Soluțiile și sfaturile părinților

Ce soluții concrete propun părinții juniorilor pentru problemele cu care se confruntă copiii lor

* Iar în episodul următor, veți putea citi ce spune Federația despre propunerile părinților și cum își prezintă FRT, într-o discuție cu Treizecizero, viziunea în ce-i privește pe juniori

În episodul anterior, am enumerat câteva dintre problemele cele mai acute cu care se confruntă juniorii români, așa cum le văd persoanele cele mai apropiate și mai implicate în drumul lor spre performanță: părinții. Mai departe vă prezentăm posibilele soluții pe care le propun tot ei pentru rezolvarea dificultăților.

Am încheiat episodul trecut vorbind despre cum, în ciuda tuturor dificultăților de care se lovesc, nici copiii, nici părinții nu vor să se abată de la drumul pe care au pornit împreună și nu renunță la visul unei cariere în tenis. Înainte de a trece la soluțiile punctuale propuse de ei, e bine să reamintim și să aprofundăm motivele pentru care le greu să renunțe, tocmai pentru a nu uita de ce trebuie să căutăm și să încercăm să găsim răspunsuri la probleme.

În primul rând, am vorbit de bucuria și plăcerea de a juca a copiilor. Pentru mulți, așa începe totul, ca o modalitate de a petrece timpul liber, de a consuma energie, de a avea o activitate sportivă. Nu toți părinții care-și duc copiii pe terenul de tenis la cinci-șase-șapte ani o fac cu gândul la performanță și nu așteaptă imediat rezultate de la pitici, ci sunt pur și simplu bucuroși să-i vadă că fac sport. De multe ori, copilul e cel care vrea să continue, care alege tenisul dintr-o serie de alte sporturi pe care le practică în paralel, care urmărește toate meciurile și cunoaște toate scorurile din ultimii ani, care le amintește părinților de antrenamente și care repetă loviturile și mișcările prin casă. Și când îți vezi copilul atât de pasionat de ceva, trezindu-se dimineața și plecând singur, uneori pe ploaie, spre antrenament, cum să nu faci totul să-l încurajezi și să-l susții în continuare?

Apoi, în primii ani de tenis, eforturile nu sunt atât de mari. Nu e nevoie de antrenamente zilnice, de antrenori individuali, și nici de călătorit la competiții internaționale, așa că investițiile financiare se păstrează foarte aproape de rezonabil. Nici implicarea părinților nu e prea mare; de obicei ei își duc copiii la un club de cartier, să fie cât mai aproape de casă. Abia după ce cei mici demonstrează cu adevărat interes și aptitudini pentru sportul alb, după ce un antrenor îi remarcă și propune înscrierea la concursuri interne, după ce apar primele rezultate, abia atunci încolțește în mintea părinților perspectiva performanței. De la 12-13 ani, eforturile devin tot mai mari, încep să cântărească mai greu antrenorii cu care lucrează, condițiile de antrenament, facilitățile oferite de cluburi și valoarea turneelor jucate. Așa că părinții se văd puși în fața unor decizii. “Dar când ai deja șase-șapte ani de tenis în spate, ce-i spui copilului: Gata? Stop?”, se întreabă un părinte. Inconștient, pare că decizia e luată deja: Mergem mai departe.

În plus, tenisul, ca orice sport, înseamnă sănătate, le șlefuiește copiilor un caracter frumos, îi ajută să-și facă prieteni, să socializeze și îi ține departe de alte tentații. „Eu am avut tot timpul un principiu: copiii trebuie să facă și altceva în afară de școală, să-și direcționeze atenția și în altă parte, pentru că sunt atât de captivați de telefon, de internet, de Facebook, că nu mai văd altceva. Și dacă fac sport, eu zic că sunt altfel, socializează, au altă deschidere. Eu încă n-am ajuns să văd Parisul, dar Edris l-a văzut de cinci ori. Și mă bucură lucrul ăsta”, spune mama constănțeanului Edris Fetișleam, campion național de iarnă la U16.

„Drumul ales de el, chiar dacă nu va duce la o carieră de jucător ATP, l-a ajutat și îl ajută în continuare să își construiască o personalitate puternică și un comportament de "luptător" în fața greutăților de orice natură întâmpinate în viață.”

Tocmai pentru că tenisul e un sport de care copiii se îndrăgostesc, care le aduce și lor, și părinților bucurii și satisfacții, care merită practicat și încurajat, e important să ne concentrăm pe soluții, pe ce poate fi îmbunătățit ca să le fie mai ușor și să crească șansele de reușită – de la propunerile mici, la cele mari.

Pentru că, așa cum am arătat mai sus, cele mai multe așteptări neîmplinite sunt cele care vizează Federația, le-am dat părinților ocazia să propună soluții concrete pentru acestea. Iată ce au sugerat:

Tatăl Roxanei Manu, multiplă campioană națională, explică cum ar funcționa lucrurile în viziunea lui: „Urcăm trei-patru băieți sau trei-patru fete într-un microbuz, cu un antrenor plătit de federație, și mergem și facem două-trei turnee pe lună. Facem circuit, aici în jurul țării. Unul în Serbia, unul în Croația, unul în Ungaria. Peste o lună-două, iar, o luăm în vest, Germania, Olanda, Italia. Turnee pe care să le suporte Federația, da? Dar nu se vrea lucrul ăsta, trebuie voință.”

Într-adevăr, un astfel de proiect ar presupune, dincolo de resursele financiare, o strategie comună de planificare a turneelor, o mai bună comunicare cu părinții și antrenorii fiecărui copil, poate implicarea sponsorilor Federației, care ar putea oferi o mașină pentru deplasări, sau echipament sportivilor. Dar, având în vedere că turneele internaționale sunt cele mai costisitoare pentru părinți, ar fi o soluție care i-ar degreva foarte mult, acoperind măcar o parte din turneele internaționale la care trebuie să participe într-un an.

„În alte sporturi nu știu dacă vreun părinte pune atâția bani, sau vreun ban, ca și aport la peformanțele copilului”, adaugă Manu, care mai are un băiat care face tenis de masă și nu-l costă nimic. „Clubul și Federația îi asigură echipamente, palete, antrenamente gratuite, turnee plătite, cazare, masă, transport, absolut tot. Asta parcă e o Federație a nimănui”.

Măcar un turneu, două, trei, ar fi de ajutor, spune și tatăl Andreei Prisăcariu, locul trei în clasamentul U16, care crede că o astfel de măsură, anunțată la începutul anului, ar spori și nivelul de joc, încurajând competiția internă. „Să ne spună de la început: cine e în primii cinci sau hai, primii trei la fiecare categorie de vârstă, va beneficia de cinci turnee pe an. Cum am auzit că se întâmplă prin alte țări. Asta va determina o concurență și mai mare”.

Un alt părinte sugerează schimburile de experiență cu alte țări, în care grupuri de copii să viziteze Academiile altor Federații europene, să cunoască și alte sisteme, alte moduri de lucru, metodele altor antrenori. Părinții care călătoresc cu copiii la turnee spun că observă o diferență de la cer la pământ între modul în care sunt pregătiți juniorii în afară – de la aspecte generale, ca infrastructura, strategia, mentalitatea, până la detalii specifice, precum alimentația sau recuperarea. Partea de recuperare după efort, de stretching, de încălzire corespunzătoare, e neglijată în România, spune un părinte. „M-am uitat și în Anglia, în Franța, sunt copii care fac stretchingul și 30-40 de minute, după meci. În România nu vezi mai mult de cinci minute.”

Am vorbit despre acest aspect și în episodul trei, unde am adus în discuție exemplul slovacilor, care semnează contracte cu jucătorii cu potențial, cărora le plătesc tot – cazare, masă, antrenor, turnee – urmând ca apoi, când ajung profesioniști, să dea înapoi Federației un anumit procent din câștiguri.

Părinții români cred că un astfel de sistem ar putea fi implementat cu succes și la noi, atât timp cât sumele care s-ar întoarce la Federație ar fi reinvestite în proiecte viitoare, care să susțină viitoarele generații. „Să strângă un grup de copii în care cred ei cu adevărat, să le facă contracte, iar cazul în care ieși jucător și câștigi bani, să le dai atâta înapoi. Ce, cu Halep are ceva contract? Nu are. Dacă ar fi avut, ar fi putut încasa între 500.000-800.000 de euro, cu care să facă un proiect prin care să ducă încă opt ani opt copii”, e de părere tatăl mureșanului Cristian Moldovan.

Cu toţii avem mentori şi modele care ne inspiră şi ştim cât de importantă e interacțiunea directă cu ei ca oportunitate de învățare. De ce nu ar putea juca tenismenii noștri de top acest rol pentru juniorii care se apropie de vârsta la care vor face pasul către seniorat?

Ioan Bucur, tatăl lui Sergiu-Ioan, jucător care împlinește 18 ani, crede că apropierea juniorilor de loturile naționale de seniori în perioada reunirii acestora ar fi benefică pentru ambele părți. Pe juniori i-ar motiva și le-ar spori sentimentul de patriotism și de apartenență, iar titularii s-ar simți responsabilizați, la rândul lor, să aibă în jur atât de mulți tineri pe care să-i stimuleze. „S-ar crea o coeziune emoțională și sportivă și ar exista un schimb de experiență dinspre cei mari, titulari, sportivi de top 100, către ăștia mici.”

Dincolo de ce-ar învăţa din punct de vedere tehnic privindu-i pe seniori lucrând de aproape, juniorii ar câștiga și alte abilități esențiale unui sportiv: ar vedea cum se gestionează din punct de vedere emoțional un meci cu încărcătură, cum se coagulează o echipă, cum se pregătesc seniorii înaintea unui meci cu miză. Ar câștiga încredere în ei, o direcție și o perspectivă mai largă asupră carierei pe care au ales-o şi cum arată ea, dincolo de ce văd în competiţiile de juniori. Ce-i drept, FRT a început să aplice această idee într-o formă, aducând jucători tineri lângă titularii echipei de Cupa Davis, la ultimele acțiuni.

Majoritatea părinților cu care am vorbit au menționat lipsa unei strategii coerente privind gestionarea tenisului juvenil la nivel național. Și-ar dori să vadă o preocupare mai mare pentru nevoile și programul fiecărui jucător, o uniformizare a metodelor de lucru, o planificare.

Mai ales cei din provincie, care se simt uneori izolați și rupți de ce se întâmplă în București, simt nevoia unor stagii de pregătire constante – o dată pe lună, sau măcar trimestrial – în București sau în alte orașe, în care copiii să petreacă timp împreună, să se lucreze cu ei tehnic, tactic și fizic, să beneficieze de specialiștii federației, „că aici ar trebuie să fie cei mai buni". S-a mai întâmplat în trecut, cum a fost stagiul de iarna trecută de la Brașov, dar ar vrea un proiect pe termen lung, cu o anumită ritmicitate, nu ceva sporadic, mai degrabă accidental. „Daca o faci o dată pe an, e ca și cum o faci ca să cheltui niște bani din buget, un surplus, mă gândesc", spune Ioan Bucur.

O altă propunere strâns legată de acest aspect se referă la nevoia unei monitorizări mai atente din partea antrenorilor federali asupra programelor și pregătirii fiecărui sportiv. O monitorizare care să presupună o colaborare strânsă cu antrenorii individuali și care să lase loc de sfaturi și indicații, ceea ce nu prea se întâmplă momentan. Sau, o soluție și mai bună ar fi ca Federația să plătească doi-trei antrenori – fie integral, fie în colaborare cu sportivii – , iar antrenorii să-și facă echipe de câte șase-șapte copii, pe care să-i rotească la antrenamente.

Pentru copii ar fi benefic să se poată antrena cu cât mai mulți colegi, chiar dacă nu sunt de aceeași vârstă, spune Ionuț Roșca. „Nu e bine să joci mereu cu aceeași echipă, pentru că te înveți cu un anumit set de lovituri, și dacă dai de alt set de lovituri când joci pe puncte, s-ar putea să ai probleme". E o soluție care nu ar fi foarte costisitoare, având în vedere că Federația are deja infrastructura, adaugă Roșca. El vede o îmbunătățire în relația Federației cu jucătorii din lot, care au acces la terenuri și la sala de pregătire fizică. „Acum sunt pe la jumătatea drumului, dacă ar face și următorul pas... Eu zic că dacă ar fi doi-trei antrenori, ar putea merge și la turnee, dacă grupează câte patru-cinci sportivi la un turneu, iar restul antrenorilor să rămână acasă".

Și acum, majoritatea juniorilor valoroși se antrenează la Centrul Național din București, dar fiecare cu propriul antrenor. “E mai greu să combini jucătorii între ei, pentru că intervin tot felul de orgolii", spune un părinte.

Tot în complexul CNT ar fi util să existe un centru de recuperare gratuit, spun unii părinți, la care să aibă acces dacă nu toți, măcar primii 10 clasați de la fiecare categorie de vârstă. În condițiile în care plătesc pentru un masaj 75 de lei, pentru părinți ar fi un ajutor important, pentru că și accidentările, și recuperările fac parte din joc. La fel, ajutorul unui psiholog ar fi și el binevenit, spune tatăl Andreei Roșca: „Când simți că ai în spate un sistem organizat, care include și un psiholog care reușește să identifice la timp problemele, asta îți dă încredere. Dacă faci după ureche, știi că părinții nu prea se pricep, deja încep să apară niște dubii și în momentul în care începi să pierzi, îți pierzi și încrederea în tine". În România, adaugă el, se merge pe ideea că antrenorul joacă și rolul de psiholog, dar nu toți au suficientă experiență sau timp, în condițiile în care lucrează cu mai mulți copii.

Am vorbit în episodul anterior de dificultatea pe care o întâmpină părinții când încearcă să convingă diverși oameni de afaceri sau companii să le ofere susținere financiară. Mediul de afaceri privește investiția într-un copil, oricât de talentat, ca pe un risc cu beneficii neclare sau incerte, în special în actualul climat economic. Dacă propunerea ar veni însă din partea unei structuri bine organizate, ar fi mult mai ușor și ar crește șansele de reușită, crede Ioan Bucur. Spre exemplu, s-ar putea convinge sponsorii Federaţiei să ofere echipament pentru membrii loturilor naţionale, propune Bucur.

Aici intervine însă o altă problemă: lipsa unei reţele puternice de sponsori şi parteneri în jurul Federaţiei. E adevărat că alte țări investesc mai mult pentru că au bugete mai mari, dar asta și pentru că atrag sponsori - mai mulți, mai importanți și mai puternici din punct de vedere financiar. O simplă privire pe site-urile lor ne lămurește în acest sens.

Părinţii cred că și Federația Română ar putea face mai mult pentru a suplini lipsa fondurilor venite de la stat, și ar putea folosi în acest sens poveștile de succes din tenisul românesc, în special pe cele din ultimii ani, pentru a convinge, pentru a oferi credibilitate, pentru a avea o bază de la care să pornească.

„Orice întrebi, nu sunt bani. Nu înțeleg ideea asta, cineva din Federație ar trebui să se ocupe să facă rost de bani. Să ia un om de marketing și să-l trimită pe teren, sunt atâtea companii. Dacă nu ceri, nu vine nimeni să-ți dea. E ca în filmul ăla, o mână întinsă care nu are o poveste, nu primește nimic. Ei, noi avem acum o poveste: Halep. Incredibil, bravo ei. Dar nu se gestionează capitalul ăsta de imagine așa cum ar trebui", spune un părinte din Timișoara, care adaugă că la el în oraș, marea majoritate a managerilor de companii mari joacă tenis. „Pe ei, la 60-70 ani, îi vezi din două în două zile pe terenul de tenis. Au cultul ăsta al sportului. Ei, dacă acești oameni ar ști că o parte mare din banii respectivi ar merge la juniori, ar fi cu totul altceva”. Tot el dă exemplul unui sportiv din Germania, care are contract cu Mercedes, „contract facilitat de Federație, nu de taică-su".

După Federație, părinții sunt dezamăgiți și de relația pe care o au cu cluburile la care sunt sau au fost legitimați, pentru că unele dintre ele nu oferă facilități sportivilor de top. Tatăl Alexandrei Petric, de exemplu, a ales s-o legitimeze la Dinamo București, deși încă locuiește în Cluj. Clubul la care era legitimată acolo nu îi oferea nici teren, nici mingi, niciun fel de reducere, în timp ce la Dinamo se poate antrena gratis de câte ori vine în București.

Părinții spun că și cluburile ar putea să le finanțeze sau să deconteze câteva turnee, sau măcar să le ofere echipamente sau mingi. Mai ales că la sfârșitul anului se face o statistică, iar cluburile ai căror copii au rezultate, primesc de le Federație mingi, rachete, fileuri.

Soluția pe care o propun părinții ar fi crearea (sau recrearea) cluburilor sportive, redându-le bazele care au fost subînchiriate sau vândute „unor persoane care nu au legătură cu ideea de sport în sine, ci urmăresc doar obținere de profit prin practicarea unor prețuri prohibitive pentru marea majoritate a românilor", spune un alt părinte. „Nu mai sunt cluburi de stat ca înainte, acum trebuie să plătești fiecare pas pe care-l faci", adaugă și Petric.

Pentru că au vorbit în episodul anterior de atmosfera tensionată pe care o creează unii părinți în jurul meciurilor, atmosferă care devine apăsătoare și pentru ceilalți jucători, unul dintre ei vine și cu o soluție: arbitraje mai stricte. În România, spune el, acestea sunt foarte permisive la nivel de copii și juniori, iar părinții care depășesc uneori limitele trăirilor unui spectator nu sunt atenționați suficient de ferm.

„Nefiind puși la punct, din dorinta de victorie a copilului, părinții greșesc, intervin, țipă. Dar arbitrii trebuie să fie arbitri, și atunci când l-ai văzut pe un părinte: stop. Îi spui, îi explici, dacă îți comentează în continuare, îl avertizezi pe copil. Punct pierdut. Pierde copilul o dată, de două ori, de trei ori, dar tu ca părinte vei realiza, la un moment dat, că astea sunt regulile și că trebuie respectate”.

Tot el dă ca exemplu o întâmplare recentă petrecută la un turneu din Franța, unde băiatul lui a luat un avertisment pentru coaching pentru că, din tribună, tatăl și-a dus ambele mâini la cap, sugerându-i să gândească. „A văzut arbitrul și l-a sancționat. Sunt extrem de drastici în privința asta. La fel cu lovitul cu racheta, fiecare copil are voie și trebuie să refuleze undeva. Ok, dai o dată, dar apoi trebuie să înțelegi că e vorba de fair-play. Și al nostru, și al copiilor".

Călătorind alături de copiii lor la turnee internaționale, discutând cu părinții juniorilor de top din alte țări, intrând în contact cu alte sisteme, părinții români au tolba plină de situații și exemple de cum sunt ajutați jucătorii promițători și cum funcționează relația lor cu Federațiile europene. Iată câteva dintre ele: