Fernando Verdasco a plecat acasă cu ultimul trofeu al turneului de la București. „Trebuie să savurezi la maximum, știind că de multe ori o duci rău. Cere multe resurse să joci meciuri și să ajungi la finale, cere și mai multe resurse să câștigi”.
„Pentru asta te antrenezi zilnic, pentru asta tragi în fiecare antrenament și în fiecare joc. Am reușit să câștig turneul și să iau cu mine cea mai bună senzație posibilă dintr-o săptămână de jucat tenis”, spune Fernando Verdasco, în lunea ploioasă care a încheiat turneul bucureștean. Își aranjase cu mâinile părul înainte de a se așeza în fața camerei, după doi ani în care nu reușise să obțină vreun titlu și după ce apucase să facă un duș. „Să fii singurul din tot tabloul care câștigă, după toată săptămâna. Trebuie să mă bucur”. Imediat după discuția cu Treizecizero, purtată chiar în Players Lounge în timp ce staff-ul încingea un tenis de masă de final de turneu, Nando și-a luat triumful și a pornit către următoarea destinație. Repetă că trebuie să se bucure, ca și cum ar vrea să nu uite că nu există garanții, că titlurile nu apar la fiecare pas.
În fața cortului BRD de la Arenele BNR se adunaseră rapid, în a treia zi a turneului BRD Năstase Țiriac Trophy, voluntari, fani, fotografi, copii de mingi gălăgioși care abia ajungeau la mesele de bar, toți așteptau să vină Fernando Verdasco să semneze autografe. Țineau strâns de afișele turneului care-i întruchipau pe Mergea și Tecău, echipa reunită pentru Jocurile Olimpice ce speră la aur și se certau. „Ba eu sunt cel mai mare fan al lui Fernando”, „ba eu”, „e stângaci ca mine”. Monomul de vreo 10 metri în care se transformase mulțimea haotică la rugămintea lui Verdasco înainta rapid. Spaniolul de 32 ani, un brunet (atât la părul scurt, cât și la ten) cu un tricou verde crud care are mare grijă de pătrățelele lui, revenise a doua oară la turneul bucureștean, după zece ani, și zâmbea tuturor.
Verdasco, pe atunci 39 în ATP, pierduse în primul tur în fața lui Victor Hănescu cu 7-6, 7-6, un meci în care nu fusese deloc încurajat de public și în care nu se simțise tocmai în largul lui. „Pe atunci, la nici 21 ani, abia își făcea un nume în tenisul mondial, venind cu o stângă năucitoare și părul prins în coadă, ascuns sub șapcă”, scria la pagina dedicată lui din revistele oficiale ale turneului, pe care le semna acum pe bandă rulantă. De data asta a simțit mult mai mult încurajările și dragul oamenilor și altfel a intrat pe teren când din tribune se auzea câte un „Vamos, Nando, vamos”. Doar la meciul cu Radu Albot a fost un pic diferit, pentru că el vine „dintr-o țară vecină României, el a avut destui oameni susținându-l”, spune Verdasco. În rest a simțit publicul aproape la fiecare meci, fiind oricum unul dintre jucătorii cu cel mai mare impact la fani de pe tablou. După ce a semnat toate șepcile și afișele, după selfie-uri, s-a ridicat și a plecat ca pregătit de război, cum merge tot timpul – cu pași mari și repezi, înconjurat de echipa lui.
La celălalt capăt al cortului se ridicase studioul BRD Tennis Insider, o săptămână de emisiuni online, live, zilnice, transmise pe Treizecizero. Deși ne era confirmat pentru Live într-una dintre zile, Fernando n-a mai ajuns în studio; a preferat să blocheze orice fel de zgomot exterior și să se concentreze pe meciuri. La trasul liniei, abordarea lui a fost cea corectă: Verdasco, cel cu șase titluri individuale la activ până la turneul bucureștean (plus alte șapte la dublu, dintre care unul la ATP Finals; plus trei titluri în Cupa Davis) și-a făcut loc încet-încet spre finală.
Afară de emoțiile din primul tur, Fernando a mai avut un meci greu în semifinale, cu campionul en-titre, Guillermo Garcia-Lopez. Soarele ardea, oamenii întorceau capul stânga-dreapta tensionați, mulți strigau deja clasicul „Vamos, Nando, vamos” și mai strângeau din pumni la greșelile lui Lopez; aparent, nu toți au prins complimentul făcut de GGL. Nando mai scrâșnea printre dinți, mai arunca priviri grele către compatriotul lui, mai verifica zgura din bucățica lui de teren cu picioarele târșâite, mai băga mingi în buzunarele de la șort, după atente analize.
Acolo, într-o arșiță în devenire am început să găsesc sens în coada de început de săptămână la Nando.
Unii probabil stăteau la coadă pentru că își aminteau de 2009, anul de glorie al madrilenului, când intrase în Top 10 și când a disputat singura lui semifinală de Grand Slam, cea de la Australian Open. Nu a reușit să treacă de Nadal într-un meci fantastic, pomenit deja printre meciurile clasice ale ultimului deceniu. „Durase cinci ore, era o situație unică pentru mine. În acel an aproape că nu am pierdut în fața celor din Top 10. Iar dacă aș fi cucerit un trofeu de Grand Slam, aș fi crezut mai mult în mine”, spunea Verdasco, adăugând apoi, ca pentru a mai șterge din regrete: „Nu era suficient să-l înving pe Rafa, trebuia să trec și de Federer în finală”. Totuși, meciul acela i-a definit cumva cariera, consolidându-i imaginea de talent necultivat până la capăt. Câțiva ani mai târziu, a mai suferit un eșec de o magnitudine aproximativ asemănătoare: l-a condus pe Murray cu 2-0 la seturi în sferturile Wimbledon 2013. Apoi a avut multiple șanse de break în seturile 3 și 4. A sfârșit prin a pierde meciul în cinci seturi, iar Andy a mers până la capăt și a luat titlul.
Poate fanii făcuseră monom și pentru că anul acesta Verdasco l-a bătut, totuși, pe Nadal în primul tur de la Australian Open, după ce pierduse 14 ori din 16 întâlniri anterioare cu Rafa: „Nu exista garanția unei revanșe, dar ea a venit șapte ani mai târziu”, scria Christopher Clarey pentru The New York Times. „Pe același teren, în același turneu de Grand Slam, chiar dacă nu cu aceeași miză”. Un pic de vindecare.
Dar nu pentru că Verdasco a fost în Top 10 sau pentru că l-a bătut pe Nadal am înțeles coada, ci pentru că strălucește în teren. Are ceva în prezență, ceva în siguranța mișcărilor, în agresivitatea mingilor. Știe când să se grăbească sau când și cât să se enerveze. „E foarte elegant în mișcări, chiar și pentru un spaniol”, comenta un domn în tribună, „uită-te și tu, nu știu dacă a transpirat”. Până la urmă, Fernando a trecut de Guillermo Lopez cu 6-3, 3-6, 6-2 și s-a întors la corturi, la o a doua rundă de semnat autografe. Coada era mai lungă ca la începutul săptămânii, iar când spaniolul și-a făcut apariția a fost întâmpinat cu aplauze călduroase.
Pe lângă faptul că are antrenor full-time de la cinci ani, sau că ai lui l-au retras de la școală când avea 11 ani și l-au educat acasă, Fernando folosește meditația și tehnici de mindfulness pentru îmbunătățirea jocului. Mai mult decât o meditație, Fernando vorbește despre vizualizarea, prevăzutul situațiilor pe care le vei trăi, cum ți-ar plăcea să joci, cum va juca adversarul, dacă oamenii te vor susține. „Trebuie să o iei un pic înaintea evenimentelor și să te pregătești pentru situația respectivă”, spune Nando. „E clar că toate sunt lucruri foarte importante. Dar nu-i numai asta – e și antrenamentul fizic, tehnic, tactic, într-un final trebuie să antrenezi totul, dacă vrei să progresezi și să continui să câștigi.”
Am mai citit cum a fost îngrijit de echipa lui Andre Agassi, de accidentări sau de prietena lui, fotomodelul Ana Boyer, care l-a „cumințit” în ultimii trei ani. Cum a fost în Top 10 doi ani la rând și a decăzut. Cum multă lume e revoltată (fani pe forumuri, comentatori sportivi) că Nando nu s-a mai întors nici până în ziua de azi în Top 10, pentru că avea potențial și nu l-a valorificat, pentru că trebuia să se concentreze mai mult pe tenis, trebuia să fie constant. Criticilor, Verdasco le răspunde că tenisul a ocupat dintotdeauna primul loc în rândul priorităților sale și nu crede că doi ani la rând în Top 10 e puțin lucru. „Când câștigi, toți te ajută, îți întind mâna, te felicită, te bat pe umăr, îți vorbesc. Când nu câștigi, toată lumea uită de tine”, spunea Fernando tot în fața camerei, “de aceea sunt recunoscător pentru persoanele care sunt acolo – prieteni, familie, prietenă – și toți oamenii care sunt fanii mei necondiționat. Câștig sau pierd, mă încurajează și mă sprijină.”
Luni dimineață, aproape de 11:00, picăturile de ploaie s-au domolit și Mergea cu Tecău au putut relua jocul, câștigând primul lor titlu împreună la acest turneu. Câțiva oameni ocupau răsfirat tribunele cu glugi pe cap sau adăpostiți sub umbrele. Cei mai norocoși prinseseră locuri pe ultimele rânduri acoperite. Verdasco n-a stat la discuții mai mult de o oră și-un sfert cu mezinul francez Lucas Pouille (6-3, 6-2), pe final începuse din nou ploaia și a grăbit victoria, spre ușurarea fanilor, care n-ar mai fi răbdat unei noi întârzieri. După ce a îmbrățișat-o la final pe Ana, cea care l-a urmărit din tribune toată săptămâna, s-a întors la poze pentru presă și la festivitatea de premiere, unde sportivul hotărât și elegant a dispărut pentru câteva momente, ca să-i facă loc omului slab, pe care nimeni nu-l prevăzuse în program.
„Este foarte important acest trofeu pentru mine, pentru că este primul în aproape doi ani”, a spus Nando pe un ton slăbit, cu privirea în zgură. „Este pentru a doua oară când vin aici. Prima oară se întâmpla acum zece ani și nu am fost bine primit. Ultimii doi ani au fost grei pentru mine”. A ținut să dedice trofeul de la București prietenei lui și tatălui ei, care decedase anul trecut. Lui Nando, acum locul 51, cu 35 de poziții urcate după acest titlu, îi pare rău că n-a avut mai devreme un titlu de dedicat. „Ultimul turneu câştigat a fost la Houston, în 2014 şi ultimele luni au fost dificile, am picat multe locuri în clasament. Cred că această săptămână m-a ajutat foarte mult”.
Poate tocmai pentru că n-are multe lucruri de arătat în ultima perioadă, poate pentru că apreciază mai mult că poate susține din punct de vedere fizic o săptămână întreagă de tenis, scutit fiind de problemele de sănătate de la început de an, Nando vrea doar să se bucure de victorie. „În cariera mea am câștigat șapte titluri, nu e puțin, sunt mulțumit că le-am obținut, dar la final trebuie să te bucuri mult”, a spus Verdasco, „pentru că după 700 de meciuri (în jur de), câte am până acum în cariera mea, am câștigat șapte turnee, deci procentajul victoriilor e mic, comparat cu meciurile pe care trebuie să le joci. Trebuie să încerci să savurezi la maximum, știind că astfel de clipe sunt rare. Cere multe resurse să joci meciuri și să ajungi în finale, cere și mai multe resurse să câștigi un turneu. Când se întâmplă, respiri și te bucuri de victorie”.
Cu gândul la victorii merge Fernando și la Estoril, în Portugalia, săptămâna asta pentru un alt turneu, dar unde probabil nu va forța lucrurile. E încă obosit după tot programul dat peste cap din cauza ploii, e în întârziere cu o zi din cauza asta și mai are turneul de la Madrid săptămâna viitoare, de care, evident, îi pasă mai mult, din mai multe motive. „Este foarte important pentru mine – printre cele mai importante turnee din an -, pentru că acolo e casa mea și acolo chiar vreau să dau tot.”
Deocamdată, pleacă de la București respirând ușurat. Clasamentul lui e acum întremat, dar știe că de aici înainte nu mai sunt garanții, știe că după atâția ani în circuit e mai ușor să te accidentezi: „Într-un final, asta te face să ai mai multe probleme în a-ți menține o poziție bună în ranking, ca să poți intra în turneele bune și dacă nu ești în fiecare săptămână la un nivel bun, cazi în spate. Dacă nu reacționezi la timp, s-ar putea să nu te mai întorci”. Nu știe cât timp va mai juca, depinde de multe lucruri: „Am 13 ani ca jucător profesionist, anul acesta în noiembrie împlinesc 33 și sper să mai pot juca mulți ani, dar nu știu cât timp vor mai rezista corpul meu, capul meu, nu știu dacă voi mai avea vreo accidentare. Eu sper să joc cât mai mult.”