Foto: FRT / Robert Ghement
Presa mai greşeşte, mai exagerează, mai lasă povestea să curgă în dauna adevărului, mai trişează, mai bârfeşte concurenţa, mai ţipă out în timpul punctului, se mai ia la ceartă cu paza de la stadion. Presa, asemeni speciei umane, este imperfectă. Dar există şi acele momente, să nu le numim rare, când îşi spală toate păcatele. Astăzi, după 9 ore de alergătură, dezamăgiri, speranţe renăscute şi o bucurie finală mare de tot, a existat un astfel de moment: o ziaristă mi-a înmânat, dezinteresat, o aspirină. Sărut mâna, doamnă! Eram groggy şi-am fost ridicat. Eram pe minus şi-am sfârşit pe plus. O durere de cap care m-a lovit intens, odată cu bucuria acelui punct nebun din setul decisiv de la dublu (redacţia, avem un Youtube?) şi m-a lăsat într-o clipită. Cât să scriu aceste rânduri.
Ultima zi a întâlnirii cu Spania. Soler şi Garrigues , la antrenament, ora 11. Ce interesant să vezi o câştigătoare de Slam (Conchita Martinez) dând sfaturi simple unei jucătoare de top (Silvia Soler). După zeci de mii de ore de antrenament, sute de turnee de tot felul jucate, o sportivă de 27 de ani este capabilă să accepte următoarea indicaţie: „stai mai jos pe picioare când loveşti, uite aşa”. Back to basics, copii! Soler se conformează, la următoarea minge dă un rever în lung de linie aşa cum trebuie, Conchita aprobă.
Fac nişte poze şi schimb câteva cuvinte cu un fotograf, iar pe lângă noi trece în acel moment domnişoara Muguruza. N- am de ales şi mă îndrept un pic de spate. Are 1.83 fata asta, Codruţe, stai naibii drept, că se filmează pe aici. „Noi suntem români” se aude din boxe câteva minute mai târziu, fetele intră pe teren cu steagul României fluturându-le pe deasupra capetelor. Încep, în sfârşit, meciurile. Fără Klaus în tribune, versurile imnului nu mai sunt puse pe ledurile mari din arenă, aşa că oamenii cam ezită. Pe teren intră Simona, apoi şi Muguruza. Spania ia primul set, Simona vine de bună voie la fileu, semn ca e cam debusolată.
În spatele meu, un domn ca atâţia alţii, izbeşte doi cilindri incărcaţi cu aer, făcând un zgomot infernal. Dacă-mi pocnesc timpanele, mi le plăteşti, bre! Nu-i spun asta, dar aş vrea. În schimb, colegul Dorin îl abordează frontal: „Nu vă supăraţi, dacă le dezumflaţi un pic, nu s-ar auzi mai bine?” „Nu, nu”, vine răspunsul domnului asudat,”că n-ar mai avea zgomotul ăsta puternic de tablă dacă aş face asta”. Fair enough. Îmi amintesc de acel feature pe care îl avea facebook-ul mai demult, numit „Poke” (a împunge). Îmi spun acelaşi lucru ca şi atunci: cui serveşte porcăria asta???
Părăsesc tribunele pentru câteva minute ca să-mi iau o sticlă de apă. Tipul de la ITF urmăreşte meciul la TV şi încearcă să repete câteva cuvinte auzite pe Dolce: ”Şiansî deh break. Şansa dâh brek. Cool”. Try harder, îl poftesc în glumă.
Halep pierde meciul, dar este aplaudată mult. Şi pe teren, după meci, şi la conferinţa de presă. Spune că nu se poate scutura de emoţiile competiţiei în echipă. De înţeles, dar regretabil. Urmează Irina. Cum îşi aruncă ea mingea în sus când serveşte! Parcă-l văd pe Berdych. Suntem la 2-2, că Irina o bate pe Soler. Cu Irina aşa a fost weekendul ăsta, mai întâi plânsete, apoi victorie. Asta-mi aminteşte de noiembrie 2014, dar nu vreau să intru nicicum în detalii. Cum spuneam, scorul este 2-2, Spania trebuie să se mulţumească cu şansa unui meci de dublu pentru a ne bate.
Din mijlocul terenului, o fată de 1,66, (o ştiţi, e cea care loveşte forehandul ca nimeni alta), strigă tare „Eu!”. Mingea cade vertical, lumina reflectoarelor ne intră nouă în ochi, dar nu şi ei, Irina se dă deoparte, smashul vine negreşit, de nereturnat. Punct Monica Niculescu, paranteză ROU, dar suntem încă departe. „Dublul e mişto că e alert şi se termină repede!” chibiţa cineva pe acolo. Da, e alert, dar au trecut aproape 60 de minute şi abia s-a scurs un set. Şi l-am mai şi pierdut. Intrăm în setul doi si avem aici un animal de pradă, Niculescu, care ar vrea să se bage la toate mingile de la fileu. Sare de colo colo, nu iartă nicio minge mai leneşă, mai bolnavă, mai naivă. Ba da, mai şi greşeşte, dar setul e al nostru, gata. Se intră în decisiv. Lumea a mai plecat din tribune, pe unii i-a adus acolo ineditul, nu pasiunea, se vede bine, și tot ineditul i-a și gonit. Dar nu contează, restul de inşi sunt dispuşi să îşi sacrifice corzile vocale ca să nu se simtă lipsuri.
Două biete game-uri au reuşit Garbine şi Medina în setul 3. Două şi alea chinuite, iar România câştigă! Rachetele fetelor cad pe jos, iar prima care intră pe teren şi le sare în braţe este Alex Dulgheru, singura care nu a apucat să joace, roşie ca racul, fericită. Monica şi Irina sunt eroinele zilei, dar poate că vorbele despre eroism nu-şi au rostul de data asta. Avem o echipă bună, anul este 2015. Avem de sărbătorit, prieteni!
