Ieri, în conferința de presă, am fost întrebată dacă mă consider ghinionistă. Nu, cred că-s o persoană norocoasă. Sunt norocoasă pentru tot ce mi se întâmplă: viața mea, familia mea, prietenii, echipa și, bineînțeles, tenisul.
Cu siguranță că nu e rezultatul pe care mi l-am dorit aici, dar viața are mereu un plan cu tine. După meciul de ieri, știu că trebuie să continui să muncesc din greu ca să fiu mai bună.
Mai vreau să vă mai spun că Andrei Pavel e acum parte din echipa mea. E o onoare să-l am alături și sunt sigură că voi avea multe de învățat din experiența și din sfaturile lui. Nimic nu se schimbă cu Darren, totul va fi la fel ca acum.
Acum știu că băieții s-au săturat de mine, așa că e timpul să dispar un pic, e timpul pentru relaxare, dar mă voi întoarce curând la muncă. Le mulțumesc băieților pentru că-s mereu alături de mine!
Când e mai bine să te întâlnești cu cine nu vrei?
Într-o lumea ideală, niciodată. Însă tenisul este departe de a fi o lume ideală, ci doar un model mai mic și mai concentrat al lumii reale. Iar în lumea reală se întâlnește munte cu munte, d-apăi om cu om. În meciul de aseară, Sharapova și-a arătat lipsa meciurilor în șovăiala și greșelile din momentele cheie: a convertit 5 mingi de break din 22 de șanse și a dat setul doi cu o dublă greșeală. Era mai bine dacă Simona n-o întâlnea în turul 1, ci, să zicem, în turul 3 sau 4?
Cine știe: Sharapova ar fi pierdut poate la anduranță, dar ar fi fost mai precisă și mai încrezătoare în momentele cruciale. Ambele scenarii au avantaje și dezavantaje. Până la urmă, nu există niciun moment perfect pentru Simona de a o întâlni pe rusoaică sau pe celelalte jucătoare înrudite cu ea ca stil. Lumea a tot vorbit de ghinionul Simonei la tragerile de Slam, cum se împiedică ea tot timpul de jucătoare care lovesc mingea agresiv.
Nu cred că este ghinion, este doar realitatea tenisului feminin în acestă epocă: circuitul este și va rămâne populat de fete zdravene, care lovesc cu sete mingea pentru că pot și pentru că, de la Monica Seles încoace, este dovedit că acest joc dă roade la vârf.
Trebuie să înțelegem că în acest peisaj Simona este excepția, nu regula. Ea este anomalia, buturuga mică înghesuită între carele mari pe care anul ăsta nu a reușit să le răstoarne. Și nu a reușit să le răstoarne în principal din cauza primei lovituri.
Serviciul, punctul nevralgic
Sunt două expresii cu valoare de zicală în tenis și-mi plac mult, pentru concizia și realismul lor. ”It’s not a break until you hold” (N-ai făcut break până nu ți-ai ținut serviciul în gameul următor) și ”You’re only as good as your second serve” (Ești atât de bun pe cât de bun îți e al doilea serviciu).
Amândouă subliniază cât de important este serviciul în tenis, cum tot restul jocului este mai mult sau mai puțin dependent de cum funcționează această primă lovitură. Acest lucru este cu atât mai valabil în WTA, unde în ultimii ani, fetele au dus returul la nivel de artă, mult mai mult decât în ATP, pentru că serviciul feminin este în general mai lent și mai ușor de atacat. Probabil, serviciul și returul sunt cea mai vulnerabilă, respectiv cea mai periculoasă lovitură din circuitul feminin, și sunt puse una împotriva celeilalte. Cu un backhand sau un voleu mai scârțâit mai poți scăpa cu fața curată în schimburi, ascunzându-le după o dreaptă sau o deplasare foarte bune, dar un serviciu mediocru e mai greu de ascuns. Mai cu seamă când dincolo de fileu este o jucătoare căreia îi place să dea tare în minge.
În aceste condiții, serviciul timid al Simonei (mai ales al doilea, dar și primul, în meciurile lipsite de inspirație) este sinonim cu un start întârziat într-o cursă de 100 de metri plat. Sau cu încercarea de a apăra o fortăreață care are o poartă de sticlă. Degeaba are fortăreața turnuri solide, arcași competenți și soldați disciplinați, dacă aceștia sunt puși imediat cu spatele la zid în gameurile pe serviciu. Este o lovitură care o costă foarte mult pe Simona și cred că merită ca, împreună cu echipa, să facă și pe dracu-n patru să găsească o soluție. Servitul sigur, la procentaj, nu pare să facă mare lucru la ora asta contra adversarelor agresive.
E adevărat că e riscant să umbli la o lovitură atât de complexă ca biomecanică (vezi experimentul eșuat al lui Djokovic când a lucrat cu Todd Martin), dar la ora asta cred că Simona nu prea are de ales: dacă vrea să aibă o șansă reală să bată constant jucătoare agresive de calibru, trebuie să exploreze orice soluție tehnică, de la mici modificări în mișcare până la ajustări ale rachetei sau racordajului. Iar dacă la capitolul forță va exista mereu un plafon inevitabil, la capitolul plasament și spin depinde doar de ea să îmbunătățească. Nici Nadal, nici Federer nu au sevicii foarte rapide după standardele ATP, dar nu viteza le face periculoase, ci imprevizibilitatea plasamentului și spinul.
Încrederea
Dacă va reuși să înlocuiască acea ușă de sticlă cu una mai solidă și să-i pună și o încuietoare care să reziste (serviciul doi), Simona va câștiga și puncte mai multe, dar și încredere. Cred că se subestimează ce efect psihic are să fii brutalizată în schimburi în felul cum fost ea brutalizată anul acesta de adversarele care iau inițiativa încă de la retur. Este un efect de domino, care se propagă asupra tonusului mental și îi afectează, încet-încet, întregul proces decizional din schimburi.
Un serviciu bun e ca o gură de oxigen, oferă momente de respiro fizic când intercalează câte un punct gratis după două-trei schimburi epuizante, dar și psihic, pentru că mai ia vântul din pânzele adversarei și pune în loc niște îndoieli. Tenisul este un sport în care meciurile se schimbă în fiecare moment și tot ce face un jucător este influențat și influențează la rândul său ce face celălalt jucător. Nu este realist să ne așteptăm ca Simona să devină vreodată o Serena sau Keys la serviciu, dar acum lucrurile o iau periculos de mult în direcția Ivanovic – în care problemele cu serviciul devin notorii și se transformă într-un hadicap pentru ea și un avantaj pentru adversare chiar înainte de a păși pe teren. Și este frustrant, pentru că anulează cumva progresele făcute pe celelalte planuri.
Per total
De câte ori este rugată să-și compare jocul cu cel din anul ei de explozie (2014), Simona răspunde fără greș că este o jucătoare mai bună și dă următoarele argumente: dreapta este mai bună, deplasarea, fitnessul și atitudinea mentală sunt toate mai bune. Are dreptate. Darren Cahill i-a egalizat diferitele segmente și asta se vede: jocul Simonei este mai compact și mai constant. Nu mai știu cine a zis recent (un antrenor sau un jucător foarte bun) că e preferabil ca un jucător să știe să facă totul de nota 8 decât două chestii de 10 și restul de 5 sau 6. Cu excepția serviciului, care rămâne problema de rezolvat, jocul de baseline al Simonei este mult mai disciplinat azi decât în 2014. Asta îi câștigă de obicei meciuri în primele tururi fără bătaie de cap, Simona fiind mult mai puțin predispusă la upseturi contra jucătoarelor mai prost clasate.
Însă cum fiecare lucru are avantaje și dezavantaje, această disciplină tactică care o ajută să bată pe cine trebuie să bată și îi face economie la efort, are și dezavantajul că o face mai previzibilă în patternurile de joc și mai puțin dispusă la lovituri creative. Or, contra jucătoarelor periculoase și de top, trebuie menținut un element de risc și de surpriză. Constanța e bună până la un punct, însă de la un punct încolo, o doză de imprevizibilitate este necesară, și cred că aici a pierdut Simona față de acum doi-trei ani.
Îmi aduc aminte că ce m-a frapat la ea atunci, dincolo de fluiditatea tehnică a loviturilor și iuțimea pe teren era că nu știam unde va da următoarea lovitură: ușurința cu care schimba direcția în raliuri le ținea pe adversare mereu pe fugă, mereu în ceață, iar pagubele cele mai mari le făcea reverul în lung de linie, supranumit, nu întâmplător, ”the money shot” de chibiții de peste ocean. Anul acesta, ne-am pus cu toții mânile în cap în repetate rânduri atunci când Simona părea să dea spre adversară cu restul terenului gol: nu cred că Simona s-a pricopsit peste noapte cu probleme cu vederea, ci adversarele îi citesc și-i anticipeză mult mai bine următoarea lovitură. Din acest motiv, contre-piedurile sau momentele în care Simona reușește să prindă pe picior greșit adversara au devenit niște rarități. Faptul că în jocul ei s-au împuținat loviturile cu risc ridicat, ca reverele în lung de linie sau drive-voleurile prefațate de urcarea în teren, o dezavantajează cel mai tare în meciurile cu adversare bune pe care nu le poate bate doar cu constanța.
Aș zice că față de acum câția ani, Simona este o jucătoare mai bună, dar mai puțin creativă. Tenisul este de așa natură că jucătorii pot câștiga în multe feluri diferite: și cu un joc constant, și cu un joc riscant și creativ. Poți să ai o carieră admirabilă și e și mai simplu psihic să faci același lucru tot timpul (fie să riști non-stop fie să joci la siguranță non-stop), dar cariere excelente reușesc doar cei care reușesc să le combine pe amândouă, ajustând și umblând la butoane până găsesc dozajul și proporția perfectă.
***
Citește, în 30-0 Pe Curat, Ediția 2017 – „She played Thor” – Vara toridă a Simonei, plus alte super articole, în peste 120 de pagini cu eroii tăi preferați din tenis.
“Eșecurile vor fi legate de momentul Paris. În mijlocul unui meci oarecare, la Cincinnati-urile sau Beijing-urile WTA-ului, poate își va aminti din senin că n-a atacat returul ăla la 3-0. Și va avea dubii iar. Nu e ceva ce va trece peste noapte. Presiunea va reziduală, până când altceva mai strălucitor, preferabil ceva scris tot de ea, va lua locul acestui subiect. E un test autentic de răbdare și de maturitate, tocmai pentru că nu e ceva care să dispară ușor. E momentul în care Noua Simo, cum chiar ea s-a numit, să fie încercată.“
Ia-ți revista 30-0 Pe Curat de aici.
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
