Pentru jurnaliștii acreditați la un turneu de tenis, conţinutul de bază al acestuia este acolo: meciurile în sine. Te duci, te uiţi, ele sunt subiectul tău. Aceasta este, cum s-ar zice, sursa primară. Ea a fost şi sursa primară a Treizecizero toţi aceşti ani. Am disecat meciurile şi jucătorii pe toate părţile, am calculat statistici, am vorbit despre tactică şi abordare, despre match-up-uri şi momentum, despre multele variabile care însoţesc un meci de tenis.
Însă, după ce ies de pe teren, jucătorii (plus antrenori, organizatori, sponsori, oficiali) devin şi ei o sursă de conţinut, şi încă cea mai avizată dintre toate. Cum spunea Luminiţa Paul, „în această meserie e important să stai aproape de sportivi pentru a afla adevărul. Şi cel mai simplu mod de a-l afla este să-i întrebi pe ei, direct”.
În săptămâna anterioară celei care s-a încheiat nu am mai stat doar în tribune, ci am păşit puţin mai aproape: în spaţiul intermediar dintre teren şi lumea din afară, adică într-un studio TV, împreună cu toţi actorii implicaţi direct în BRD Bucharest Open. Toate interviurile înregistrate la BRD Tennis Insider conţin o bogăţie de informaţie cum rar am mai văzut în presa românească de tenis. Am făcut cunoştinţă cu oameni cheie din sistem, cu arbitri, dar mai ales cu jucătoarele şi antrenorii români (care s-au dovedit cel puţin la fel de interesanţi ca elevele lor).
Acum e momentul să redevenim analişti şi să analizăm ce am creat noi de data asta. Sunt în aceste discuţii multe idei interesante care trebuie explorate şi dezvoltate. Tenisul, care se pare a depăşit în acest an ca popularitate fotbalul în România (cum sună asta??), merită să fie corect prezentat publicului, cu toate satisfacţiile şi greutăţile lui. Şi ce voci mai bune să ne explice decât această generaţie incredibilă de fete care ne-a cucerit în ultimii ani timpul liber şi simpatia?
Fetele
După cum puteam uşor bănui, jucătoarele de tenis sunt inteligente, articulate şi au o viziune care merită ascultată cu atenţie. Ne-am făcut şi nouă, dar şi lor un bine că le-am rugat să ne vorbească. „Nu suntem animale la Zoo, suntem oameni”, spunea Sara Errani. Nu sunt adică doar nişte atracţii de matineu, nişte actori care intră pe teren ca pe scenă ca să distreze publicul. Cred că este important ca fanii să le privească pe aceste fete ca pe nişte persoane, nu ca pe maşini de lovit mingea şi adunat puncte. Trebuie să le asculte vorbind, să le observe personalităţile şi caracteristicile: tonul vocii, ticurile, energia, felul de a gândi. Este o diversitate fascinantă şi o bogăţie incredibilă de emoţii şi caractere în această generaţie. De la energia săltăreaţă a Monicăi Niculescu, care vorbeşte în cascadă şi este atât de transparentă cu gândurile ei, la filozofia înţeleaptă şi aşezată a Alexandrei Dulgheru şi Ralucăi Olaru, la Andreea Mitu, care emană un şarm lejer cu care ne are pe toţi în palmă, Alexandra Cadanţu, lucidă şi precisă, Ema Bogdan, onestă şi candidă, dar în acelaşi timp foarte matură şi Patricia Ţig şi Cristina Dinu, the new kids, fericite şi cu ochii mari la tot ce se întâmplă în jurul ei, dar cu o seriozitate în ton la care nu te aştepţi.
Vocea lor este prima, uneori singura care trebuie ascultată. Înainte să ne dăm noi ceilalți cu părerea, trebuie să le întrebăm pe ele. Iată ce lucruri interesante au avut de spus, din ochiul furtunii, acea zonă de linişte şi pericol de unde ele creează în fiecare zi cel mai important conţinut dintre toate: tenisul.
Victorie, meci bun? Înfrângere, meci prost?
Sunt nuanţe şi subtilităţi care ne scapă şi ne vor scăpa mereu nouă, celor de pe margine. Judecăţile noastre nu sunt făcute cu aceleaşi repere ca ale sportivilor. Să-ţi faci o carieră bună din tenis (sau din orice) este un lucru complex, în care piesele se construiesc cu grijă, cu ochiul şi pe termenul scurt, dar şi pe cel lung. Suporterii au tendinţa de a vedea pe termen imediat: rezultat, puncte, clasament. Jucătoarele însă se uită dincolo de acestea, la cauza rădăcină, miezul în jurul căruia se construieşte totul: jocul.
Şi Alexandra Dulgheru şi Monica Niculescu au vorbit, separat, despre cum un meci bun nu se termină neapărat cu o victorie, însă asta nu îl face mai puţin bun. La fel, o victorie poate veni după un meci mediocru. Întrebate despre meciurile memorabile din cariera lor, ele nu s-au referit doar la victorii, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci la meciurile BUNE, indiferent de rezultat. Pentru un sportiv profesionist, satisfacţia unui joc bun contra unei adversare de calibru rămâne în memorie ani buni după aceea. Un joc bun are reverberaţii care trec dincolo de rezultatul de moment: creează încredere, introduce sportivul într-o stare de bine, îi modifică limitele, îl face să progreseze. Da, victoriile te fac să creşti în clasament, dar jocul bun te face să creşti ca jucător.
Cât de mult este prea mult? Cât de puţin este prea puţin?
Şi Ema Bogdan şi Alexandra Cadanţu au avut aceeaşi problemă. S-au accidentat serios, a trebuit să se oprească din jucat o jumătate de an, au pierdut timp, puncte, încredere. Cauza ambelor accidentări a fost pregătirea fizică. Dar (şi aici vine partea interesantă) la Alexandra a fost de vină insuficienţa ei, la Ema, excesul. Lecţia esenţială este că fiecare jucătoare are nevoi diferite şi singura metodă pentru a determina dozajul corect este să fie atentă la ce semnale îi dă corpul său. „Important pentru a găsi echilibrul este să munceşti inteligent. Şi când joci, ascultă-te pe tine însăţi”, spune Ema.
De la grupa mică la grupa mare
Trecerea de la juniori la seniori se face rapid în scripte. Aceeaşi fată de 17 sau 18 ani se trezeşte deodată că nu mai este cu cei mici, ci a trecut într-o altă ligă. Ea nu s-a schimbat prea mult, însă trebuie şi încă repede, dacă vrea să ţină pasul. Alexandra Cadanţu spune că urcuşul este greu deoarece la turneele mici se adună greu puncte. Ema Bogdan completeză cu faptul că aceste turnee, deşi nu oferă multe puncte, presupun exact aceleaşi cheltuieli ca un turneu mare: masă, drum, cazare. Apoi, apare presiunea: dacă ai rezultate la juniori, toată lumea, inclusiv jucătoarea, are aşteptări să performeze la fel de bine şi la seniori. Junioratul însă are şi el avantajele lui: îţi dă ocazia să te obişnuieşti cu colegele de generaţie, le înveţi stilurile de joc. Alexandra Cadanţu: „Eu am jucat doar două turnee la juniori şi când am trecut la seniori am avut nevoie de un timp mai mare de adaptare, nu cunoaşteam nicio jucătoare”. Reţeta unei tranziţii cât mai uşoare? Ema Bogdan: „Trebuie să ai răbdare şi să nu ai aşteptări mari.” Uşor de zis, greu de făcut, în principal datorită faptului că acum eşti…
Sub ochii întregii lumi
Şi principala problemă, pe lângă cele logistice legate de finanţe, alegerea turneelor şi cunoaşterea adversarelor este următoarea: poţi juca şi la spectacol la fel de bine ca la repetiţii? Ema Bogdan: „Sunt jucătoare care sunt pe locul 400 şi care joacă extraordinar la antrenament, dar când intră pe teren nu au încrederea necesară şi nu-şi dau libertatea de a juca la fel de bine”. Ochiul scrutător al publicului este pentru unii binecuvântare, pentru alţii blestem. Sau o combinaţie în care se împletesc amândouă, mai cu seamă când publicul este alcătuit din conaţionalii tăi. Raluca Olaru: „Atmosfera de acasă e dificilă. E o combinaţie: te bucuri că eşti acasă, dar este şi presiunea mai mare”. Andreea Mitu spune că presiunea aşteptărilor publicului se poate transforma pe parcurs în energie, iar încurajările devin ceva pozitiv, nu numai sursă de stres. Pentru Alexandra Dulgheru, acest lucru este cel ce face ca toate sacrificiile să merite până la urmă efortul: „Este un sport foarte exigent, care îţi cere foarte mult. Dar satisfacţia este că poţi să faci ce faci cel mai bine în faţa întregii planete. Nu mulţi oameni au această ocazie”.