Când Treizecizero.ro m-a rugat să scriu un making of al emisiunii pe care urma s-o transmită zilnic de la BRD Bucharest Open, am zis că vin în prima zi, să surprind emoțiile primului live, apoi mă întorc la ale mele. Mi s-a îndeplinit prima parte a planului, dar emoțiile au fost atât de mari, încât a trebuit să mă întorc și a doua zi, să văd cum își revin după ele. Pentru că orice poveste bună trebuie să aibă un conflict, o provocare de depășit, dar și o rezolvare. M-am întors marți, apoi și miercuri, până când m-am trezit că nu mai voiam să vin pentru articol, ci pentru că îmi intrase sub piele energia și adrenalina, echipa și atmosfera din platou, strângerea de inimă dinainte de „3,2,1” și ușurarea de după, trăite cot la cot cu ei. Așa că a ieșit un making of personal, în care am încercat să pun reflectorul și pe cei din spate, care nu au fost în lumina lui seară de seară, dar care au trăit la fel de intens orele de emisie, și mai ales pe cele de dinainte.
Încălzirea
„Îți vine să crezi că n-am făcut încă nicio probă cap-coadă?”
Așa m-a întâmpinat Adi la intrarea în complexul de la Arene luni după-amiaza. Era aproape patru, doar trei ore rămase până la prima emisiune live din viața Treizecizero, pentru care se culca de ceva nopți la cinci-șase dimineața – nimic neobișnuit pentru el, deși mai mult ca sigur o să taie asta la editat –, și simțisem de cum mi-a răspuns la telefon că era nervos.
Când am ajuns în cortul BRD de lângă Terenul 1, transformat peste weekend în studio, a dispărut înapoi în colțul în care avea laptopul, în timp ce eu am avut un moment de „Wow, e pe bune!” uitându-mă în jur: lumini, camere, pupitre branduite cu logo-ul Treizecizero, microfoane și ecrane cu transmisia meciurilor. Parcă eram în backstage la WTA All Access, emisiunea la care m-am gândit când mi-a zis prima oară de proiect, și la care asistasem o dată, cu același „Wow!” în gând, la o ediție care le-a avut invitate pe Sara Errani și Roberta Vinci.
Errani și Vinci erau și acum la București, doar că pe scaunul moderatorului, făcând probe de sunet, nu stătea relaxat Andrew Krasny, ci un puști destul de tânăr și cam emoționat, care ținea strâns microfonul în mână. Alex Popa, de care am aflat ulterior că a fost „pescuit” dintre cititorii Treizecizero.ro, nu știa exact cum a ajuns, de pe pagina de comentarii a site-ului pe care îl urmărește de la lansare, să repete în fața a trei camere: „Bună seara și bine ați venit la BRD Tennis Insider”.
Jucătorii
Asta mi-a plăcut poate cel mai mult la ideea din spatele emisiunii, dincolo ce își propunea din punct de vedere editorial: că au pornit la drum cu o echipă foarte tânără. Care poate a venit fără experiență propriu-zisă de TV, dar și fără mecanisme și tipare deja formate, ceea ce a lăsat loc de improvizație, experimente și inovație. De asta au mizat pe tineri, pe „copii”, cum le-a spus Adi toată săptămâna, pentru că înțeleg cel mai bine online-ul și cum poate fi exploatat și valorificat.
„Iubesc Internetul mai mult decât am iubit pe oricine în viața mea”, mi-a spus serios Vlad, coordonatorul echipei de filmare care n-a împlinit încă 24 de ani, când l-am întrebat cum a învățat tot ce știe. Pentru toți membrii echipei, coagulată ad-hoc, în doar o săptămână de pregătiri, teste și repetiții, proiectul emisiunii a fost o provocare și o experiență de învățare din mers. Nici Adi și nici Andrei, pe care îi cunoașteți deja de pe site, nu mai făcuseră o emisiune TV online. Nici Luminița Paul, deși are ani de experiență de presă și de comentator sportiv în spate, nu era tocmai obișnuită să apară în fața camerelor. Nici Vlad, Andrei, Șerban și Dana, echipa responsabilă de filmare, transmisie și împachetare, nu mai lucraseră la o emisiune în direct. Și asta s-a văzut, cum au recunoscut și ei, în greșeli, dar și în modul în care le-au depășit.
Primul set
Orele de la mijlocul zilei, dinainte să înceapă să se simtă furnicăturile live-ului, sunt ca începutul de set, așa cum îl trăiește un privitor neexperimentat ca mine. Când știi că încă mai e timp de răsturnări de situație sau de redresări surpriză, când poți să fugi până la baie sau să mănânci ceva ca să strângi energie pentru finalurile în care mai mult ca sigur o să uiți să respiri.
Alex a repetat de zeci de ori introducerea – pragul pe care știa că trebuie să-l depășească ca să intre bine în emisiune. Se temea că, dacă o dă în bară de la început, se va pierde și pe parcurs. A luat-o de la capăt, din nou și din nou, cu diferite intonații, uitându-se ba în cameră, ba la Andrei, care stătea lângă el și-i dădea indicații, fiind mult mai sigur în fața camerei:
Te uiți în fruntea lui Șerban, nu în cameră, și îi spui o poveste:„Mă, Șerbane, suntem în premieră aici, live de la BRD Bucharest Open…”
Să zic doamna Luminița Paul? Nu, Luminița Paul.
Vezi că o să ai lavalieră, nu microfon.
Aoleu, și ce fac cu mâinile?
În spatele lor, Adi a vorbit mai mereu la telefon cu Bogdan, cel cu care a făcut împreună design-ul, dar care s-a ocupat și de implementarea tehnică a proiectului, în timp ce butona cu cealaltă mână în laptop. Bogdan este vital pentru site, crede Adi; împreună lucrează de trei ani și au trecut prin situații aproape imposibile, situații pe care nu ți le-ai asuma în mod normal: de exemplu un facelift de site executat cap-coadă în numai două zile.
Adi n-a mâncat nimic și a alergat dintr-un colț în altul după Vlad, în mâinile căruia stătea responsabilitatea transmisiei și care în prima zi a părut ușor depășit de problemele tehnice. Unele neprevăzute, altele care ar fi putut fi evitate din timp, credea Adi la final, dacă ar fi comunicat mai bine, dacă ar fi avut echipamentele mai repede, dacă ar fi făcut repetiții așa cum ar fi trebuit: cap-coadă, cu toate procesele implicate, cu gândul la orice mic detaliu care ar fi putut merge prost. Întârzierile tehnice au stat și în calea controlului editorial, la care s-au adăugat surprize neplănuite, cum ar fi două dintre invitate care au anunțat, pe rând, că nu mai pot veni.
Dacă în tenis, atunci când începe furtuna, meciul se suspendă, când faci o emisiune live, nu prea poți să fugi la vestiare. Cum poate ți-ai dori, când auzi că mai sunt două minute până intri și știi că nu merge streamul, sau că nu ai întrebările printate și că moderatorul nu e chiar expert în fața camerei, să poată improviza. Așa că prima ediție nu a început la fix, transmisia n-a fost cum ar fi trebuit, iar pentru că Adi încerca să rezolve hopurile tehnice, Alex și Andrei s-au văzut nevoiți să se descurce singuri, din mers, fără cineva care să-i coordoneze din spate, fără să știe când să ia pauză, când trebuie să intre sau să iasă invitații din platou.
Pauza
La final, n-a aplaudat nimeni, nici măcar de încurajare, cum mă așteptam, nu s-au felicitat, n-au zâmbit. S-au strâns în cerc, ghemuiți pe iarbă, și au încercat să analizeze greșelile, așa cum fac și în cronicile meciurilor de pe site; să afle ce n-a mers și cum pot face ca de mâine să fie bine.
Deși cei din jur, și chiar unii din fanii de pe site, i-au încurajat, înțelegând că atunci când nu ai experiență de TV și nici timp să repeți la perete, e normal să nu iasă totul perfect din prima, lui Adi i-au zvâcnit tâmplele până târziu în noapte. L-a durut înfrângerea mai mult decât a arătat, a simțit-o fizic, „în suflet și-n ficat”, pentru că știa cât de greu e să obții încrederea oamenilor și ce ușor o poți pierde. Ceea ce i-a amintit tot de tenis. „Te simți ca și cum vii după o finală de Grand Slam și apoi pierzi în primul tur, exact așa!” Și-a adus aminte de conferințele jucătorilor de după înfrângeri grele și de mesajul pe care încearcă să-l transmită în articole de fiecare dată când, după astfel de momente, vin criticile: E normal să pierzi, nu poți să câștigi mereu. Dar asta nu înseamnă că doare mai puțin.
Setul doi
Dar partea bună e că a doua zi urmează întotdeauna un alt meci. Cum a scris și în concluziile primei zile, începutul cu hopuri i-a motivat să se regrupeze pentru revanșă. A doua zi, cu 40 de minute înainte de live, totul era pregătit: logo-ul se învârtea deja pe ecran, sunetul era verificat, luminile la fel. „E marți, 18:36 și suntem neașteptat de bine! Să notezi asta, Andreea.”
În timpul emisiunii au apărut, totuși, schimbări neprevăzute: probleme cu sunetul, neidentificate la probe, sau invitați care au vrut să intre mai repede sau să stea mai puțin. Dar întreaga echipă s-a mișcat mai repede și a părut că ține lucrurile mult mai bine sub control. N-a ieșit totul perfect, dar simțeau că începe să fie bine – sau că „începe să fie”, cum a subliniat râzând Diana –, și păreau că pot respira din nou. S-au felicitat moderat pentru ce-a fost bine și au mers la o bere – sau o jumătate de bere pentru cine-a greșit –, unde au făcut calm planul pentru a doua zi.
Adi: Mâine avem Kids’ Day cu Simona.
Vlad: Asta ce înseamnă?
Adi: Schimbă mingi cu copiii, semnează autografe.
Vlad: Am înțeles, așa, caritabil.
Adi: Nu chiar.
Vlad: Ca de Crăciun.
Marți a fost ziua în care am simțit că se formează o echipă, ceea ce mi-a confirmat și Adi seara. Când am văzut că încep să se înțeleagă din priviri, să nu se mai panicheze, să zâmbească mai mult și să se bucure de ce fac. Și mai ales, că înțeleg cu toții ce construiesc împreună, de ce și pentru cine.
Dacă pentru echipa Treizecizero a fost mereu clară miza, cei din TV crew nu erau cu toții familiarizați cu tenisul și mai ales cu amploarea comunității din jurul site-ului. Dintre ei, doar Șerban, care e pasionat de media, se uită la tenis de mic, în timp ce Vlad nu auzise de niciunul dintre invitații care au rulat în platou de-a lungul săptămânii. (Până la final a început să-i învețe, după burtiere.)
„Dacă iese bine, mă apuc de tenis”, a glumit tot el într-una din seri, în timp ce asculta emisiunea pe telefon și dădea ture prin cort. „Ce emoții am avut, credeam că nu revine sunetul după pauză”. Deși a mai lucrat la multe proiecte video – el și restul echipei au un start-up de web și media, MediaROOT –, n-a mai filmat niciodată o emisiune live, și spune că asta s-a văzut în „greșelica” de luni, din care a învățat însă multe. Avea emoții de pe 1 iulie, când Andrei, pe care îl cunoaște de mic, i-a povestit de emisiune. În aceeași noapte, la patru dimineața le dădea telefoane prietenilor, să le ceară sfaturi. E cel mai important proiect la care a lucrat, și-a dorit mult să iasă bine și a văzut asta și la colegii lui: pe Andrei, regizor de emisie și student la imagine la UNATC, spune că nu l-a văzut niciodată așa implicat și dedicat, iar Șerban, unul dintre operatorii celor două camere mobile, alături de Dana, a avut de la o zi la alta exigențe tot mai mari: de la sunet, de la imagine, de la el și de la ceilalți.
Comunitatea
„Azi am înțeles că totul se leagă”, mi-a spus Vlad marți seara, în timpul emisiunii. Ca să înțeleagă cât de dureros a fost semieșecul de luni, a trebuit să conștientizeze întâi ce înseamnă comunitatea creată în jurul site-ului. I-a tot văzut pe Adi și pe Diana citind și răspunzând la comentarii, iar marți dimineața, Adi i-a povestit mai multe despre proiect, de cum a crescut și cât de greu a fost la început. Așa le-a venit ideea să transmită și momentele de dinainte și de după emisie, sau sesiunile de autografe, ca oamenii de acasă să fie conectați la atmosfera din platou tot timpul, să vadă pregătirile de dinainte și ușurarea de după.
Ăsta a fost un alt lucru care mi-a plăcut, modul în care a fost implicată comunitatea, de la alegerea moderatorului, la întrebările puse în direct de la fani, la invitarea lor în culise. Pe Alex Popa și Andreea Savu, care au fost alături de echipă toată săptămâna, Adi și Andrei i-au cunoscut la întâlnirea fanilor, organizată recent. Cei doi sunt prieteni, se cunosc din liceu și tot de atunci sunt pasionați de tenis. Alex, care are 24 de ani și lucrează ca „specialist în performanțe industriale”, adică se ocupă de optimizarea proceselor, descoperise blogul Cameliei într-o perioadă în care nu prea avea cu cine să vorbească despre tenis. De acolo a ajuns și pe Treizecizero.ro, pe care îl urmărește de când s-a lansat. A avut emoții înainte de emisiune și fost critic cu el după, la fel cum au fost și cei de pe site. Deși a încercat să le uite repede, l-au durut comentariilor lor, unele destul de dure, dar l-a ajutat să înțeleagă mai bine prin ce trec jucătoarele atunci când pierd: „Cum o fi când îți zic 1.000 de oameni asta?”
Setul decisiv
După două zile dificile, după un carusel de emoții și situații neprevăzute, miercuri au simțit toți, deși poate n-au zis, presiunea unei emisiuni care trebuia să curgă lin cap-coadă. Vlad a stat toată ziua cu ochii în calculator, Șerban a verificat obsesiv sunetul, Andrei a dat ture între probele tehnice din platou și laptopul la care Alex pregătea întrebările, iar Adi a încercat să controleze tot și să fie peste tot. A fost emisiunea care mi s-a părut că a trecut cel mai repede, pentru că nu-mi doream să se termine. Iar la final au venit, în sfârșit, aplauzele. Puternice, din suflet, însoțite de zâmbete fericite și meritate de fiecare în parte, pe ritmul cărora Vlad a țopăit de fericire. A fost momentul meu preferat, pentru că de atunci am știut că urmează să facă emisiunea pe care și-o doresc.
Pe măsură ce problemele tehnice n-au mai dat bătăi de cap, a început să iasă în față conținutul, iar comentariile, atât cele din platou, cât și cele de pe site, să nu mai vorbeasă despre încadraturi sau lumini, ci de ce spun invitații, de energia adusă în platou de Monica, de jocul Andreei, de progresul Patriciei, de discuțiile aprofundate cu oficialii Federației și ai turneului. Mi-a plăcut să văd cum se materializează de la o zi la alta idei apărute peste noapte, cum o întrebare gândită pe fugă destinde atmosfera sau deschide o discuție interesantă, cum tensiunea și emoțiile care mi s-au părut atât de copleșitoare în prima zi pot fi constructive și dădătoare de energie.
Iar echipa a început să funcționeze tot mai legat și fiecare să știe ce are de făcut, și cei din fața camerei, și cei din spate, și echipa de suport: Camelia, care a ținut în spate și finalul Wimbledon, a urmărit meciurile fetelor cu atenție și a scris cronicile de după, Diana, care printre picături le machia pe fete și nota pe cartonașe întrebările fanilor, a fost mereu atentă la detalii tehnice și organizatorice; echipa BRD, care a tremurat și s-a bucurat la un loc cu restul, a muncit cot la cot, a ajutat cu invitații și a alergat să printeze întrebările; Andreea le-a luat interviuri spectatorilor din tribune și a transcris conferințe de presă, de acasă, Codruț și-a făcut un scurt comeback, iar Farid a făcut poze, a adus echipei cireșe și a fost mereu calm și zâmbitor. Până la urmă, în lipsă de căști, Adi și Andrei au găsit și un sistem eficient de comunicare între platou și studio:
Mi-a plăcut să văd cum se construiește de la (treizeci)zero un proiect de genul ăsta, de la discuțiile vagi si ipotetice de acum două săptămâni – din categoria ce mărime are cortul, de câte microfoane e nevoie, cum trebuie să se îmbrace moderatorii – la o producție care a devenit tot mai bună de la o zi la alta, cu interviuri maraton, invitați rulați pe bandă, conținut și informații relevante. M-a uimit să aflu câte variabile, cât neprevăzut și câtă nevoie de ajustare din mers implică un astfel de produs, câte lucruri pot merge prost, oricât le-ai planifica, cât de important e să nu te panichezi și să te regrupezi cât mai repede. Și mai ales, m-am bucurat să observ, cu carnețelul de „spion” în mână, evoluția de la o zi la alta, de la detalii tehnice ca sunetul și imaginea – pe care înainte nu le-aș fi băgat în seamă –, la liniștea din platou și încrederea tot mai mare, în ei și în ceilalți, pe care o afișau toți. Și mai ales, să văd cum se încheagă o echipă din mers, printre cabluri și butoane, printre râsete și mini momente de criză, printre cafelele de la prânz și berile de după.
Tie-break
Ultima emisiune s-a jucat cu trofeul pe masă. După un nou maraton de invitați, după o sesiune foto ad-hoc în așteptarea câștigătoarei, Adi a trecut pentru prima oară din spatele camerei în lumina reflectoarelor, să tragă concluziile, să mulțumească echipei și să încheie o săptămână pe care o plănuia de la Roland Garros. Și-a urmat propriul sfat dintre cele transmise pe bilețe către Andrei de-a lungul săptămânii – Lungește-o cât poți –, semn că ar fi vrut să nu se mai termine. Nici seara, nici turneul, nici emisiunea. Deja de câteva zile începuseră toți să se întristeze, dându-și seama cât de puțin mai e până la finalul unei săptămâni de care o să-și amintească mult timp de acum încolo.
Târziu în noapte, după ce au ieșit din direct pentru ultima oară, după ce Andrei a spus, în loc de Ne revedem mâine, Ne revedem la anul, Vlad i-a șoptit lui Șerban că abia atunci a realizat ce-au făcut săptămâna asta. O săptămână construită, la fel ca echipa de Fed Cup a României, în cuvintele Alinei Tecșor – ca să păstrăm paralela până la final – cu puțină magie și cu multă încredere.
Au urmat ultimele aplauze, mai lungi și mai apăsate decât de obicei, la finalul cărora Adi a pus întrebarea care era deja în mintea tuturor: Ce facem de mâine?
#LaCarnețel
Cum a luat naștere rubrica „Asta intră în carnețel”:
Miercuri, cu două minute înainte de live, când invitații erau deja pe scaune și toată lumea pe poziții, i-am surprins pe Vlad și Andrei îmbrățișandu-se în spatele camerelor. „Sper că asta nu ajunge la tine în carnețel”, mi-a zis Vlad, explicându-mi apoi și motivul acelui public display of affection: tocmai dăduseră un restart întregului sistem și se bucurau că revenise totul la timp.
Alte replici tăiate la montaj:
Alex, la repetiții: Îl avem alături de noi pe Dumitru Hărădău, directorul festivalului. Ceea ce nu e complet greșit, tenisul fiind un festival.
Înainte de prima emisiune: 20 de secunde și intrăm, da? Andrei: Păi, atunci mă duc să-mi iau un sandwich.
Vlad: Nu știu care sunt semnele infarctului, dar nu cred că mai am mult.
Andrei, regizorul de emisie, la final: Gata? Putem să leșinăm?
Adi: Să vedeți ce whiskey beau eu când se termină tot.
Andrei: Luni era 0-3 scorul, noi vs emisiune. Marți am dat un gol înainte de pauză, exact cât să sperăm că ar mai fi o șansă. Miercuri am mai dat o boabă, azi aș zice că egalarăm. 3-3. SE JOACĂ!!!
Vlad, la telefon, înainte de emsiunea de marți: Trebuie să știe și mama.
Andrei, cu ochii la ceas, n-a observat că Monica Niculescu era la machiaj: Intrăm într-un minut, da? Adi: Băi, nu intrați fără invitat!
Oare apucăm să vedem și noi un meci săptămâna asta? – Adi, trecând pe lângă terenul central, unde se juca decisivul dintre Andreea Mitu și Annika Beck.
Eu: Ăsta chiar era meci de văzut.
Adi: Da, chiar; știi vreun site de tenis?
