“Fiecare meci are dificultățile lui. Fiecare meci e diferit față de altul, deoarece în tenis este foarte important pe ce suprafață joci, cum e vremea, în ce formă este adversara și în plus contează foarte mult și forma ta din ziua respectivă.”
Sunt cuvintele Simonei Halep în interviul pe care l-a dat pentru Treizecizero.ro şi am ales să încep cu ele avancronica meciurilor din Fed Cup deoarece cred că in acest weekend elementele pe care le-a mentionat (suprafaţa şi vremea mai cu seamă) vor juca un rol important.
De o săptămână şi ceva, vremea în România este friguroasă, închisă şi umedă. Prognoza pentru acest weekend se anunţă la fel: în plus, sâmbătă sunt şanse considerabile de ploaie. Chiar dacă avem noroc şi nu plouă, umiditatea din atmosferă tot va fi ridicată.
Indiferent de suprafaţă, soarele şi căldura accelerează mingile şi umiditatea le încetineşte. Zgura şi iarba, fiind materiale naturale, sunt extrem de receptive la schimbările atmosferice. Pe lângă mingi, trebuie să luăm în considerare şi rapiditatea suprafeţei. Iar în condiţii de umezeală şi frig, zgura este lentă, foarte lentă, cea mai lentă suprafaţă posibilă în tenis.
Cum va influenţa aceasta jocul protagonistelor noastre? În primul rând, va fi mult mai greu să faci winnere din spatele terenului. Asta e o veste bună pentru noi, pentru că jocul Anei Ivanovic şi al lui Jovanovski se bazează pe lovituri mari din spate. În condiiţiile acestea, ele vor trebui să muncească mai mult, să alerge mai mult, să joace puncte mai lungi, un stil de joc care nu le vine natural. Avantaj noi. Pe de cealaltă parte, avem si noi o jucătoare de simplu care are tot un stil de joc bazat pe atac şi lovituri plate cu marje foarte mici de eroare: Sorana Cîrstea. În meciul Cîrstea – Ivanovic (primul meci programat mâine) şi Cîrstea – Jovanovski, toate jucătoarele vor avea deci avantaje şi dezavantaje similare din punctul de vedere al suprafeţei şi vremii.
Ce e interesant este că cele mai bune rezultate, şi în cazul Soranei şi în cazul Anei, au venit pe zgură, la Roland Garros. Îmi amintesc victoria Soranei din optimi contra altei sârboaice, Jelena Jankovic: a câştigat cu lovituri mari din spate, care este stilul ei, dar şi alergând imens de mult şi apărîndu-se cot la cot cu Jelena, care este una din cele mai bune jucătoare defensive din WTA. Poate fi aceasta o tactică bună de aplicat şi în acest weekend? Bineînţeles, cu două condiţii: ca zgura să nu fie într-atât de lentă încât lovitul unui winner să fie mission impossible şi a doua, ca forma Soranei să-i permită să joace cel mai bun tenis posibil al ei, şi în atac şi în apărare.
Dacă vorbim de formă (atât cea a adversarei cât şi a ta sunt celelalte două variabile pe care Simona le-a listat mai sus ca determinând rezultatul unui meci), şi de raportul întâlnirilor ei directe cu cele două sârboaice, situaţia este complexă în cazul Soranei. Anul acesta rezultatele ei au fost amestecate, cu perioade bune urmate de perioade proaste. Indiferent de suprafaţă, Sorana poate câştiga la oricine dar în acelaşi timp, pierde la oricine. Din punctul acesta de vedere, este un Ernests Gulbis al circuitului feminin: talent de top 10, arme imense la dispoziţie, dar performanţe fluctuante din cauza faptului că amândoi sunt jucători de emoţie.
Asta e întrebarea pentru meciurile Soranei: va fi suficient de calmă încât să-şi păstreze echilibrul emoţional şi luciditatea pentru a-şi face tactica în momentele tensionate ale meciului, în condiţiile în care stadionul va fi probabil ca un cazan încins? Şi când, colac peste pupăză, prima adversară este prietena ta cea mai bună din circuit?
Tragerea la sorţi, care a hotărât că Sorana va apuca taurul de coarne încă din primul meci şi va juca cu Ana Ivanovic, are măcar avantajul că orice s-ar întâmpla, ce e mai greu pentru Sorana va trece repede. Dacă câştigă, avantajul de a o fi bătut de jucătoarea nr 1 a Serbiei va fi imens, atât pentru ea, cât şi pentru echipă. Dacă pierde, mai este timp şi suficiente meciuri pentru a recupera. În orice caz, fie victorie, fie înfrângere, Sorana va scăpa măcar de postura ingrată de a juca contra unei prietene.
Dincolo de cine îi este adversară, va putea Sorana să joace un tenis răbdător, să construiască punctul şi să aştepte momentul potrivit pentru a da lovitura finală, sau va apăsa prea repede pe trăgaci, tendinţă obişnuită sub stres? Răspunsul la aceste întrebări depinde de cum va gestiona ea presiunea de a juca pentru echipă şi tară, o chestie foarte diferită faţă de a juca doar în nume propriu. În Cupa Davis, sunt jucători care prind aripi atunci când joacă pentru ţară, mult mai mult decât când joacă pentru ei înşişi (Gael Monfils şi Fabio Fognini sunt exemple recente, îmi mai vin în minte Tipsarevic şi Troicki). Chiar dacă nu sunt „world beaters” în circuit, faptul că joacă pentru echipă îi întăreşte şi-i transformă în eroi. Invers, sunt jucători care se prăbuşesc sub această presiune de a juca pentru întreaga ţară (lo siento, Argentina).
În orice caz, sigur este că un meci reuşit în competiţiile pe echipe poate fi o trambulină pentru cariera individuală a jucătorului. Exemplele din Cupa Davis sunt numeroase: în 2004, Nadal l-a bătut pe Roddick pentru a ajuta Spania să învingă SUA şi 2005 a fost anul lui de lansare pe orbită; Verdasco a ajutat în 2008 Spania să bată favorita Argentina la ea acasă şi apoi a avut cea mai bună perioadă din cariera sa; Djokovic a câştigat Cupa Davis în 2010 – ştim cu toţii ce a urmat; renaşterea lui Ferrer poate fi pusă pe seama unei reveniri şi victorii spectaculoase contra lui Stepanek pentru a ajuta Spania să câştige în 2009; Isner şi-a dus cariera la un nou nivel după victoriile contra Elveției și Franţei, ambele pe zgură, ambele în deplasare, în 2012.
Sper ca acest meci de Fed Cup să fie şi pentru Sorana o trambulină similară. Între ea şi Simona, ea va avea, cred, mai mult de muncă pentru a-şi ajusta tenisul la condiţiile de joc şi a-şi ţine emoţiile sub control. Este o luptă grea, dar important este să o lupte cu curaj şi fără frică, fie ce-o fi. Pentru că indiferent de scor şi rezultatul final, doar maniera în care va lupta pe teren poate fi suficientă pentru încrederea ei pe termen lung şi pentru imaginea pe care o va avea în ochii fanilor.
Trecem acum la Simona, care teoretic pleacă ca favorită contra ambelor adversare. Le este superioară şi în clasament şi în rezultatele de anul acesta. Asupra Anei are şi un ascendent de moral, după victoria recentă de la Sofia, în care revenit de la 4-1 în decisiv. Jocul ei este făcut pentru zgură: lovituri sigure, pe care le poate ajusta ca spin, tactică de construcţie a punctului, deplasare excelentă. Ea însăşi a declarat că îi place să joace afară şi zgura este în plus o suprafaţă prietenoasă cu corpul ei. A câştigat RG la juniori, are titluri pe zgură, ştie cum să folosească suprafaţa şi s-a antrenat suficient pe ea săptămânile acestea.
Singura necunoscută este cum va reacţiona la postura de lider al echipei şi de jucătoare de la care se aşteaptă să-şi câştige ambele meciuri. Este tot o presiune emoţională, dar diferită de cea cu care se va confrunta Sorana. „Meciul pe echipă are un specific al lui, sunt mult mai multe emoții în joc, deoarece joci pentru țara ta, ai o echipă întreagă care se sprijină pe tine oarecum, mai ales dacă ești numărul 1. Presiunea aceasta s-a văzut în meciul meu cu Babos (meci din precedenta întâlnire Fed Cup din februarie – n. mea), în care, la set și 5-2, nu am reușit să închid meciul.”
Simona s-a confruntat deja în februarie cu noutatea acestei situaţii şi probabil a procesat şi acceptat această postură de favorită în care se va găsi de acum încolo. În competiţiile individuale jucate de atunci, a dovedit că s-a ridicat la înălţimea situaţiei: un titlu la Doha şi semifinale la Indian Wells. Nu putem decât să sperăm că va juca cu aceeaşi hotărâre şi curaj şi din postura de nr 1 al echipei României. Chiar dacă a declarat că e mai sensibilă şi intonarea imnului o emoţionează.
Dacă emoţiile vor putea fi gestionate aceste două zile şi fizic este în formă optimă, Simona are un joc letal pentru ambele adversare. Apărarea de care este capabilă şi lentoarea suprafeţei le va obliga (să sperăm) pe sârboaice să joace „totul sau nimic” şi să rişte mai mult decât de obicei. Dacă serveşte suficient de bine pentru a le impiedica pe adversare să preia controlul punctului cu returul, tenisul smart aggressive al Simonei şi capacitatea ei intuitivă de a da lovitura de graţie la momentul potrivit pot face ravagii.
Faptul că joacă mai întâi cu Jovanovski poate fi folosit ca un avantaj, ca un meci de încălzire, de acomodare şi de câştigat încredere. Singura dată când s-au întâlnit, la Wimbledon 2011 în primul tur, Simona a câştigat clar, cu 6-1 6-2. Bine, zgura nu-i ca iarba, dar nici Simona versiunea 2011 nu se compară cu Simona versiunea 2014. În plus, rezultatele Bojanei pe zgură n-o anunţă ca pe vreun Rafael Nadal feminin: din 2007 de când a trecut la profesionism, Jovanovski are pe zgură 19 victorii şi 22 de înfrângeri. Cel mai bun rezultat al ei intr-un turneu de zgură a fost turul 3 la Roland Garros anul trecut, unde a pierdut în două seturi la Kuznetsova.
Una peste alta, cred că tragerea la sorţi este una pozitivă: Sorana joacă meciul complicat repede, Simona pleacă drept favorită cu Jovanovski şi apoi duminică intră prima în blockbusterul contra lui Ivanovic. Scenariul ideal ar fi ca până atunci toată lumea să câştige şi să fie 3-0. Dar dacă unul din primele meciuri va fi pierdut, Sorana va avea ocazia duminică să calce şi ea pe drumul atâtor eroi şi eroine Davis Cup/Fed Cup şi să aducă punctul decisiv cu Jovanovski. Dacă nu, mai există o şansă foarte bună în meciul de dublu, unde Irina şi Monica sunt favorite contra perechii Jaksic/Stoianovic.
Din orice punct privesc această întâlnire, România porneşte favorită. Asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm deja pe lauri, sunt atâtea cazuri în care favoriţii câştigă pe hârtie şi pierd pe teren. Favorite sau nu, misiunea fetelor nu se schimbă. Putem noi să scandăm din tribune până o să ne doară gâtul (şi o vom face), dar ele sunt cele care trebuie să câştige meciurile pe teren. Apoi abia putem să petrecem ca-n basme, trei zile şi trei nopţi. Dar până acolo trebuie să joace şi să câştige pe frig, pe ploaie, contra unor adversare deloc de lepădat şi contra propriilor emoţii. Timp de două zile trebuie să fie concentrate, precise şi fără milă. Chestia cea mai tare? Nu mi se pare deloc imposibil. Haide!
