între primii 150 de jucători ai lumii la un moment dat, actualul antrenor al Irinei Begu, Adrian Cruciat consideră că "pe viitor, ai nevoie de hiper-profesionist cât mai repede. În academii se tinde să se facă program comun, care nu i se potriveşte unuia de 1,90 m cu unuia de 1,70 m. Nici măcar la vârste fragede. La mini-tenis e bine să fie mai mulţi, să se joace, dar în momentul în care copilul alege să facă tenis serios, deja e bine să aibă un antrenor sau o echipă. De pe la 12 ani. Altfel rişti apoi, pe la 16, să corectezi lucruri pe care le-ai învăţat greşit".
Din cele peste 300 de cluburi afiliate la FRT, câteva se dovedesc puternice, inclusiv prin calitatea facilităţilor de care dispun, pentru încurajarea tenisului juvenil. Sursele noastre au enumerat Pescariu Sports & Spa (Fostul Tenis Club Bucureşti), Tenis Club 2000 – Academia Sever Dron, Politehnica AS, Dafora (Mediaş), Club Winners (Cluj-Napoca) sau baza Olimpia (Braşov). "Ca infrastructură, stăm foarte bine, numai că lipsurile sunt legate de modul în care sunt conduse multe dintre cluburi. Înainte, era o mândrie când aveai un copil valoros în bază, în timp ce la ora actuală sunt cluburi unde nu există interes vizavi de valoarea copilului. Puţine cluburi investesc pasiune şi oferă celor mai buni un pachet de beneficii (premii, ore gratuite, echipament), ci urmăresc doar să facă rost de bani", punctează Mihail Allan.
Cluburile nu găsesc avantaje în a creşte jucători, iar o cauză o reprezintă lipsa laturii sociale a tenisului, precum în Vest, unde multe ajung la mii de membri cotizanţi şi au tot interesul de a se mândri cu cei ce obţin rezultate. În Franţa, unele baze se specializează strict pe creşterea de jucători, pe care îi pasează federaţiei, iar aceasta le remunerează în consecinţă.
La Sibiu, fostul tenisman Marius Vecerdea a fixat, în urmă cu șapte ani, temelia unuia dintre cele mai extinse cluburi din ţară. Undeva la periferia nord-vestică a oraşului, baza cu şase terenuri de tenis i-a primit anul trecut, printre alţii, pe Filippo Volandri sau Jaroslav Pospisil, cu prilejul Challenger-ului de 75.000 de dolari, din septembrie. Aici, în afara hotelului-restaurant din incintă şi a arenei centrale cochete, de 1.000 de locuri, Pamira nu excelează. Poate din cauza aspectului general oarecum neprietenos al terenurilor secundare. Toate apar înconjurate de o sârmă deasă, dispusă la o înălţime de circa trei metri, inclusiv în părţile laterale, dând senzaţia privitorului, din exterior, că n-a venit să asiste la un spectacol sportiv, ci se uită prin grilajul cuştilor pentru a observa comportamentul leilor de la grădina zoologică. Faţada unei fabrici cu aspect comunist, pe laterala celor două terenuri din dreapta zonei de acces, îţi întăreşte această senzaţie.
Şi totuşi, fără a emite pretenţiile unui club occidental, Pamira tinde să reprezinte un cadru de pregătire cu multe plusuri, adunând constant 60-70 de copii pentru iniţiere şi o medie de 20 pe sezon pentru marea performanţă, după cum susţine Cosmin Malanga, unul dintre antrenorii şi managerul bazei sibiene. "Avem copii şi juniori chiar şi din alte ţări: un jucător de origine chineză care vine din America în fiecare vară şi se pregăteşte aici, mai avem o fetiţă care vine din Brazilia, de la Sao Paolo, să se antreneze, copii din Norvegia, din Franţa. Am organizat anul trecut stagii de pregătire pe perioada verii cu copii din Oman, Dubai, Austria, Anglia", detaliază Cosmin, explicând că o influenţă decisivă în atragerea de jucători străini o are directorul Marius Vecerdea, prin experienţa pe care a strâns-o în anii în care a activat în Statele Unite.
Într-o săptămână obişnuită, lunea, miercurea şi vinerea sunt destinate pregătirii jucătorilor intermediari, în vreme ce anumite intervale din graficul orar de marţi, joi şi sâmbătă sunt rezervate începătorilor. Tarifele practicate pleacă de la 15 lei pe oră pentru iniţiere într-o grupă de 4-6 copii şi urcă, cele mai costisitoare fiind, desigur, antrenamentele individuale, cu unul dintre cei cinci antrenori ai clubului.
În săptămânile de turnee (şi sunt multe, de la turnee rezervate amatorilor în circuitul Tenis Partener, la Tenis 10, competiţii din circuitul FRT, două Futures de 10.000 de dolari, plus challenger-ul despre care am amintit), dispare schema de mai sus. Pentru o competiţie din circuitul FRT, cum a fost Trofeul Vision Leasing, din 11-13 octombrie anul trecut, la care şi-au anunţat participarea peste 40 de jucători cu precădere din Transilvania (la masculin şi feminin, categoriile U10, U12 şi U14), clubul a încasat contravaloarea taxei de participare, de 50 lei per jucător, din care a achitat cheltuielile arbitrului de turneu: baremul de arbitraj, masa, cazarea, transportul. Cupele, medaliile şi diplomele au fost oferite de sponsor, care a primit titulatura turneului şi a afişat un banner în dreptul unuia dintre terenuri.
Nu poţi să obligi un părinte să plătească şi orele pe care le petrece un antrenor la gard, la concursuri.
Dintr-un statut al meseriei de antrenor de tenis insuficient reglementat şi un raport club-antrenor-jucător neclar definit, rezultă practici de care părinţii şi micii tenismeni, în necunoştinţă de cauză, se lovesc mai devreme sau mai târziu. De la primele concursuri, când apare necesitatea ca tehnicianul să fie alături de sportiv la meciuri, se pune problema în ce măsură acest serviciu se cuvine recompensat financiar, în plus faţă de orele de antrenament. "Nu poţi să obligi un părinte să plătească şi orele pe care le petrece un antrenor la gard, la concursuri. Unii antrenori pun problema. Dar aceia n-au făcut niciodată rezultate. Toţi trebuie să dea de la ei, altfel nu se poate. E un sacrificiu", susţine patronul şi antrenorul principal al CS Tenis Prim, Claudiu Munteanu.
Un adept al pregătirii centralizate, nu al tendinţei multor tehnicieni de a se desprinde de clubul la care activează şi de a lucra pe cont propriu, Munteanu vede consecinţe negative în extinderea fenomenului migraţiei antrenorilor. "Un antrenoraş îşi ia un individ, lucrează cât lucrează, îl păcăleşte pe ăla, că asta face, realmente! Face rău tenisului! Copilul se dezvoltă cinci-şase luni, cât rezistă şi el săracu'. După care, nu-i mai place. Şi, de obicei, se dă vina pe copil. Antrenorului îi e foarte uşor să coboare din maşină, să ţină ora, să plece, fără prea mare răspundere. Copilul progresează pe moment tehnic şi zici wow, ce bine joacă! Dar, la un moment dat, se plictiseşte. Ăla nu e tenis, e balet! Eu îi numesc pe aceştia antrenori needucaţi, neinstruiţi, pentru că sunt fraieri. Ei ştiu foarte clar că pe clientul acela îl vor pierde dacă îl bagă în sistemul ăsta. Problema ţine de şcolile de antrenori, ţine de federaţie". Aici, antrenorul federal Alina Tecşor admite că FRT n-ar trebui să rămână nepăsătoare. "A mai fost cum a mai fost, dar acum antrenorii sunt privaţi. Îşi iau trei copii şi pleacă cu ei. Federaţia trebuie să aibă un rol; să ridice standardele, eventual să facă un sistem în cluburi, să se vadă câţi antrenori sunt în fiecare, ce nivel au, să fie afişaţi. Noi trebuie să încurajăm cât mai puţin munca asta la negru".
Din perspectiva opusă, a unor "antrenori migratori", politica şi organizarea deficitară a unor cluburi îi demotivează şi îi împinge către practica de a "răpi" copiii şi a se înrola la o altă bază sportivă sau a-şi organiza individual activitatea. Un antrenor care s-a rupt de curând de clubul la care era angajat s-a plâns off-the-record: "Nu poţi arunca pe teren copii de niveluri total diferite. Dacă era OK, eram nebun să plec!? Nu mai aveam tragere de inimă. Banii de concediu erau o boierie. La orele particulare, mie îmi dai 30% şi ţie îţi pui 70%?! Mă duceam să-mi cer salariul, îmi spunea: n-am, vino mâine! Bine că am scăpat!".
În Germania, nu vezi pe cineva că se răsteşte la un copil, că se vorbeşte apăsat. La noi, am văzut multe chestii urâte la părinţi, antrenori
Din altă perspectivă, gradul de specializare al majorităţii tehnicienilor pare a fi mai degrabă îndoielnic. Potrivit fostului tenisman Dinu Pescariu, proprietarul bazei Pescariu Sports&Spa, cei ce aleg să-şi construiască o carieră pe terenul de tenis se lovesc de "consecinţele unui sistem care a lăsat ca orice persoană care a făcut o săptămână de cursuri să devină antrenor. De-aici nu rezultă performanţă, ci doar tehnică greşită". Există cu duiumul cazuri în care, încă de la primele ore de tenis, aşa-zişii antrenori aplică o metodică precară, uneori chiar de faţă cu părinţii copiilor, recurgând la o critică destructivă, demotivantă. Nu de puţine ori, am auzit reproşuri de genul "Judeci, nu!? Numai la mână i-ai dat! De ce i-ai dat aşa!?" Nu e de mirare că părinţii care îşi permit aleg să-şi trimită copiii peste hotare, încă de la vârste fragede. "În Germania, nu vezi pe cineva că se răsteşte la un copil, că se vorbeşte apăsat. Nu există pedepse. Doar jocuri copilăreşti, gen "cangurul" – să sară ca mingea. La noi, am văzut multe chestii urâte la părinţi, antrenori", a sunat mărturia lui Marcel Breazu, tatăl campionului naţional de la 10 ani, Vlad Breazu.
Consecinţă directă a sistemului organizatoric deficitar, baza de selecţie, şi-aşa redusă, a scăzut dramatic în ultimii ani. Nici federalii nu sunt în posesia unor cifre exacte actualizate.
Din sursele noastre, însă, reiese că în România, cu tot cu seniorii, există cel mult 2.500 de jucători activi, legitimaţi la FRT. "E foarte puţin. Cred că e un eşec al tuturor conducerilor de până acum că nu au reuşit să aducă numărul la câteva zeci de mii", punctează antrenorul Marius Comănescu.
Cifrele arată chiar mai rău decât în perioada în care a crescut generaţia Halep-Cîrstea-Olaru, recunoaşte Alina Tecşor, care consideră că marea masă a părinţilor pasionaţi de sport a căpătat o viziune greşită în privinţa tarifelor practicării tenisului şi, în consecinţă, îşi ţine copiii departe de terenuri. "Stăm mai prost ca bază de selecţie. Vin mai puţini copii pentru că părinţii cred că tenisul e un sport scump. Şi nu-şi dau seama că îi costă foarte puţin la început, pentru iniţiere". La unele categorii de vârstă ale segmentului de performanţă, unii antrenori vorbesc de o adevărată dramă, din moment ce "nu există nici 100 de copii în ţară care să practice serios tenisul. Aşa, nu se poate, pe principiul nu fac performanţă la 12 ani, iar la 16 mă apuc serios! Nu mai recuperezi niciodată! Trebuie să începi de mic. Pe măsură ce cresc în vârstă, unii se mai lasă, se apucă de şcoală, au probleme, se răresc din ce în ce. La 18 ani ajung să fie maxim 40!"
Statistic, în privinţa competiţiilor organizate în România la nivelul copiilor şi al juniorilor, cifrele brute pe anul trecut arată îmbucurător. Numai din iulie şi până la sfârşitul anului (potrivit calendarului de turnee de pe site-ul federaţiei), în cadrul circuitului FRT au figurat un total de 194 de competiții, împărţite, pe criterii de importanţă, după cum urmează: 76 de categoria 2, 94 de categoria 1, 6 pe echipe, 8 de categoria A şi 10 naţionale (masters-uri, campionate naţionale şi selecţii naţionale). La nivel continental, în calendarul Tennis Europe pe anul în trecut, ţării noastre i-au fost repartizate un total de 14 turnee (5 U12, 4 U14, 4 U16 şi 1 U18) desfăşurate la Bucureşti (3), Curtea de Argeş şi Giroc (câte 2), Oneşti, Mamaia, Timişoara, Cluj, Arad, Câmpina şi Târgu-Jiu (câte 1). Ne situăm la acest capitol între primele zece ţări ale continentului, fiind întrecuţi de Franţa, Italia, Turcia sau Cehia, dar depăşind ţări ca Germania sau Marea Britanie.
Clasamentul ţărilor cu cele mai multe turnee Tennis Europe în 2013
1. Cehia 29
2. Italia, Turcia 25
4. Rusia 21
5. Franţa 20
6. Spania 17
7. România 14
8. Germania 12
9. Marea Britanie, Croaţia 10
11. Ucraina 9
12. Ungaria, Olanda, Serbia, Slovenia 8
16. Polonia, Elveţia 7
În plus, România a fost gazda a trei turnee internaţionale de juniori, exclusiv din calendarul ITF: 37th Transgaz Mediaş-sen-Sibiu Junior ITF Tournament Grade 2 (30 aprilie-5 mai), 18th Wilson-Tivoli Trophy Timişoara Grade 3 (18-20 iulie), Instrig Cup U18 Blaj Grade 5 (3-8 septembrie).
E inflaţie de concursuri. Nu sunt copii să joace atâtea turnee câte se organizează
Revenind la competiţiile FRT, reţeaua extinsă vine însă pe fondul problematicii atinse mai sus, a numărului mic de legitimaţi la nivel de copii şi juniori. Practic, oferta depăşeşte cererea, în special în provincie şi la categoriile superioare de vârstă tablourile rămânând necompletate. "E inflaţie de concursuri. S-a ajuns să vezi, prin ţară, turnee de categoria 1 cu câte opt copii. Fac şah. Nu sunt copii să joace atâtea turnee câte se organizează", semnalează antrenorul Claudiu Munteanu. Mărturia tatălui Andreei Roşca întăreşte cele de mai sus: "Ţin minte, când avea ea 6-7 ani, mergeam în toate colţurile ţării, erau tablouri de 64, chiar de 128 şi stăteam o săptămână plină. Acum, s-a ajuns să te duci la un turneu cu 6-8 copii". Chiar și așa, multe cluburi au ajuns, mânate de interese financiare, să solicite FRT să le permită organizarea de turnee unul după altul. "Le fac pe bandă rulantă şi astfel îşi pierd scopul şi calitatea", atrage atenţia Marius Comănescu. Astfel, concurenţa la nivel ridicat dispare, din moment ce tinerii jucători de valoare evoluează pe parcursul anului în competiţii diferite şi, în consecinţă, ajung de prea puţine ori să dispute meciuri directe. "Sistemul competiţional la noi încă este destul de labil. Din cauza faptului că în paralel sunt concursuri la aceeaşi categorie de vârstă, cei mai buni sportivi nu se pot întâlni de mai multe ori, în afară de campionatele naţionale şi masters-uri", a sesizat Şerban Cristian Ştefan, arbitru principal la numeroase concursuri FRT.
Multe dintre competiţiile rezervate copiilor, chiar în Bucureşti, nu sunt popularizate mai deloc, desfăşurându-se într-un anonimat total. Pe lângă tablourile de concurs, afişate discret, în multe cazuri n-am remarcat să existe măcar un banner cu însemnele FRT, nemaivorbind de lipsa celui al vreunui sponsor. Am sesizat şi o superficialitate în ceea ce priveşte organizarea unor competiţii din calendarul Tenis 10, coordonate până anul trecut de compania Media Production Group (MPG). La unul dintre turneele pentru copiii până în zece ani de acest gen din toamna trecută, la care reprezentantul MPG nu a fost de faţă, clubul gazdă nu a afişat banner-ul pe care îl primise de la MPG şi nu a respectat formatul de desfăşurare. În speţă, după faza grupelor, n-a realizat un tablou eliminatoriu cu toţi participanţii, conform regulamentului de concurs, ştirbind astfel posibilitatea multor copii să rămână în horă pentru primele locuri.
În ciuda numărului mic de practicanţi, raportul dintre totalul jucătorilor şi cei care ajung sus e foarte bun comparativ cu Germania sau Spania, sublinează Adrian Cruciat. "În Barcelona sunt 1.000 de cluburi afiliate oficial la federaţie. Nu mai spun că la fiecare al doilea colţ de stradă sunt două terenuri de tenis, unde se mai joacă. În toată Spania sunt 10.000. La federaţia catalană, aveau 40 de terenuri într-o singură bază şi aveau patru baze. După ora şase seara, toate cele 40 de terenuri erau pline cu minim cinci-şase copii. Ca să ne facem o idee de cât de mult se joacă tenis! Acum spaniolii au 20 de jucători în prima sută şi au enorm de mulţi legitimaţi. Dacă iei raportul, între practicanţi şi cei de top, nu e unul grozav. Dar având masa foarte mare, e sistemul ăla, îi aruncăm în groapa cu lei, cel care iese de acolo, e tare! Statistic, indiferent ce se întâmplă, e imposibil să nu ai jucători. La noi, din bruma asta mică de jucători, se lucrează bine. Adică toată lumea ştie să joace tenis la un nivel intermediar bun". Cruciat se referă aici mai mult la juniorii mari şi seniori, dar, privind mai în spate, per ansamblu, însuşi fostul său antrenor, Marius Comănescu, vorbeşte de o "diluare a calităţii jucătorilor". "Atunci când mă uit la turnee de vârste mici, constat un nivel slab. Pe vremea mea, la 10 ani, se juca un tenis mult mai bun decât se face acum, deşi copiii nu aveau posibilitatea de a face ore particulare".
O cauză rezidă într-o lipsă de profesionalism a însăşi practicanţilor. Cu o vastă experienţă competiţională, arbitrului naţional Şerban Cristian Ştefan i-a fost dat să vadă multe prin turneele de copii şi juniori. "Pregătirea e neglijată. Antrenamentul nu înseamnă să baţi mingea. Fizic, psihologic, modul de alimentaţie, toate se văd, mai ales în tenisul de azi. Creşterea are un rol, de aceea trebuie controlată şi din timp ştiut pe ce model să lucrezi. Un băiat dacă n-are 1,75 m, nici n-are ce face în tenis! Nu mai e ca pe vremea lui Năstase sau Santana. Acum, tenisul înseamnă o pregătire ştiinţifică. Majoritatea copiilor, dacă te uiţi la ei, mănâncă pufuleţi, beau cola. Ce bază să pui în organism?! Iar în timpul meciurilor, sunt unii care la 10 ani plâng, sunt violenţi, ţipă la părinţi, iar părinţii tac. Sunt nişte cazuri care trebuie analizate pentru că altfel evoluţia nu poate fi controlată".
