Care sunt învingătorii și învinșii turneului masculin de la Roland Garros

”Ce e talentul? (…) Talent înseamnă abilitatea de a câștiga meciuri când joci prost. Înseamnă să fii în stare să te gândești la ce nu merge în jocul tău și să faci schimbări. De aceea a câștigat Rafael cât a câștigat.” Toni Nadal, Paris, 2017

 ”Îmi place să încep să lucrez cu jucătorii de mici, pentru că atunci mai poți îndrepta din lucruri. Dacă cuiva îi e frică la 20 de ani, îi va fi frică toată viața.” Gunter Bresnik, fost antrenor al lui Boris Becker, Henri Leconte, Ernests Gulbis, actual antrenor al lui Dominic Thiem, Paris 2017

 ”Vine un moment în orice meci când a juca cu curaj este mai important decât victoria sau înfrângerea.” Arthur Ashe, dublu campion de Slam

 ”Dacă mintea ta ezită, va ezita și corpul. Și o fracțiune de secundă întârziere e prea mult în tenis.” Stan Wawrinka, după finala pierdută contra lui Nadal la Roland Garros 2017

*

Există mereu două povești în tenis: povestea învinsului și povestea învingătorului. Uneori, aceștia sunt una și aceeași persoană, la diferență de câteva luni sau ani. În fond, cele mai profunde experiențe sunt acelea în care un jucător învață din eșecuri și transformă înfrângerile în victorii. Novak Djokovic, Rafael Nadal, Roger Federer, Andy Murray, Stan Wawrinka: cei mai titrați jucători ai ultimului deceniu au fost de ambele părți ale spectrului. Anul trecut, Federer și Nadal erau jos, pe când Djokovic (în prima jumătate a anului), Murray și Wawrinka (în a doua jumătate) erau sus. Anul acesta, e invers; suntem în iunie și cele mai mari titluri puse la bătaie până acum în tenis au fost câștigate de Roger și Rafa. În WTA oscilațiile sunt la fel de mari: eroinele anului trecut (Kerber, Muguruza, Pliskova) își caută fără succes jocul câștigător. Această perspectivă ar trebui să ofere alinare fanilor români dezamăgiți de pierderea celei de-a doua finale la Paris. Șanse vor mai fi, întotdeauna sunt; calendarul oferă unele noi în fiecare săptămână. De-abia ce se așezase praful roșu pe Chatrier după al zecelea titlu al lui Nadal, că în Germania, la turneul de la Stuttgart, deja se loveau mingi pe iarbă. Caravana merge înainte și oportunitățile apar continuu. Nu asta e problema.

Problema este cine va profita de ele. Nimic nu este mai prețios pentru jucătorii profesioniști decât trofeele, pentru că sunt extrem de greu de obținut. Șansa de a face cel puțin cinci victorii consecutive este rară și fragilă în circuit, unde stilurile de joc sunt variate și nivelul este mai ridicat decât oricând. A câștiga un turneu mare în tenis este o aberație statistică: din 64 sau 128 de oameni, doar unul e învingător la final. Din interviurile jucătorilor profesioniști reiese încă o idee: da, înfrângerea doare, victoria e nemaipomenită. Dar dincolo de rezultat, pentru ei contează foarte mult cum anume au pierdut și cum au câștigat. Contează, cu alte cuvinte, felul cum au evoluat pe teren: la cât din capacitate au jucat și cum au făcut față provocărilor. Din acest punct de vedere, de la Paris pleacă mai mulți câștigători și mai mulți învinși decât cei patru protagoniști ai finalelor.

Să-i trecem în revistă, mai întâi pe cei de pe tabloul masculin:

Învingători

Marele câștigător este, fără îndoială, Rafael Nadal. Cu un sezon dominant pe zgură în spate și statistici mai bune decât în toate celelalte ocazii când a câștigat trofeul aici, Rafa nu a lăsat nicio umbră de îndoială despre intențiile sale încă din primul meci jucat la Paris. Felul brutal în care și-a decimat (sorry, trebuia să fac și eu obligatoriul joc de cuvinte) adversarii în primele tururi este probabil parte din motivul pentru care și Thiem și Wawrinka au înghețat în semifinale și finală. Rafa a avut nu doar un break în față încă înainte a intra pe teren, aș zice că a avut un set în față. A crede că ai o șansă la victorie este esențial în tenis, dar anul acesta nimeni din tabloul masculin n-a crezut sincer că are vreuna contra lui Rafa. Și astfel, s-a ajuns la statistica mea favorită de la acest RG:

https://twitter.com/TreizecizeroFST/status/873926166805131265

Forma dominantă a lui Rafa a dat naștere acum la speculații despre sezonul său de iarbă: va continua galopul început în această primăvară și va fi un pretendent la titlul de la Wimbledon? A mai făcut-o de două ori în trecut, în 2008 și 2010. El este circumspect, ca de obicei, și spune că va fi în funcție de cum se vor comporta genunchii pe iarbă, o suprafață care cere un alt tip de deplasare decât zgura. Este o preocupare întemeiată. Dar dacă genunchii și celelalte încheieturi aferente vor rezista, iar vremea va fi rezonabil de uscată, cred că Rafael Nadal este periculos la Wimbledon, la fel ca la orice turneu unde se prezintă de acum înainte.

*

Andy Murray este alt câștigător al acestui RG. Venit după o prima jumătate de an catastrofică pentru pretențiile sale, ieșit din formă și cam răcit, Murray a reușit cum-necum să joace suficient pentru a ajunge în semifinale. Acolo și-a vândut scump pielea înainte de a rămâne fără energie în decisivul contra lui Wawrinka. Parisul, oricât de ciudat ar părea, a jucat rol de turneu de pregătire pentru el: acum Murray se uită cu mult mai mult optimism către iarba verde de acasă. Forma sa și-a revenit la țanc, pentru că are treabă serioasă în următoarele săptămâni: de apărat titlul la Wimbledon.

*

Deși a pierdut finala, îl trec pe Stan la învingători. Wawrinka n-a ieșit în evidență înaintea Roland Garros-ului decât prin finala de la Indian Wells, iar pe zgură s-a deșteptat în ultima clipă, luând titlul la Geneva. Dar asta nu mai e nicicum motiv de îngrijorare pentru performanțele lui Stan the Grand Slam Man. A ajuns în finală după meciuri bune de trei seturi (cu excepția semifinalei). Și finala tot trei seturi, dar nu genul care să-i facă plăcere să le joace. A fost anihilat de un Nadal care a jucat ca și cum nu putea să greșească nici dacă voia. Wawrinka ar trebui să plece de la Paris cel puțin cu încrederea că este ferm incorporat în mijlocul Big 4, deși susține în continuare că nu este unul dintre ei. Iarba nu este punctul lui forte și nici genunchii lui nu-s tocmai în condiție ireproșabilă, așa că mă aștept ca Stan să iasă din hibernare mai pe la toamnă, la număratul bobocilor pe hard. Asta, deși aducerea lui Paul Annacone în staff, un antrenor care a lucrat cu Federer, Henman sau Sampras, adică specialiști pe iarbă, trădează intențiile lui Stan de a progresa și pe această suprafață.

*

Dominic Thiem și-a egalat performanța de anul trecut și a avut un sezon excelent pe zgură, cu victorii la Djokovic și Nadal. Am ezitat dacă să-l trec la câștigători după jocul neinspirat contra lui Rafa din semifinală, dar îl trec pentru potențial: Domi se anunță ca jucătorul care are cele mai multe șanse să preia ștafeta zgurii de la Rafa în viitor. Ca și Simona, mai are însă de muncit și de crezut.

*

Alți tineri care au făcut trasee bune sunt rusul Khachanov (optimi) și spaniolul Carreno-Busta (sferturi). Primul l-a scos pe Berdych și Isner, al doilea pe Dimitrov și Raonic. Alt parcurs bun a avut veteranul Verdasco, care l-a scos pe Sascha Zverev în chiar primul tur și a pierdut în optimi la Nishikori. Cilic a trecut și el razant prin tablou până în sferturi, unde a dat de nănașul său, Stan.

*

Învingătorii emoționali sunt jucătorii care, deși nu a avansat prea mult în turneu, au fost actorii unor povești impresionante. Juan Martin Del Potro a marcat anul acesta prima sa victorie la Paris din 2012, dar nu pentru asta îl citez aici, ci pentru sportivitatea de care a dat dovadă în meciul contra lui Almagro din turul doi, în care spaniolul s-a prăbușit pe teren plângând din cauza durerilor la genunchi. Del Potro l-a consolat cum a putut pe bancă pe Nico, care între timp s-a operat și trebuie să facă o pauză de aproximativ două luni. Alt caz emoționant a fost cel al americanului Steve Johnson, care a avansat până în turul trei, unde a pierdut la Thiem, la doar două săptămâni de la decesul brusc al tatălui său. Lucrurile au fost și mai complicate de faptul că tatăl său îi fusese și antrenor în copilărie și plănuise să îl însoțească pe Johnson în Europa împreună cu toată familia pentru sezonul de zgură și iarbă. La insistențele mamei și surorii sale, americanul a venit la Paris, dar meciurile sale au fost niște încercări emoționale greu de privit, mai cu seamă sfârșitul victoriei contra lui Coric.

Învinși

Aici îi introduc pe cei care, indiferent de lungimea parcursului, nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor (lor și ale publicului), cât și cei care au fost sabotați de ghinion.

Marele perdant mi se pare în continuare Djokovic. Știu că nu mai e o noutate că joacă mediocru și nu mă așteptam să facă mare brânză la Paris, dar speram să moară mai frumos decât în cele trei seturi, unul mai prost decât celălalt, jucate cu Thiem. Nici sosirea lui Agassi pe post de salvator providențial nu a fost prea eficientă. Nu se pot face miracole peste noapte, iar Novak are acum probleme mai mari cu jocul decât cu motivația, probleme care cer timp pentru a fi rezolvate: mă refer aici la rever și deplasare, mult sub standardele sale. Nu știu în ce măsură poate iarba să-l scoată din aceste probleme: nu este cea mai bună suprafață a sa, dar trebuie să înceapă de undeva. Djokovic stă cu degetul la tâmplă pe fundul oceanului de un an, e timpul să înceapă să înoate spre suprafață până nu e prea târziu. E de văzut cât va funcționa parteneriatul cu Agassi, dar dacă Andre a fost suficient de interesat cât să-și lase treburile și să zboare peste ocean pe timpul și banii lui, zic că e ceva potențial acolo.

*

Kyrgios și Zverev. De la Nick nu mă aștept în general la mare lucru, mai cu seamă pe zgură, dar anul acesta n-a avut niciun sens ce-a făcut la Paris. Accidentat, a venit la Paris și s-a înscris și la dublu? A câștigat primul tur și la simplu și la dublu, și apoi a jucat un meci groaznic ca atitudine în turul doi la simplu cu Anderson. Bine că a apucat să dea o conferință de presă în care a explicat că nu-i place să joace pe zgură pentru că îi murdărește mașinile (plural). Zverev măcar are o oarece scuză pentru ieșirea din turul unu: era năuc după ce doar cu câteva zile înainte câștigase Mastersul la Roma, cel mai mare trofeu din cariera sa.

*

Goffin și Almagro. Amândoi au abandonat din cauza accidentărilor: David, după ce s-a prăvălit peste prelata din spatele terenului, sucindu-și glezna, iar Almagro, din cauza unei probleme la genunchi. Dacă Almagro a tot avut probleme și la vârsta lui nu mai e o amenințare reală, Goffin juca bine și mă așteptam să facă lucruri interesante la Paris.

*

Jucătorii francezi. Tsonga a ieșit din primul tur și restul găștii tricolore l-a urmat la scurt timp după. Singurul care a ajuns în optimi a fost Monfils, expediat de Wawrinka în trei seturi. E drept că mai toți francezii se cam apropie de finalul carierei și din urmă nu prea vin multe nume noi. Pouille a dat speranțe anul trecut, însă trece și el printr-o mică depresiune anul ăsta. În plus, să nu uităm efectul timorant pe care-l are în continuare Roland Garrosul asupra jucătorilor francezi. Anul acesta, fetele au purtat stindardul mult mai bine.

*

Îți place conținutul de pe 30-0? Asigură-te că-l citești și pe cel din 30-0 pe curat, Ediția de vară 2017. Mai multe detalii despre cuprins, aici. O poți cumpăra de aici.