Concluzii după sezonul Andreei Mitu: lovituri nonșalante, salt valoric pe măsură

Am văzut-o pentru prima oară pe Andreea jucând la BCR Ladies Open în 2012, pe când era departe de zona bună a clasamentului. După câteva gameuri, m-am întrebat nedumerită: de ce nu e fata asta mai sus? Avea o capacitate incredibilă de a propulsa mingea fără efort și pe dreapta, și pe rever, acea ”easy power” care face tribunele să tresară surprinse. Nonșalanța cu care lovea, curat, puternic, decisiv, era absolut seducătoare pentru oricine apreciază tenisul de atac. 

Înaltă și filiformă, Andreea este pe atât de calmă între puncte pe cât de explozive îi sunt loviturile. Poate un pic prea calmă? Nu știm ce se ascunde niciodată în sufletul jucătorilor, dar notam atunci că Andreea poate ar avea nevoie de un pic mai multă viclenie și răutate în joc la punctele esențiale. Singurele hibe din jocul ei mi s-au părut deplasarea și această inabilitate de a trage cu dinții de punctele mari, de a se agăța de minge cu orice preț. 

Fast forward trei ani și o reîntâlneam pe Andreea la Paris în primăvară, pentru turneul definitoriu al carierei sale până acum. Anterior, ea legase câteva premiere: prima victorie într-un meci WTA, bifată la Charleston, prima apariție și, mai ales, prima victorie în Fed Cup. Meciul cu Bouchard și toate emoțiile cu care a venit el reprezintă momentul în care marea masă a iubitorilor de sport a aflat despre Andreea Mitu. Dintr-o dată, toată cariera ei se schimbase.

Cu toate privirile ațintite asupra Simonei, Irinei, Monicăi și Alexandrei, Andreea a avut luxul de a se mișca complet pe sub radar la Roland Garros și de a juca lipsită de presiunea așteptărilor publicului. Însă după ce a scos-o în turul doi pe Karolina Pliskova, cap de serie 12 și jucătoare în mare formă, și după ce Simona și Alex au căzut devreme, ea a devenit salvatoarea improbabilă a Roland Garros-ului pentru români.

Felul în care a întors meciul cu Pliskova, câștigând tiebreakul celui de-al doilea set și apoi intrând într-o transă în care a depășit-o la intensitatea loviturilor pe o jucătoare care își câștigă pâinea strivind mingea, a fost absolut entuziasmant. După meci, cu ochii mari și încă plutind pe valurile adrenalinei, Andreea a ținut o conferință în care am fost îngrămădiți pe fotoliile din holul centrului de presă și din care nu-mi aduc aminte mare lucru decât că toți vorbeam în același timp, zâmbind cu gura până la urechi.

În sport, poți să fii norocos și să prinzi o zi în care să bați pe oricine. Să intri în zonă și să n-aibă nimeni ce-ți face. Testul Andreei a fost să repete victoria și după două zile, cu o jucătoare diametral opusă față de Pliskova și, mai ales, cu ochii întregii lumi ațintiți asupra ei. Meciul contra Francescăi Schiavone a cerut altfel de tărie pentru a fi câștigat: a cerut curaj și viclenie, ceea ce credeam că-i lipsește Andreei acum trei ani. Una din cele mai inteligente jucătoare pe zgură, fostă campioană la Paris, Schiavone trebuia să fie neutralizată repede în schimb și ținută tot timpul în șah pentru a fi împiedicată să construiască. Andreea a avut de luptat cu o adversară dificilă și experimentată, dar și cu propriile emoții. Terenul devenise deodată foarte mic. ”Nu mai știam unde să mai lovesc”, spunea ea despre emoțiile care o copleșeau în valuri. Atmosfera de pe teren, unul dintre acelea mijlocii cu tribunele înțesate aflate la doi metri de jucători, era sufocantă. A fost epuizant de urmărit și nu pot decât să-mi închipui cât de epuizant a fost de jucat. 

După ce anul trecut ieșea în calificări, iat-o pe Andreea Mitu în a doua săptămână la Roland Garros. ”Incredibil, nu?” spunea ea încercând să cuprindă enormitatea acestui lucru la conferința de după Schiavone, mult mai profi decât mica noastră grămadă ad-hoc de la meciul anterior. Adversara următoare era ca ea, o debutantă la acest nivel, cu ranking similar: Alison Van Uytvanck, din Belgia. Până și stilurile de joc erau asemănătoare: amândouă loveau puternic și aveau un tenis ultraofensiv.

Deodată, Andreea nu mai era the underdog, nici la Roland Garros, nici în țară. Singura româncă rămasă în competiție, acum chiar că așteptările erau la alt nivel. Meciul cu Uytvanck a fost pierdut, cred, emoțional și mental. Andreea nu a putut să performeze la aceeași intensitate, a ratat startul meciului și nu l-a mai recuperat. Totul s-a terminat foarte repede, pentru că tenisul belgiencei nu lasă prea mult loc de discuții.

Pentru Andreea, restul anului a adus ieșiri din primul sau al doilea tur, cu excepția unui onorabil sfert pierdut la Monica Niculescu la București (unde, de asemenea, a jucat și finala la dublu – o altă premieră a acestui an) și o finală ITF la Nantes. Tot la București, Adrian Marcu ne spunea câte ceva despre lucrurile pe care el și Andreea le au în vedere – inclusiv lucrul la partea fizică – semn că este work in progress. Chiar și așa, printre picături, Andreea a mai adăugat o victorie la o jucătoare de Top 10, Lucie Safarova, iar sfârșitul anului o găsește pe locul 97.

Cred că rezultatul de la Roland Garros a dovedit ce tenis uluitor poate juca, dar o carieră se construiește din elemente diferite și printre acestea se află multe care nu țin neapărat de talentul de a lovi mingea bine. Sper că Andreea va reuși să găsească piesele lipsă și să ne mai dea ocazia de a-i vedea în fazele avansate ale turneelor acele lovituri nonșalante care provoacă exclamații de uimire în tribune, la masa presei și în fața televizorului.