Viziunea Federației asupra cadrului de organizare a tenisului
la nivel de copii și juniori
Pe parcursul serialului, am încercat să construim o imagine de ansamblu asupra modului în care e structurat tenisul juvenil și să identificăm piesele de puzzle care îl alcătuiesc, dar și pe cele care lipsesc. Am vorbit cu antrenori, părinți, copii, psihologi, foști și actuali jucători de top despre ce înseamnă să practici acest sport în România, care sunt pașii pe care trebuie să-i urmezi și ce nu funcționează cum trebuie. Când s-a ajuns la lipsuri și dificultăți, aproape toate privirile s-au îndreptat către Federația Română de Tenis, pe care cei implicați în tenis o văd responsabilă pentru neajunsuri, dar și având obligația de a veni cu soluții, propuneri, proiecte.
Asa ca era necesară și parerea părții într-atât de criticate. În acest episod, Federația își prezintă, prin vocea vicepreședintelui Adrian Marcu, ideile și proiectele pe care le are privind susținerea juniorilor, cum vede ea cadrul de dezvoltare a jucătorilor români și ce părere are despre criticile și soluțiile propuse de părinți în episodul anterior. La discuție a participat și antrenorul Daniel Dobre, fost președinte al Colegiului Antrenorilor.
Nemulțumiți de faptul că dezbaterea din jurul tenisului juvenil gravitează aproape exclusiv în jurul eforturilor financiare ale părinților și a lipsei de suport din partea Federației, principala idee pe care cei doi au ținut s-o transmită cititorilor Treizecizero.ro este că FRT oferă, în limita bugetului pe care îl are - adică aproximativ patru milioane de lei - un cadru de dezvoltare prin care jucătorii români cu adevărat valoroși își pot atinge potențialul. Acest cadru, alcătuit în principal dintr-o rețea extinsă de turnee, le dă juniorilor șansa să urce în clasament fără a ieși din țară, deci cu cheltuieli mai mici, conform calculelor făcute de cei doi: „La 10 ani nu te costă mai mult de 500 euro pe an turneele, iar la 12 ani poate 1.000 euro.”
Am încercat să aflăm mai multe detalii despre organizarea Federației la nivel de juniori, concluzia fiind că nu există un departament specializat și responsabil de o strategie de dezvoltare a tenisului juvenil. De acest sector se ocupă cei doi antrenori federali coordonatori, sprijiniți cu know-how de membrii Comitetului Director, comitet alcătuit din foști jucători, de președinte sau de Colegiul Antrenorilor. Nici procentul din buget care revine acestui sector nu este cunoscut cu exactitate, pentru că, din cunoștințele vicepreședintelui Marcu, acesta se împarte în funcție de tipurile de acțiuni: salarii, competiții sau activitatea loturilor naționale.
„Nu susține nimeni că tot ce face Federația în momentul ăsta e ideal”, admite vicepreședintele Marcu, care spune că ar fi nevoie de mai multă implicare, dacă ar exista și fonduri. „Dar, pentru posibiliățile financiare pe care le avem, eu zic că se face mult”. Concluzia lui e că părinții ar trebui, înainte de a cere mai multă implicare, în special financiară, din partea FRT, să exploreze la maximum facilitățile pe care aceasta le pune la dispoziție. „Noi vorbim întâi de bani înainte să ne folosim toate resursele, asta e problema.”
Revenim, deci, asupra acestor resurse, asupra cadrului de dezvoltare despre care au vorbit cei doi, care este alcătuit din:
Principalul factor pe care cei doi au pus accentul este numărul generos de competiții interne: la fiecare categorie de vârstă – U12, U14, U16 și U18 – există câte trei turnee internaționale, majoritatea asigurând ospitalitate, adică acoperind cheltuielile de cazare. Acestora li se adaugă 16 turnee futures pentru băieți și 12 pentru fete, câte un challenger, plus turneele ATP și WTA. Conform reprezentanților Federației, punctele care se pun în joc la aceste turnee i-ar asigura unui jucător de U14 ani clasarea în top 30, iar unuia de U16, clasarea în top 100 la nivel european, fără să fie nevoiți să iasă din țară, deci fără să cheltuie foarte mulți bani.
De ce nu se întâmplă asta cu toți jucătorii? Pentru că nu au valoare, spun reprezentanții Federației. „Valoarea jucătorului nu e dată de stadiul de finanțe, de experiență sau de turneele câștigate. Nu, valoarea unui jucător e dată de calitatea lui fizică, mentală și emoțională, de calitatea tehnică și de educația generală și sportivă. Toate, pe aceleași nivel”, e de părere Daniel Dobre, antrenor la Pescariu Sports & Spa.
Toata lumea vorbește de bani, dar nimeni nu vorbește de valoarea jucătorului, de calitățile lui, de pașii care trebuie făcuți, și nimeni de educația jucătorului
Apoi, nu se se întâmplă pentru că nu toți juniorii participă la turneele interne, ci aleg să meargă la competiții din alte țări, unde cheltuie mai mulți bani și, de cele mai multe ori, pierd, spun cei doi. Și nu se întâmplă mai ales pentru că jucătorii nu sunt suficient de dedicați, spune Dobre. Nu au educație sportivă, pentru că în școli nu se mai face sport cum trebuie, nu înțeleg ce înseamnă performanța și sacrificiile pe care le presupune aceasta, așa că nu sunt dispuși să le facă. Apoi, le lipsește educația primită de acasă: respect, disciplină, punctualitate, responsabilitate. Antrenorul dă exemple de copii care sparg trei rachete într-o partidă, care se trezesc cu o oră înainte de meci, care lipsesc de la antrenamente sau nu cunosc regulamentul. Toate acestea trădează o lipsă de interes, spune și Marcu: „În ziua de azi, poți afla multe lucruri de unul singur. Iei telefonul, intri pe YouTube și cauți: cum dă cu dreapta Serena Williams? Cum dă Halep cu reverul? Cum face Federer încălzirea?”
Mesajul pe care vor să-l transmită cei doi este că, înaintea pretențiilor financiare, ar trebui să conteze valoarea și educația juniorilor. „Federația e întotdeauna vizată și hulită în toată România că nu face nimic ca acești jucători să ajungă mai buni. Toata lumea vorbește de bani, dar nimeni nu vorbește de valoarea jucătorului, de calitățile lui, de pașii care trebuie făcuți, și nimeni de educația jucătorului de tenis în România”, spune Dobre.
Un alt aspect subliniat de vicepreședintele Federației legat de implicarea acesteia în susținerea tenisului de performanță este activitatea loturilor naționale. Prin aceasta, jucătorii de top de la fiecare categorie de vârstă participă la stagii de pregătire centralizată înaintea turneelor de obiectiv, aspect menționat și de părinții cu care am vorbit de-a lungul serialului. În restul anului, aceștia au acces la facilitățile Centrului Național de Tenis: teren de antrenament și sală de pregătire fizică și pot apela la preparatorul fizic sau la antrenorii federali.
Ce se întâmplă însă cu jucătorii din provincie? Pot veni și ei în București, spune Marcu, și majoritatea o fac, locuind pe la prieteni. De ce nu au însă baze sportive și terenuri bune și în alte orașe? Nici ei nu au avut, e răspunsul primit, urmat de contestarea a situației prezentate de părinți. „Ce, noi am avut teren pe GreenSet? N-avea nimeni, jucai pe parchet. Dar există săli, sălile lui Năstase, toate sunt ok. Nu există, la ora asta, oraș fără să aibă o sală de sport”.
Pentru turnee ca Le Petits As, Grand Slam-uri de juniori, Winter Cup, Summer Cup și campionatele mondiale sau europene, Federația asigură deplasarea la fiecare categorie de vârstă, pentru calificări și fazele finale. Pentru alte competiții, nu există resurse. „Federația este bugetată de la stat pentru sportul de performanță, asta înseamnă lot național și turneu de obiectiv. Atât, nu pentru sport de masă, nu pentru numărul 50 din România. Pentru asta sunt cluburile, care sunt primul pas în dezvoltarea unui jucător de tenis”.
Pentru că acest subiect a fost menționat în repetate rânduri și de părinții cu care am vorbit, vom reveni la el ulterior.
Adrian MarcuCum reiese de mai sus, conform reprezentanților Federației, cluburile sunt principalele responsabile de primii pași în tenis și de organizarea sportului de masă. Ele ar trebui să desfășoare acțiuni de selecție prin care să atragă copiii către tenis, pe care apoi să-i crească și din care să iasă viitorii campioni. Federația oferă cadrul legal și organizatoric, prin turneele pe care le pune la dispoziție - deși o parte din cheltuielile pentru acestea sunt suportate și de cluburi. Spre exemplu, le-a oferit cluburilor materiale pentru a desfășura ore de tenis în școli, prin proiecte făcute în colaborare cu Ministerul Educației.
Cu toate astea, Adrian Marcu spune că avem 2.000 de tenismeni legitimați, la toate vârstele, ceea ce face ca rezultatele sportivilor romani să pară științifico-fantastice. Din cele aproximativ 320 de cluburi afiliate, cam 90 au în jur de 10 sportivi legitimați, iar restul mai puțini. Iar prin afilierea la Federație, adaugă el, cluburile devin membre ale acesteia, și au, astfel, responsabilități dincolo de activitatea comercială de închiriere a terenurilor și desfășurarea de ore private. „Toată lumea așteaptă de la Federație, dar la noi când se vorbește de Federație se vorbește practic de conducerea Federației, pentru că toți membrii afiliați așteaptă ca lucrurile să se întâmple”.
De activitatea cluburilor se leagă și subiectul pregătirii constante a antrenorilor, crede Daniel Dobre, fost președinte al Colegiului Antrenorilor. Federația organizează anual cursuri pentru aceștia – la un moment dat erau șase pe an, spune Dobre. Însă, din cei aproximativ 1.500 de antrenori, câți se estimează că sunt în România, doar 120 au platit taxa anuală de licență. Aceasta include cursurile, o carte editată anual și parola pentru site-ul de antrenorat Tennis iCoach, care conține resurse din domeniu, parolă care, cumpărată individual, costă 30 de dolari. „Ce fac cluburile să se asigure că au antrenori bine pregătiți? Îi obligă să-și plătească taxele, să facă cursurile de perfecționare, să respecte normele ITF?”
Cei doi au mai menționat ideea un proiect care ar viza înființarea unor centre departamentale, proiect pentru care încă se caută finanțare, deși s-a încercat deja implementarea lui într-un stadiu incipient, fără mare succes. Ce ar presupune aceste centre: ca un club local să-și pună la dispoziție baza materială - terenuri, vestiare, sală de fitness - și un antrenor. Acesta ar urma să lucreze, la început fără a fi plătit, câte două sau trei zile pe săptămână, cu jucătorii talentați din regiune, membri ai loturilor naționale, ca un de substitut la nivel local pentru Centrul Național de Tenis. „În loc ca toți copiii să vină la București, ca să nu aibă cheltuieli, ar merge de la Arad la Timișoara sau de la Iași la Bacău.” Aceste centre s-ar autofinanța în momentul în care și alți copii din zonă, văzând rezultatele și nivelul de pregătire, s-ar înscrie în schimbul unei taxe.
Care ar fi implicarea concretă a Federației, am întrebat. Ni se spune că ar pune la dispoziție materialele necesare (mingi, racordaje) și, într-o primă fază, ar asigura o sumă de bani pentru antrenori, deși nu e foarte clar ce înseamnă asta, urmând ca centrele să încerce să atragă apoi fonduri de la primăriile locale. Astfel, rolul Federației pare a fi mai degrabă unul de susținere, de know-how și de „deschidere a unor uși”, până când ar exista fonduri, dacă ele vor exista vreodată. „Dar era un prim pas, ori noi vrem tot timpul de la primul pas să fie totul ideal” , spune Marcu, sugerând că uneori e important un început, fie el și imperfect.
S-a încercat implementarea acestei propuneri în orașe ca Pitești, Mediaș, Bacău și Constanța, dar nu au fost suficienți participanți. Marcu pune acest semi-eșec pe pe seama dezinteresului și a faptului că antrenorii individuali sunt reticenți în a-și lăsa sportivii să se antreneze în altă parte, de teamă să nu-i piardă. „Ca să faci ceva de genul trebuie să existe o colaborare, trebuie să vezi în Federație un partener care-ți deschide ochii, mintea. Dar toată lumea vede în Federație cineva care trebuie să producă bani”, adaugă și Dobre.
Pentru că în acest serial am încercat nu doar să scoatem la iveală problemele din tenisul juvenil, ci și să punem pe masă o serie de soluții concrete, iată cum se văd propunerile imaginate sau dorite de părinți, din perspectiva Federației:
Ce s-ar putea face, dacă ar fi bani? Pentru început, echipe care să meargă împreună la turnee, cu un antrenor în locul părinților, care să urmeze un program timp de 2-3 ani, cum o spune chiar Marcu. Dar vicepreședintele FRT e de părere că astfel de echipe se pot realiza și fără implicarea financiară a Federației, iar costurile individuale ar fi oricum mai mici decât dacă fiecare părinte și-ar însoți copilul, cum se întâmplă acum. „În momentul ăsta, oriunde ne ducem la concursuri sunt zeci de părinți. Deci banii se cheltuiesc. Dar dacă le-ai spune: uite, programul ăsta ar costa atât, sunt 7 concursuri ori 30 euro/zi, 1400 euro. Dacă îi împărțim la patru, sunt 350 de euro. Ce vreți, să mergeți cu copilul la concurs și să plătiți 1.400 de euro, sau să dați 350 fiecare și să meargă un antrenor cu ei?”
Mai departe, fostul jucător subliniază din nou că există suficiente turnee în România, iar dacă unii aleg să participe la cele din afară, mai costisitoare, este o decizie personală. „Abia în momentul în care ai consumat resursele interne, intervine ieșirea în afară. Și atunci, poți lua țările de lângă - Bulgaria, Ungaria, Serbia, Moldova - au și ele la rândul lor câte trei turnee. unde poți merge cu mașina, cu cheltuieli mai mici decât să zbori până în America, cum au făcut unii copii.” Sunt turnee mai valoroase, unde juniorii români pot întâlni adversari mai puternici, dar cei cei doi spun că diferența de puncte nu e așa de mare între cele de categoria A (100 puncte) și B (80).
Un proiect prin care s-a încercat o astfel de pregătire centralizată a fost „Cupa Davis pentru Viitor”, implementat acum trei ani. Federația a pus la dispoziție un antrenor tehnic și un preparator fizic, cu care o grupă formată din sportivi de lot național, care se apropia de tranziția la seniori, a mers la turnee prin țară.
Tot legat de competițiile interne, vicepreședintele FRT spune că majoritatea cluburilor de stat – școlile sportive școlare sau cele municipale –decontează deplasările, pe lângă antrenamentele gratis și indemnizațiile pe care le oferă.
În alte țări, această practică este întâlnită pentru că există o cultură bazată pe încredere, și există siguranța că sportivul își va plăti datoria. Marcu dă exemplul Cehoslovaciei, care în anii 70, în baza unei înțelegeri cu jucătorii, le asigura acestora toate cheltuielile, inclusiv o diurnă zilnică, până ajungeau în primii 120 din lume. În schimb, aceștia nu câștigau nimic, totul mergea către Federație, iar când ajungeau în top, dădeau înapoi 20% din câștiguri. La noi, pentru că nu există încredere și există cazuri de sportivi care nu și-au respectat contractele încheiate cu cluburile, nimeni nu ar mai avea curaj să semneze un astfel de contract.
Un astfel de plan e dificil de gestionat, pentru că cei mici au antrenori individuali, cu programe separate, iar fiecare părinte are propriile așteptări. Și, pentru că investește sume mari de bani, cumva e normal să le aibă, cum admite și Marcu. „Înainte de 1989 totul era controlat prin antrenorul federal sau de la club. Pe mine, părinții m-au văzut jucând la 17 ani, când eram deja campion național, că nu aveau ce să caute mai devreme. Aveau serviciul lor, antrenorul avea serviciul lui. Dar era plătit de club, și tu trebuia să te conformezi regulilor. Acum, datorită faptului că părinții trebuie să plătească antrenorul, vor sa controleze tot. Și eu, ca antrenor, ce fac?”
Dacă, în schimb, ar exista fonduri pentru salariile a patru antrenori, atunci Federația ar putea spune: „Cine vrea să se antreneze cu ei la CNT, dansează după cum vor ei. Și după un an, doi, tragem linie și facem evaluare: mergem mai departe sau nu? Dar acum nu există fonduri și nici nu vor exista, în condițiile în care o echipă de colegiu de 10 oameni din SUA are 550.000 de dolari bugetul anual, iar Federația are 700, cu 22-23 angajați.”
În plus, antrenorii federali au, pe lângă atribuțiile legate de pregătirea jucătorilor, și multe responsabilități administrative, care le ocupă mare parte din timp. „Această parte administrativă e foarte stufoasă, pentru că ești bugetar. Tu ca antrenor federal ar trebui să stai trei ore la birou să lucrezi cu planurile copiilor, și cinci ore pe teren pentru o activitate corectă cu loturile. Ori, ei dacă au de lucru încontinuu pentru bugete, deplasări, drumuri, bilete, aproape nu ajung să-și facă treaba de antrenori”, spune Dobre.
Ca să-și susțină argumentația, Marcu dă ca exemplu sportivii români de top: „Halep, până când a ajuns numărul 11, n-a avut un leu din România. Sorana Cîrstea a fost pe 22, a avut un leu de la vreun sponsor din România? Și vorbim de ăștia care apar la TV, ce să mai vorbim de juniori?”
Însă Simona Halep l-a avut pe Corneliu Idu, care a susținut-o câțiva ani, atunci când părinții n-au mai putut. La fel și Victor Hănescu, care a avut o formulă agreată cu un om de afaceri. Aici, reprezentanții Federației se contrazic, susținând că dacă juniorii actuali ar avea rezultate mai bune, precum cele ale generațiilor anterioare, ar atrage și sponsori. „Federația le-a creat acest cadru. Folosind cadrul, au devenit o valoare. Când ai valoare, deja poți să vorbești cu cineva.”
Pe lângă turnee, faptul că se pot antrena gratis la CNT e tot o formă de susținere, dar pentru părinți, spune Marcu, contează doar dacă primesc bani în mod direct. „Cineva care se antrenează mereu la CNT, pe teren gratis, și primește mingi la fiecare antrenament, e posibil să spună că Federația nu-l ajută cu nimic? Patru luni de antrenamente înseamnă 4.000 euro, dacă i-ai da banii ăștia în mână, ar zice că primește ajutor.”
În concluzie, ce e clar, după ce am stat de vorbă cu ambele tabere, e că nemulțumiri există de ambele părți; buline albe și negre există de ambele părți, iar banii lipsesc de asemenea din ambele părți. Ca lucrurile să poată începe să funcționze, ar trebui să existe în primul rând o comunicare mai profundă, cu mai multă empatie și bunăvoință. Tot de ambele părți. Pare însă că tocmai această comunicare dintre Federație, părinți și cluburi scârțâie cel mai tare, cu seturi de acuze și reproșuri aruncate dintr-un teren în altul. Ce au însă în comun e că țin în mâini viitorul tenisului românesc, și depinde în primul rând de ei cum va arăta el.
Urmează, în încheierea serialului, un episod-bonus, cu concluziile celor 10 episoade și cu principalele idei și sfaturi care care pot ajuta un junior aflat la început de drum.
