Să nu ajungem, peste 10 ani, să realizăm că a trecut pe lângă noi toți o șansă imensă de care trebuia să profităm și n-am făcut-o. Tenisul românesc trăiește acum un moment în egală măsură excepțional și rar - scriem asta cu fiecare ocazie -, dar ar fi o eroare fără margini să nu ne îngrijim de pașii următori, să nu ne urcăm pe acest val de popularitate și să uităm de ce punem în locul celor de acum. E timpul pentru ca toți cei implicați să-și unească forțele și să asigure viitorul copiilor care să ne facă fericiți în câțiva ani. Ce lăsăm în urma noastră?
De-a lungul celor 10 episoade prezentate până acum, am trecut prin mai multe faze: ne-am familiarizat cu drumul străbătut de jucătorii români ai momentului, amintindu-ne cât de greu le-a fost lor când au fost juniori și cât de mult are legătură ascensiunea lor cu nebunia părinților. Apoi i-am cunoscut pe juniorii momentului; o prezentare-monstru a unora dintre juniorii care au obținut cele mai bune rezultate. Pe unii dintre ei i-am cunoscut mai bine, am aflat natura problemelor cu care se confruntă și le-am spus poveștile. Apoi am mers mai departe, am trecut prin studii de caz, situații și probleme reale. Am formulat idei, am dat cuvântul tuturor părților implicate, am listat sugestii şi, mai presus de orice, am căutat să venim în ajutor. Am publicat 10 episoade ale unui serial mastodont, o premieră în presa sportivă românească, fără să avem nici pe departe impresia că am epuizat toate subiectele. De acum, e vremea să căutăm și să implementăm soluţii. Eu, tu, fiecare dintre noi. Copii, părinţi, antrenori, conducători de cluburi, persoane din conducerea federaţiei, sponsori, jurnalişti, simpli pasionaţi de tenis şi nu numai.
**
Cu ajutorul mai multor specialişti, conturăm aici câteva dintre concluziile acestui serial şi sugerăm câteva modele de urmat, de la noi sau de afară. Nu pretindem că ar fi singurele, că ar fi universal valabile. Lista cu ce avem de spus şi mai ales, de făcut, e infinit mai lungă şi vă invităm să o completăm şi să o punem împreună în practică. Nu în ultimul rând, vom vedea împreună că practicarea tenisului aduce beneficii nemărginite, unele la care ne-am fi gândit, altele nu, dincolo de şi poate mult mai importante decât construirea unui campion în ATP sau WTA.
Ne-am oprit cu rigurozitate, în episodul 5, asupra îndatoririlor de părinte. Inspirat, specialistul în mental coaching Silviu Zancu l-a comparat cu un grădinar, atent la cum cum cresc plantele, atent la ceea ce au nevoie, când au nevoie. Până la urmă, important este ca părintele să rămână părinte, după cum ne spunea veteranul tehnician Sever Dron, şi pentru că „în ziua de astăzi este aproape imposibil ca un copil să atingă un nivel profesional de competitor, dacă părinţii acestuia nu sunt dispuşi de a investi atât moral, cât şi financiar”.
Mai întâi, e cazul să întărim mai jos câteva considerente enunţate în episoadele anterioare. Orice s-ar spune, tenisul începe prin a fi un joc, nu un job. Copiii îl practică pentru că este distractiv, iar imboldul de aici trebuie să provină. Oricum ar fi, succesul copilului pe teren nu este destinat îndeplinirii unor nevoi de recunoaştere ale altora. Există părinţi care comit asemenea greşeli ce pot avea consecinţe dramatice, iar exemple chiar există. Ne vine la îndemână să confundăm activitatea noastră cu a copilului, încât uităm că la mijloc nu este viaţa noastră, ci a lui. A deveni un profesionist de succes reprezintă un scop pe care e grozav să-l ai, dar, în acelaşi timp, unul foarte dificil de atins. Iar dacă sacrificiile, timpul şi banii investiţi vin ca o justificare doar atunci cât X devine un performer, nu când pur şi simplu se dezvoltă ca persoană, atunci suntem pe buza prăpastiei. Părinţii nu trebuie să constituie niciodată o sursă adiţională de stres, nu trebuie să pună o presiune nedorită pe umerii copiilor, accentuând necesitatea victoriei cu orice preţ sau reacţionând exagerat la înfrângere. E la fel de adevărat că „părinţii au un mare rol, din păcate pentru noi, antrenorii, dar trebuie să-i acceptăm şi să-i folosim, nu să-i dăm la o parte. Ei, un pic ţinuţi în frâu, te pot ajuta pe tine ca antrenor. Părinţii aleargă după bani, după sponsori şi atunci automat că vor cere şi de la antrenori mai multă implicare, îi trag puţin la răspundere, chiar dacă ei poate că îşi fac oricum treaba”, sesizează Alina Tecşor.
La modul ideal în armonie cu cea de părinte, nu mai puţin nobilă e „meseria” de profesor. De tenis, în cazul de faţă, motiv pentru care ne vom referi în continuare la aspecte ce ţin de menirea antrenorului şi de relaţia lui cu micuțul practicant al tenisului, îndreptându-ne atenţia şi asupra perioadelor de creştere, de la copilărie, la pubertate şi adolescenţă. „Dacă relaţia dintre jucător şi antrenor e sănătoasă şi generează bucurie de ambele părţi, copilul are şanse să se dezvolte. Insist pe relaţia antrenor - elev pentru că, mai devreme sau mai târziu, e nevoie să te duci după el la turnee, iar dacă nu eşti motivat să vezi ce se întâmplă cu munca ta, nu te duci. Rămâi şi produci bani la club”, ne spune un alt antrenor.
Copiilor cu vârste între trei şi şapte ani le priesc cel mai mult jocurile cu câteva reguli simple, care îi ţin într-o permanentă mişcare. Reuşita ca antrenor (şi părinte) ţine de a transmite sarcini şi a insufla aptitudini ce merită deprinse, nu de un noian de instrucţiuni greu de înţeles, comunicate verbal. Procesul de învăţare e înlesnit prin încurajări, formularea de întrebări sau construirea de scenarii ce dezvoltă curiozitatea copiiilor. O concentrare exagerată pe „acordul fin” al aptitudinilor ar fi o pierdere de vreme, din moment ce, la această vârstă, fie le lipseşte prin construcţie un control motoriu bine desăvârşit, fie nu posedă capacitatea intelectuală de a-l efectua.
Între opt şi 11 ani, în scopul îmbunătăţirii abilităţilor de ordin fizic, nu se recomandă o specializare strictă, ci angajarea într-o varietate de sporturi, jocuri şi activităţi. În acest interval începe să se contureze individualitatea copilului, motiv pentru care este important să beneficieze de experienţe pozitive în procesul de învăţare, să simtă că duce sarcini la îndeplinire şi apare drept competent în ochii celor din jur. Pentru a preveni accidentările, o atenţie sporită trebuie acordată în egală măsură pregătirii fizice, concentrată pe folosirea greutăţii corporale a copilului, nu pe exerciţii cu ajutorul greutăţilor. Iar antrenarea flexibilităţii în această perioadă îi poate scăpa pe mulţi de viitoare probleme ale articulaţiilor.
Nu insistăm în articolul de faţă pe modificările pe care le suportă organismul în perioada pubertăţii şi, mai apoi, a adolescenţei. Amintim doar că în perioadele de creşteri rapide, cum se întâmplă între 12 şi 15 ani, centrul de greutate se modifică, ceea ce poate afecta coordonarea şi prestaţia pe teren. De asemenea, cam în acest interval, unii tineri jucători încep să confunde stima de sine cu rezultatele din turnee, iar antrenorii şi părinţii n-ar strica să-şi dea seama că tenisul ar putea să nu mai fie în fruntea listei lor de priorităţi. „Trebuie luat gradual, să ştii cum să încarci copilul. Dacă îl bagi în tot felul de turnee încă de la 10-11 ani, e posibil ca pe la 14-15 să îl saturezi. Trebuie să îl laşi puţin să evolueze natural”, atrage atenţia antrenorul Răzvan Bănică.
Un program de antrenamente intensive, între 16 şi 18 ani, poate urgenta îmbunătăţirea coordonării, a forţei, a vitezei şi a rezistenţei. Cam în acest interval de vârstă, pe de-o parte, adolescenţii manifestă de obicei o mare ambiţie în a atinge un scop, de a ajunge la potenţialul maxim. Pe de altă parte, atenţie la pericole! Ar putea să ducă o viață nesănătoasă, ar putea neglija orele de somn sau avea o alimentaţie iraţională şi tot să nu conştientizeze că astfel de obişnuinţe le-ar putea afecta modul în care joacă. Totodată, încă înainte de a deveni adulţi, tinerii vor începe să se bazeze mai mult pe sine, să-și caute independenţa, iar pentru a nu fi priviţi ca potenţiali duşmani, părinţii şi antrenorii trebuie să fie toleranţi, să le permită să ia decizii şi chiar să comită greşeli, bineînțeles, în limite care nu afectează integritatea lor fizică şi intelectuală. „Acum trebuie să te rupi de orice activitate, nu mai ai timp nici de şcoală, nici de nimic. Trebuie să-ţi iei geanta şi antrenorul şi să cucereşti lumea. Acum e nevoie şi de bani, altfel nu se poate! E de obicei momentul cel mai greu pentru toţi juniorii. Tu ai vreo 17 ani, eşti obişnuit să câştigi, dar te duci la seniori şi nu te bagă nimeni în seamă. Acolo e pe bani, nu-i interesează cine ai fost. Iar trecerea se petrece foarte brusc. Aici intervine mentalul. Unii sunt mai puternici şi trec mai uşor prin asta”, concretizează antrenorul Răzvan Bănică.
Acelaşi tehnician a atins zone sensibile de pe traseul spre marea performanţă, pe care le-am analizat şi în episoade anterioare, iar concluziile sunt demne de luat în seamă.
Dat fiind nivelul ridicat al interacţiunii unu-la-unu dintre antrenor şi sportiv, impactul primului devine cu atât mai semnificativ. O serie întreagă de calităţi, abilităţi şi cunoştinţe este de aşteptat să le posedaţi. Federaţia americană (USTA) le-a scos în evidenţă pe cele mai importante.
Rol de model
Antrenorul trebuie să fie un model demn de urmat, care predă şi modelează un comportament ce reflectă valorile de bază.
Comunicator
Se impune un stil care să permită atât jucătorului, cât şi părintelui să se simtă confortabil atunci când ridică probleme şi exprimă nevoi. Trebuie să folosească un limbaj moderat, fără ameninţări şi să-şi adapteze metodele de predare la necesităţile individuale, astfel încât copilul să-şi poată valorifica la maximum potenţialul.
Nivel de instruire
Un antrenor trebuie să fie capabil să-şi pună în practică abilităţile, folosind un limbaj clar şi accesibil.
Pregătire tehnică
A înţelege, distinge şi explica impactul şi beneficiile tehnicii fundamentale a fiecărei lovituri, precum şi capacitatea de a le insufla elevului sunt calităţi esenţiale ale unui antrenor. Totodată, se impune o capacitate de a determina cauzele deficienţelor de ordin tehnic şi aplicarea celor mai potrivite principii ale învăţării în scopul corectării acestora.
Progres în învăţare
Antrenorul trebuie să cunoască paşii potriviţi în creşterea unui jucător şi să-l instruiască sistematic pe măsură ce se dezvoltă şi capată abilităţi specifice tenisului.
Schimburi de mingi şi antrenament
Antrenorul trebuie să exceleze în execuţii, de-a lungul schimburilor de mingi şi în punerea în practică a tehnicilor de antrenament, în general. De asemenea, trebuie să cunoscă principiile de bază ale pregătirii şi componentele unui bun exerciţiu de pregătire. Are nevoie, de asemenea, de o metodă care să includă programe variate de antrenament.
Strategie şi tactică
La modul ideal, antrenorul ar trebui să înţeleagă cum să aplice o anumită strategie şi tactică şi să-l ajute pe copil să le pună în aplicare în competiţii.
Filosofia antrenorului
Toţi jucătorii trebuie trataţi în mod egal şi cu respect pentru ceea ce valorează. Progresul pe termen lung al jucătorului merită mai mult ţintit decât rezultatele de moment.
Psihologie sportivă
Ajută dacă antrenorul înţelege princiile de bază ale psihologiei sportive, inclusiv legate de atitudinile vizavi de competiţie şi cum acestea îi influenţează pe jucători. Niciun copil nu vine la tenis cu aceeaşi psihologie şi aceleaşi aspiraţii ca un altul. Antrenorul trebuie să respecte diferenţele şi să înţeleagă ce-l motivează pe fiecare dintre copiii pe care îi pregăteşte.
Statutul jucătorului
Pentru a fi eficient, un antrenor trebuie să-şi trateze în mod echidistant elevii, indiferent de statutul social, economic, religios, indiferent de rasă şi trebuie să se asigure că toţi copiii manifestă aceeaşi atitudine unii faţă de alţii.
Creştere şi dezvoltare
Antrenorul trebui să conştientizeze şi să ţină cont de stagiile pe care un copil le traversează în perioadele de creştere. De exemplu, un copil de şase ani, spre deosebire de unul de 13, să zicem, nu e capabil de un control motoriu prea pronunţat.
Medicină sportivă
Antrenorul trebuie să cunoască întotdeauna în ce stare fizică se află jucătorii, pentru a preveni o încărcare prea mare în antrenamente, pentru a preveni accidentări sau boli şi trebuie să fie capabil de a acorda primul ajutor la nevoie.
Regulile jocului
Un antrenor trebuie să cunoască în amănunt şi să fie capabil să le explice copiilor regulile de bază ale jocului de tenis.
Despre puterea exemplului am mai amintit de-a lungul campaniei noastre, însă merită insistat un pic pe ceea ce pot face la modul concret copiii şi juniorii pentru a învăţa de la cei mai buni. A le urmări evoluţiile campionilor, români şi nu numai, turneu după turneu, pe meridianele lumii, la televizor, desigur că înseamnă mult. Însă numai atunci când sunt cu adevărat în preajma lor, când le observă fiecare gest şi chiar ajung să comunice, au şansa de a prelua tipare ale succesului. Să fie lângă ei la marile turnee din străinătate cere un efort, mai cu seamă financiar dincolo de posibilităţi, dar oportunitatea apare atunci când îi au la îndemână, la antrenamentele făcute de profesioniști în ţară. Poate nu au făcut-o până acum, dar nu e timpul pierdut! „La noi nu există chestia asta; le-am spus şi copiilor. Iarna, la federaţie, ai zilnic minim trei fete de prima sută care fac antrenament. N-am văzut o dată să vină un antrenor sau un junior să se uite cum joacă.
Niciodată! Fiecare îşi vede de ograda lui. Asta nu pot să înţeleg. Ai o ocazie incredibilă să poţi vedea la lucru nişte jucători care au ajuns în top!”, subliniază un fost component al lotului de Cupa Davis, actualmente antrenor, aducând în discuţie modelul sârbesc, unde performanţele prezentului au generat o mobilizare în masă. „Ai nevoie de un Pavel, o Halep, o Sorana! Am vorbit cu Pashanski şi-mi spunea că în Belgrad acum toată lumea joacă tenis. Ivanovic, Jankovic, Djokovic… Acum cinci ani, nu juca nimeni. Un jucător de top atrage interes”.
La ce mai au de lucrat copiii şi juniorii noştri? La capitolul constanţă în abordare, în atitudinea pe teren. „Dacă cinci minute eşti slab, se vede pe tabelă. Nu e ca într-un sport de echipă, în care îţi permiţi un timp să nu arunci la coş sau să nu tragi la poartă. Dacă nu-ţi stăpâneşti emoţiile chiar şi pentru scurt timp, pierzi câteva game-uri inevitabil. Nu poţi masca chestia asta”, a semnalat aceeaşi sursă. Aici intervine, desigur, şi rolul antrenorului. „Stau şi-i explic copilului ce are de făcut în anumite situaţii grele, când scorul e strâns, ce trebuie să facă în pauzele din meci, secundă cu secundă. E un ritual, ca la cei mari, pe care e bine să-l urmeze de la vârste mici pentru că fără educaţie nu poţi face performanţă”, a arătat tehnicianul Mihai Allan.
Mesajul numărului 1 al ultimilor ani în tenisul românesc la masculin, Victor Hănescu, vine în completare, fiind concentrat pe evitarea abandonului înainte de vreme, în faţa unor obstacole inerente. De câte nu s-a lovit el însuşi şi de cât timp a avut nevoie pentru a le depăşi! Dar, cel mai important, a reuşit să se ridice. „Când te afli în situaţia unui copil cu rezultate, cu calităţi, cu perspectivă, un lucru foarte important este să ai răbdare şi să crezi. Performanţa în tenis nu se face neapărat în câţiva ani, să ajungi în top poate să dureze câteodată mai mult decât aşteptările tale sau ale părinţilor”, a sunat sfatul lui Hănescu.
Am atins tangenţial, mai sus şi în episoade anterioare, problematica pregătirii mentale. Potrivit lui Silviu Zancu, găsirea unui confort din punct de vedere psihic ţine pe de-o parte de modelare. „Mentalul de top 100 mai întâi l-au descoperit cei din prima sută. Psihologii au fost doar nişte oameni dedicaţi şi atenţi care au studiat ce fac cei care fac bine ceea ce fac. Ceea ce au desoperit ei a fost structurat şi folosit pentru accelerarea progresului”. Dar în egală măsură, ţine şi de capacitatatea da adaptare, iar aici „condiţia de bază este ca ambianţa să fie una adecvată, prin ambianţă înţelegând cadrul pregătirii”, explică Zancu, detaliind mai apoi. „Vorbim de mediu (terenuri, materiale, colegi, antrenori, etc.) şi de valori, principii şi reguli. Dacă în trecut excepţiile care erau menite să confirme regula erau mai frecvente, azi este mult mai puţin posibil să te menţii în top fără o pregătire care se face într-un cadru adecvat. Eu cred că nu există antrenori excepţionali, ci cadre excepţionale. Însă, în România, dificultatea majoră este dată de cultura noastră, în care, din păcate, sportul naţional este încălcarea regulilor. Această transgresare a cadrului, caracteristică nouă, face foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă, performanţa”.
Pe fondul unui număr de legitimaţi în scădere, pentru dinamizarea şi creşterea calităţii turneelor, mulţi specialişti recomandă condensarea calendarului competiţional intern şi concentrarea geografică a acestora. „Mai bine le diminuăm, le creştem calitativ, le facem în nişte cluburi care au o bază materială bună, care au un know-how, în zone accesibile, cu un tablou bogat de participanţi. Ar fi mai sănătos pentru copii şi ar avea mai multe de învăţat. Astfel, le şi lăsăm mai mult timp de pregătire. Mulţi antrenori vor să-şi legitimeze munca prin participarea copiilor la diferite turnee şi le vânează pe cele mici, cu participare slabă şi zic apoi că x a crescut 10-20 locuri în clasament, ceea ce nu înseamnă nimic. Antrenorul câştigă financiar, dar îl minte pe copil, îi minte pe părinţi”, atenţionează Marius Comănescu.
Se impune oare o mai clară definire şi delimitare a raporturilor dintre antrenor şi club, care, din perspectiva sportivului, să ofere acel sentiment al apartenenţei, cu toate beneficiile morale şi materiale ce decurg de aici? Am vorbit în Episodul 3 despre fenomenul migraţiei antrenorilor, cu tendinţa de a evada dintr-un sistem care nu le aduce beneficii. „Copilul trebuie să rămână la clubul la care e legitimat, să se antreneze acolo, iar antrenorul să îl urmărească acolo. Ar fi bine să se facă printr-un contract cu clauze speciale, chiar între club şi sportiv”, consideră Marius Comănescu. Din interior, antrenorul federal Alina Tecşor vede necesară o implicare a FRT în acestă privinţă. „Aici federaţia trebuie să aibă un rol; să ridice standardele, eventual să facă un sistem în cluburi, să se vadă câţi antrenori sunt în fiecare club, ce nivel au, să fie afişaţi. Că dacă vine un părinte cu trei copii şi n-a văzut în viaţa lui tenis, să ştie: iată, eu lucrez cu unul care nu e atestat. Caz în care să meargă mai departe pe barba lui”.
Într-un articol publicat de Ziarul Financiar, Ionuţ Roşca, tatăl finalistei Petits As 2013, Andreea Roşca, oferea câteva soluţii de perspectivă, ce n-ar trebui să rămână fără ecou. Ar trebui, spune Roşca senior, să existe un plan de antrenament centralizat pe lângă orele efectuate de sportiv la club, o acoperire parţială a cheltuielilor cu deplasările la turnee, o consiliere individuală a sportivilor pentru stabilirea obiectivelor şi a planului de turnee, dar şi o implicare activă a celor din FRT în identificarea unor sponsori pentru sportivi sau acţiuni ale federaţiei, prin implicarea companiilor.
De aici, ajungem la atragerea unei game mai largi de pasionaţi, incluzându-i pe practicanţii amatori. “E rolul federaţiei să intervină. Cred că e un eşec al tuturor conducerilor de până acum, acela de a nu reuşi să aducă numărul legitimaţilor la câteva zeci de mii”, spune Marius Comănescu, care oferă o posibilă soluţie în acest sens. „În primul rând, ar trebui să se adreseze şi altor segmente, nu numai celui de performanţă. Sunt convins că pe terenurile din România joacă zeci de mii de oameni, dacă nu sute de mii. Lucrul ăsta trebuie exploatat cumva. Fiecare om care păşeşte într-o bază de tenis şi joacă tenis trebuie să fie cooptat cumva în sistemul ăsta. Şi nu poţi cu forţa, nu poţi să-i obligi. Începuseră un pic cei din ultima conducere, creaseră legitimaţiile gen card. Faptul că erai membru al federaţiei, erai legitimat, îţi oferea nişte discount-uri pe nişte produse de tenis etc. Se poate lărgi cumva chestia asta, francezii fac milioane din treaba asta cu legitimaţiile. Olandezii plătesc de exemplu, cam 10 euro pe an, deci sunt automat 7 milioane pe an care intră în contul federaţiei. Se pot dezvolta nişte programe, poţi să investeşti în sportivii de top, într-o bază. 10 euro pe an nu cred că e mult pentru România. Dar federaţia nu are putere să ajungă direct la fiecare practicant, decât tot prin intermediul clubului. Şi atunci, următorul pas ar fi fost să creeze nişte mijloace prin care să atragă, de exemplu cardul cu reduceri. După aceea, trebuie să îl facă cunoscut. Cum? Cred că cel mai simplu şi mai bine, cu cluburile. Aici e pasul care a lipsit, nu s-a completat veriga. Cum s-ar putea face asta? Nu mai costă legitimaţia 10 euro pe an, costă 12, iar cei 2 euro se duc la club. Şi apoi m-aş gândi, ca şi club, cum să fac să am 1.000 de membri, ca să-mi vină mai mulţi bani. Şi cu banii aceştia, clubul ar putea face diverse investiţii. Cumperi nişte mingi, nişte filee, organizezi nişte competiţii pentru copii, îi trimiţi într-un cantonement, dai nişte premii celui mai bun etc. Şi în felul ăsta, se închide cercul. Federaţia câştigă că are membri mulţi, cluburile primesc nişte bani, iar jucătorii au nişte avantaje cu reducerile”.
Ideea detaliată mai sus de Marius Comănescu reprezintă doar un exemplu. La modul general, federaţia are nevoie de o strategie de marketing profesionistă pe termen mediu şi lung, ca să poată coopta mai mulţi pasionaţi (inclusiv mai mulţi copii şi juniori pe segmentul de performanţă). Fenomenul ar fi popularizat, oamenii ar fi atraşi de tenis şi, în scurt timp, efectele ar fi vizibile. Adică investiţie/ ROI (Return on Investment), în marketing, PR, publicitate în şcoli, etc. Proporţional cu succesul implementării strategiei, ar creşte şi încasările, rezultând un profit clar pentru sistem. Banii investiţi nu ar fi numai recuperaţi, fenomenul ar fi popularizat şi copiii ar fi atraşi mai mult. În plus, federaţia ar beneficia în consecinţă de nişte fonduri suplimentare, pe care le-ar putea pompa în creşterea copiilor talentaţi, în creionarea unui sistem prin care copiii care vor să facă performanţă să fie sprijiniţi din punct de vedere material. Rezultatul: mai mulţi bani, pe termen lung, pe toate direcţiile (mai mulţi amatori, mai mulţi copii, mai mulţi sponsori - firmele ar vedea că lucrurile se fac serios, profesionist şi transparent, si ar putea fi încurajate mai mult să sponsorizeze). Win/win pe toate planurile, însă în acest scop este nevoie de iniţiativă, o planificare bună şi care nu ţine cont de interese politice sau de altă natură şi o implementare fără cusur. Toate trebuie pornite de la vârf, adică de la federaţie, cu implicarea obligatorie a Ministerului Tineretului şi Sportului.
Am tot vorbit pe parcursul serialului de dificultăţile de ordin financiar şi de sursele de finanţare pe care un părinte le poate atrage. Pe tema sponsorizărilor se cade să revenim mai jos, pentru a ne da seama de unde provine discrepanţa faţă de politicile din afară şi succesul acestora şi, mai ales, cum ar putea fi schimbate lucrurile în bine.
În alte țări, copiii din mai orice sport se pot baza pe două pârghii: federaţie şi sponsori. Motivul pentru care sunt atât de greu de găsit companii dispuse să sponsorizeze in Romania nu se leagă numai de lipsa unor bugete discreţionare. Există şi la noi companii mari, multinaţionale, cu bugate impresionante, pentru care câteva zeci de mii de euro n-ar însemna o sumă prea mare. Nu o fac în primul rând din cauza lipsei unui cadru legislativ adecvat, transparent. De aici necesitatea Legii Sponsorizării, pusă pe tapet şi în urmă cu câţiva ani, o dată cu înfiinţarea Academiei de fotbal a lui Hagi. S-a făcut atunci un pic de tărăboi, pe ideea că sponsorii potenţiali sunt alungaţi de noianul de legi neclare (cam pe atunci, Dacia prefera să-şi pună logo-ul pe tricourile italienilor de la Udinese, în timp ce cluburile de la noi erau împinse spre faliment). Şi asta se întâmpla în cel mai popular sport, fotbalul, care sta cel mai bine financiar, atât ca încasări din drepturi TV, cât și ca acoperire media.
Merită să înţelegem cum funcţionează mecanismul sponsorizărilor la nivel macro. Raţiunile legate de profit nu pot fi neglijate când vorbim de orientarea unui sponsor către un sport anume. Cele populare (în ceea ce priveşte vizibilitate media) prezintă avantaje evidente. Iar popularizarea şi vizibilitatea celui sponsorizat duce la o popularizare a brandului respectiv, respectiv la o conştientizare mai mare a mărcii/companiei, aşa numitul brand awareness. Nu e nimic meschin aici! În limbaj popular, e un soi de eu te ajut pe tine acum, dar tu, când ajungi celebru, mă ajuţi pe mine'. Într-un sport care s-a zbătut în anonimat atâția ani, e aproape imposibil de găsit un sponsor. Iar dacă se găseşte un binevoitor, se poate vorbi, în cel mai bun caz, de un pasionat de sport care face o donaţie. În sporturile cu greutate de afară, gen campionatele puternice de fotbal, Formula 1, baschetul american etc., companiile pompează sute de milioane de dolari anual; asta nu e filantropie, ci o investiţie. În bătălia celor mai mari branduri din lume, cei care ”bagă” bani ştiu exact cum, când şi câţi vor obţine înapoi. Prin urmare, este foarte importantă popularizarea tenisului prin media, vizibilitatea sa, market share-ul. Totul determină sau condiţionează existenţa unui fenomen de masă sau nu şi, prin urmare, posibilitatea atragerii de investiţii.
În particular, referindu-ne strict la tenis, responsabilitatea presei, reliefată în cantitatea şi mai ales calitatea subiectelor de specialitate, se reflectă automat în popularizarea fenomenului. Atunci când, pe teme sportive, abordarea predilectă a canalelor de televiziune devine orientată spre un soi de entertainment, unul de suprafaţă, menit a da o aşa-zisă culoare în ochii publicului, rolul educaţional al mass-media este în totalitate neglijat. De aici, tenisul şi cei care îl practică nu mai au nimic de câştigat, iar virtualii viitori pasionaţi sunt orientaţi inevitabil pe un tărâm al lipsei de profesionalism. Întrebări de genul „Mergi la meciul de fotbal de diseară?” sau “Ce vei face cu atâţia bani?”, de care jucătoarele de tenis au parte în ultima perioadă sunt doar câteva dintre exemplele pe care le știm cu toții. De la vârful politicilor din trusturile media, până la ultimul reporter, trebuie conştientizat cât contează cum alegem un subiect în detrimentul altuia şi, în egală măsură, din ce perspectivă îl abordăm. Încă un lucru: merită conștientizat că, la rândul lui, tenisul s-a transformat într-o neașteptată găină cu ouă de aur în ce privește interesul consumatorilor. E o situație din care media are de câștigat, dar trebuie să-și protejeze această nouă descoperire.
Pentru a sublinia importanţa oricărui demers jurnalistic, din postura de comentator de tenis pe canalul Digi Sport, cel care deţine drepturile de difuzare a turneelor Masters Series, Silviu Zancu avertizează: “Fii atent ce cuvinte foloseşti şi cum le foloseşti, pentru că acestea pot planta fie sămânţa fericirii, fie pe cea a nefericirii!”.
Mult timp între primii 200 de jucători ai lumii, Adrian Cruciat a dat curs, în paralel cu tenisul, pasiunii vizavi de meseria de jurnalist. A absolvit o facultate de profil la Timişoara, iar după retragerea de pe teren, pe lângă antrenorat, şi-a intrat şi în rol de comentator sportiv. Despre cum tratează tenisul presa de la noi, Cruciat remarcă: “Mi se pare că jurnalistică bună se face doar la anumite posturi de radio şi pe site-uri de specialitate, fără un scop financiar, din pasiune. Ai nevoie şi de oameni, ca să faci reportaje, oameni care au avut legătură cu tenisul. Şi nu-i găseşti pe toate drumurile. Eu nu merg pe ideea asta se cere, asta se vinde. Nu cred că dacă s-ar înfiinţa o publicaţie de sport fără can-can-uri, cu articole inteligente, frumos scrise, despre tenis, n-ar fi pasionaţi de sport care să o cumpere!”.
Preluarea unor modele de succes, din străinătate, reprezintă o cale de urmat în scopul creşterii unor viitoare generaţii de elită. Pe unul dintre acestea l-am mai enunţat, în Episodul 3, la sugestia unui specialist din zgură. Ar include înţelegeri scrise între FRT şi toţi juniorii de perspectivă (respectiv reprezentanţii acestora), prin care jucătorii ar beneficia de un suport real în startul carierei, urmând ca aceia care ajung la faza în care să câştige bani din premii, să vireze o cotizaţie sau un procent. “Cehii au un sistem clar. Iau cei mai buni jucători, le oferă şi le plătesc absolut tot. Slovacii iau pe sărite. Unde simt ei că există potenţial, acolo investesc. Sunt toţi sub contract, de când sunt preluaţi de federaţie, nu au nicio cheltuială (casă, masă, antrenor, turneu). În schimb, toată cariera ei plătesc procent federaţiei, alimentând astfel sistemul. Mi se pare ceva foarte porivit şi s-ar putea implementa şi la noi”.
Fostul vicepreşedinte al FRT şi antrenor al echipei de Fed Cup, Sever Dron, de mulţi ani rezident în Franţa, militează pentru preluarea modelului din Hexagon, ce include “metodă unitară de antrenament, cluburi structurate pentru învăţarea şi perfecţionarea tenisului la toate nivelurile, împărţirea teritoriului pe ligi de tenis – adevărate centre de perfecţionare, un clasament unde toată lumea îşi găseşte locul, motivaţia de a progresa şi mana financiară pe care o aduce Roland Garros-ul şi licenţele celor 2.000.000 de practicanţi ai tenisului”. Francezii au implementat un sistem de promovare a tenisului în care pilonul principal al ierarhizării, organizatoric vorbind, nu-l reprezintă categoria de vârstă, ci nivelul valoric. “Pleacă de la -15 şi ajunge până la +15. Dă rezultate mult mai bune. Şi sistemul spaniol e la fel. Să ne uităm câţi spanioli sunt în Top 100!”, aminteşte antrenorul Mihail Allan.
În rezumat, o strategie globală, cu o implementare la toate nivelurile, creează o structură, iar în tenisul juvenil totul s-ar schimba radical. Nu s-ar mai face nimic pe orbecăite sau din auzite, iar şansele pentru copiii talentaţi de a face performanţă ar creşte considerabil. Nu ar mai fi aşa condiţionaţi de existenţa unui părinte sau a unei rude cu bani!
„Tenisul nu e totul pe lume! Am ajuns la concluzia că nu merită sacrificii – să-ţi vinzi lucruri din casă, să te împrumuţi la bancă pentru a susţine copilul. Ai şanse extrem de mici să-şi recuperezi banii”, a fost una dintre afirmaţiile lui Claudiu Munteanu. Bun, dar aici vorbim strict de marea performanţă cu orice preţ, pentru că sportul alb generează o sumedenie de alte beneficii şi satisfacţii chiar şi celor care nu-şi propun sau îşi propun, dar nu reuşesc să ajungă performeri. Însuşi tehnicianul lui Victor Crivoi a precizat în completare: „Poţi să-ți faci o carieră, să prinzi o bursă în America. E cel mai bun rău care se poate întâmpla, dacă ai cât de cât valoare. Păi, după ce ţi-ai făcut o facultate în America, ţi-ai scos toţi banii pe care i-ai investit în tenis! Patru ani înmulţit cu 30.000 de dolari. Sunt 120.000 de dolari. N-ai investit tu atât în zece ani de tenis. Iar America e America, e altceva. Eu am trimis nu ştiu câţi copii acolo, sunt o grămadă care au mers. Au făcut facultăţi şi sunt bine mersi. Și asta, jucând tenis la nivel înalt. Îşi câştigă pe merit bursa, nu că li se dă ceva. E un campionat foarte puternic la nivel universitar. Sunt o grămadă care au progresat în mediul acela academic”.
Faţă de alte sporturi, cerinţele şi răsplata pentru ceea ce reuşeşti par mai mici, mai meschine decât efortul depus, însă nicidecum nu înseamnă că tenisul nu merită practicat. „Nu-l poţi privi numai ca pe un business. Mai înveţi şi altceva, poţi să rămâi cu o meserie, poţi să devii antrenor, poţi să faci o facultate în străinătate fără să te coste nimic. Îţi deschide nişte perspective, chit că nu ajungi jucător de Top 100”, spune Marius Comănescu, referindu-se și la lecțiile de viață pe care ți le oferă tenisul.
„Ar trebui să le oferim juniorilor o educaţie corespunzătoare, atât fizică, cât şi psihică. E important să ne concentrăm pe descoperirea de talente, dar şi pe sprijinirea lor. Ca orice sport, tenisul are magia şi secretele lui. Şi sunt convins că va reveni în forţă prin generaţiile viitoare, atunci când vom fi pregătiţi de succes!”.
Victor Hănescu,
cel mai valoros tenisman român al momentului
Ce învaţă copiii? Nu numai dreapta, reverul, serviciul sau voleul, după cum ne arată Silviu Zancu. “Învaţă să câştige şi să accepte înfrângerile ca parte din drum; învaţă să-şi recunoască emoţiile şi să le folosească în folosul lor; învaţă să-şi construiască curajul atunci când se întâlnesc cu frica, să-şi regăsească calmul când se întâlnesc cu furia; învaţă să simtă satisfacţia sau nemulţumirea, să primească aprecierile sau să accepte reproşurile, să găsească răspunsuri la întrebarea de ce fac ceea ce fac şi să descopere noi resurse pentru a continua efortul în faţa dificultăţilor; învaţă să capete încredere în forţele proprii sau să înfrunte neîncrederea”, notează Zancu, concluzionând apoi: “Miza nu e numai prima sută. Miza cea mare este FERICIREA!”.
În „Sport for a Liftime: Health Benefits of Tennis”, fizioterapeutul american Jack Groppel aduce în discuţie o serie de studii privind avantajele practicării tenisului. Încă din 1993, după ce a folosit o plajă de cercetare de peste 10.000 de persoane în intervalul a două decenii, Dr. Ralph Paffenbarger a ajuns la concluzia că tenisul întăreşte sistemul imunitar, diminuează riscul bolilor de inimă şi reduce la jumătate riscul morţii subite, din orice cauză. În paralel, Dr. Joan Finn a descoperit că jucătorii de tenis au înregistrat scoruri mai ridicate în privinţa vigorii, a optimismului, a încrederii în sine, respectiv scoruri mai mici în privinţa unor stări de depresie, supărare, confuzie, anxietate şi tenisiune decât alţi sportivi sau non-sportivi. De asemenea, cercetători de la Universitatea din Illinois au arătat că, deoarece jocul necesită o stare de alertă şi gândire tactică, tenisul poate genera noi conexiuni la nivelul creierului, care astefel şi-ar dezvolta continuu capacităţile. Iar Dr. Jim Gavin, autorul cărţii Obişnuinţa exerciţiului, susţine că tenisul, mai mult decât golful, patinajul viteză sau aproape oricare alt sport , dezvoltă caracteristicile unei personalităţi pozitive. Totodată, cercetarea a demonstrat că tenisul arde mult mai multe calorii decât majoritatea altor sporturi.
Încă mai cuantificăm dacă, prin pledoaria noastră pentru tenisul la nivel de copii şi juniori, expusă în primul segment al unui serial unicat, am reuşit sau nu să atragem noi pasionaţi, să-i sensibilizăm pe cei care au capacitatea de a sprijini, să-i informăm pe cei ce nu știu, să oferim soluții constructive și poate chiar să aducem o contribuţie cuantificabilă, peste timp, în descoperirea de talente, în obţinerea de rezultate de excepţie. Știm însă că am încercat și, ajutați de voi, vom încerca în continuare. Mesajele voastre de-a lungul acestei campanii ne-au inspirat și, în egală măsură, ne-au ajutat, ne-au dat idei și ne-au arătat cum să ne împachetăm mai bine ce avem de comunicat. Apreciem feedback-ul vostru constructiv, știm deja că mulți părinți și copii l-au găsit folositor, vom încerca și pe mai departe să fim de folos.
