Meciuri și meciuri: cum fac față Kvitova și Duval noilor obstacole din carierele lor

Unul dintre motivele pentru care recomandăm ori de câte ori simțim nevoia o atitudine mai tolerantă față de jucătorii de tenis care traversează momente grele din punct de vedere profesional este tocmai pentru că dificultatea acestui sport este inimaginabilă, de pe margine, în întreaga ei dimensiune. La fel de greu de apreciat este și gradul de greutate pe care-l presupune accesul printre jucătorii profesioniști. E greu să survolezi corespunzător perioada de juniorat, e greu să aduni cinci puncte, e infernal de greu să ajungi în prima sută, să nu mai vorbim cât de greu e să ajungi în primii zece, primii cinci sau primii trei din lume într-un sport neiertător. Pentru asta, trebuie să fii în același timp jucător, antrenor, psiholog, administrator, general manager, specialist în relații cu publicul și cu media. Să ai tot pachetul.   

Toate astea se bazează pe o condiție de la sine înțeleasă, dar adesea neglijată sau luată ca pe ceva garantat: sănătatea. Numai că sănătatea nu e niciodată garantată, iar dacă omul responsabil de lovitul forehandurilor, de plătitul facturilor și de datul declarațiilor, adică același singur jucător de tenis, nu e capabil să se ridice din pat, toată schema de mai sus se prăbușește repede, ca un castel de cărți de joc. Eventuala faimă, adunată după mii de ore de muncă, se împrăștie iute, în schimb apar două probleme fundamentale: teama pentru viitor (profesional și personal), dar și riscul gripării fluxului financiar care ține în spate cariera respectivului.

Sunt, firește, trei posibilități, începând cu cea fericită, în care jucătorul trece cu bine peste momentul greu și revine la capacitatea normală. Dar sunt și cele două rele: una, când sportivul revine, dar nu mai poate niciodată atinge nivelul anterior de performanță, caz în care are de pierdut o sumedenie de lucruri, dar măcar poate să facă ce-i place. Sau, cel mai neplăcut, când cariera lui ia sfârșit pe nepusă masă, nimic nu mai poate fi făcut, iar sportivul se trezește într-o situație pentru care nu a fost pregătit, pe care n-a anticipat-o, despre care nu știe nimic. Pe care n-o merita. Viața lui se schimbă peste noapte, trebuie să-și câștige pâinea într-un alt mod, dar mai ales, trebuie să suporte întunericul și dezolarea cu care se însoțește o astfel de situație.

În vreme ce noi ne preocupăm de infernalul ritm competițional, Juan Martin Del Potro, spre exemplu, zace undeva dat uitării, luptându-se disperat să nu intre în depresie după o nouă operație la încheietură și după ce s-au întărit speculațiile cum că s-a cam sfârșit orice speranță în ce-l privește. Iar Delpo, om în prime-ul carierei, debordând de putere și de potențial în momentul în care a fost scos pe bară, e un caz fericit, cu toată ironia cuvântului: a apucat să ajungă în vârful sportului, a câștigat un Grand Slam și a cunoscut faima. Cu siguranță că ar mai fi avut loc de alte Slamuri și ar fi fost unul dintre jucătorii exponențiali ai acestori ani. De asemenea, Delpo are o situație materială care-i permite să trăiască liniștit o vreme, iar cum spunea chiar el în ultimul video explicativ pe care l-a filmat, măcar atunci când va afla deznodământul, oricare ar fi el, îi va permite să aibă o încheiere și să fie mai împăcat cu sine, știind că a făcut tot posibilul. Îi va ușura misiunea acceptării tristeții de a nu mai putea să-și continue cariera, știind cât de departe ar fi putut ajunge ea. Să-i urăm să nu fie cazul.

Însă sunt multe alte cazuri, unele dintre ele care nu ajung niciodată în prim-plan, de sportivi care își termină carierele cu mult înainte de a fi apucat să le înceapă, propriu-zis, sau înainte de fi avut șansa să trăiască un moment de glorie precum Delpo, înainte de a fi putut să-și securizeze viitorul financiar.

Tenisul e un sport în care ești singur, în care n-ai o structură profesionistă în spate care să te susțină și să-ți plătească salariul și în timpul convalescenței. Ceea ce-i pune pe jucători într-o situație complicată în cazul accidentărilor suferite pe teren.

Dar mai există o variantă și mai neplăcută. A bolilor care n-au de-a face cu supraexpunerea umărului, a încheieturii, a genunchiului sau vreun freak injury, adică un accident teribil suferit la antrenamente sau în meci. Despre două astfel de cazuri, de gravitate diferită, o să vorbim azi.

Petra

Cumva, diagnosticul anunțat de fosta campioană de la Wimbledon luni, la conferința de presă ocazionată de startul turneului de la Toronto, a venit să limpezească și să explice numeroasele episoade în care cehoaica a părut obosită, fără suflu și fără prezență pe teren. Kvitova suferă de mono.

Vestea a venit cu o săptămână în urmă, povestește Petra, într-o discuție cu Courtney Nguyen, și a ajutat-o să pună în context situația suferită în primăvară, când ea s-a retras de la Indian Wells și Miami, invocând oboseala. La vremea respectivă, decizia ei a fost comentată în fel și chip, dar succesul de la Madrid, care a inclus și o victorie concludentă contra Serenei Williams, a făcut ca pauza luată în martie să pară o decizie înțeleaptă, nu una forțată. Ulterior, Petra a trebuit să se retragă și de la Eastbourne, cu dureri în gât, opțiune care a fost rapid clasată de către fani la capitolul retrageri strategice; iată însă că a fost o retragere cât se poate de întemeiată – durerile respective aveau legătură cu mononucleoza. “Am încercat să rezolv acele dureri cu antibiotice, dar nu s-a putut, și așa am văzut că sistemul meu imunitar era foarte slăbit. Am făcut testele și am aflat ce era, de fapt”.

Petra nu vrea însă să-și ascundă rezultatele mai slabe din ultimele luni – incluzând aici și eliminarea rapidă de la Wimbledon – în spatele diagnosticului. ”E greu când mă uit în urmă. Pe de altă parte, lucrurile sunt mult mai clare acum. Dar cu siguranță nu pot să spun că dacă n-aș fi avut mono, aș fi jucat mai bine. Chiar și așa, am avut șanse să câștig meciurile pe care le-am pierdut, spune ea.

Clasa cehoaicei e exemplară, dar spaima prin care a trecut ea nu e de dorit nimănui. Mai cu seamă când știm ce fel de precedente a stabilit în tenis această boală. ”La început am fost speriată. N-am știut dacă mai pot juca turneele de vară, sau dacă mai pot juca vreun meci în acest sezon. E și o parte bună, că acum am o explicație pentru stările de oboseală”.

Petra a trecut peste faza contagioasă a bolii și i s-a permis să joace în Canada; are de gând să nu ia nicio pauză și să joace atâta timp cât e lăsată de medici. Mai ales că își dorește foarte mult să se califice în Singapore și, momentan, acest obiectiv e în pericol: e pe locul 9 în Race to Singapore, iar acum e neclar cât de rapidă va fi revenirea la un nivel normal, implicit, ce șanse are să recupereze deficitul și să intre în primele opt. Însă – apropo de clasă – a simțit nevoia să spună ce i s-a întâmplat, pentru a nu crea așteptări false în jurul ei: ”Nu cred că ar fi fost corect față de nimeni să spun aici că m-am antrenat atât de bine după Wimbledon și că sunt gata să joc acest turneu și să-l câștig, după care să ies pe teren și poate să nu joc prea grozav și să simt că am mințit”.

Mononucleoza e o boală a cărei evoluție e greu de estimat de la o persoană la alta. În tenis, reacțiile au fost amestecate. Pe de o parte – scenariul catastrofal – le-a terminat carierele lui Mario Ancic și, până la proba contrarie, lui Robin Soderling. Pe de altă parte, Heather Watson și Christina McHale au putut depăși mono și au revenit la un nivel aproape de normal. Și Roger Federer a trecut prin asta: în 2008, într-o perioadă de dominație absolută, elvețianul a început anul fără vreun titlu câștigat până în aprilie, cu ”doar” semifinale la Australian Open, în condițiile în care dominase anii anteriori. Ulterior, s-a anunțat că elvețianul fusese diagnosticat cu mono în primele luni ale anului, dar a jucat chiar și așa.

 

Vicky

Și mai gravă a fost situația Victoriei Duval, o jucătoare americană în vârstă de 19 ani. O știți, poate, de la US Open 2013, când, sub luminile de pe Arthur Ashe și într-o atmosferă entuziasmantă, a învins-o pe fosta campioană Sam Stosur, într-una dintre marile surprize ale turneului. Duval avea nu doar un joc interesant, ci și o prezență remarcabilă, cu tot cu aerul ei de geek și cu ochelarii de școlăriță. Fast-forward în 2014 și lucrurile au luat o turnură neplăcută: când Vicky se pregătea de calificări la Wimbledon, a căzut cerul pe ea. A aflat că a fost diagnosticată cu boala Hodgkin, o formă de cancer a sistemului limfatic – aceeași cu care a fost diagnosticată și rusoaica Alisa Kleybanova. Prima ei reacție a fost să încerce să stea cât mai mult în turneu, de teamă să nu trebuiască să se întoarcă acasă: ”Nu am văzut un alt lucru mai bun de făcut la acel moment, altul decât să încerc să câștig fiecare meci. Nu voiam să înfrunt realitatea, nu voiam să mă întorc acasă. Ai mei mi-au spus că n-ar fi putut să mai joace vreun meci din acel moment, dar pentru mine, era mult mai ușor să rămân și să joc”, spune Vicky, într-un articol publicat de Ben Rothenberg în NY Times.  

Duval a trecut de calificări și a ajuns până în turul al doilea, meci înainte de care n-a mai rezistat și a căutat pe net să vadă ce o așteaptă. A văzut ce înseamnă chemoterapia, a citit despre tratament și a început să plângă în vestiar. A pierdut apoi și a trebuit să se întoarcă acasă și să înceapă tratamentul.

Vicky, al cărei tată a supraviețuit după cutremurul din 2010 din Haiti, scos dintre ruine după 11 ore de agonie, a găsit în povestea lui o sursă de inspirație. A fost ajutată și de alți jucători care s-au confruntat sau se confruntă cu propriile probleme de sănătate. Venus Williams, cea care continuă să joace deși poartă cu ea sindromul Sjogren, a ținut legătura cu Vicky. La fel și Ross Hutchins, cel care a învins același linfom Hodgkin, dar care între timp s-a retras. ”E o personalitate luminoasă”, a spus el despre Vicky.

Americanca și-a ținut admiratorii la curent pe Twitter și a reușit, după sesiunile de chemoterapie, să depășească boala și să revină pe teren la finalul anului trecut. A avut însă nevoie de o perioadă îndelungată ca să ajungă iar la un nivel competitiv: la 13 luni după ultimul ei meci oficial, Duval a revenit la un ITF din Landisville. Va juca apoi calificări la Cincinnati și așteaptă să vadă dacă va primi un wildcard la US Open, turneul la care a apărut în prim-plan.

”Am știut întotdeauna că sunt o persoană puternică, dar ca să ieși din așa ceva trebuie să fii incredibil de puternic mental. Ca să ajungi să joci din nou, e nevoie chiar de mai mult decât atât”.