Față de povestea making-of de vara trecută, de data asta lipsește intriga, observam într-o discuție cu Andreea, autoarea acelui material. Asta, pentru că au lipsit problemele tehnice, au lipsit diversele piedici, astfel încât n-a mai fost nevoie de un “final fericit” și ne-am putut concentra aproape în totalitate pe editorial. Ceea ce nu înseamnă că emoțiile, stresul sau insomniile ar fi lipsit acum. Între timp, Andreea ni s-a alăturat pentru această săptămână (Andreea de la Lead.ro, inside joke), devenind, din martor, parte activă a unei echipe mărite special pentru a face față unui eveniment important pentru noi.
Întâi, ce ne-a mânat în luptă și ce-am vrut să demonstrăm? Săptămâna BRD Năstase Țiriac Trophy a fost segmentul care a completat un an de parteneriat cu BRD, an care a inclus o serie de proiecte editoriale diverse și turnee importante din lume, pe care le-am acoperit de la fața locului, din Paris la Londra, din Singapore în Melbourne – am fost, astfel, singurul outlet media românesc care a putut produce conținut originale de pe toate aceste coordonate, mereu aproape de jucătorii români, indiferent dacă rezultatele lor au fost strălucitoare sau nu.
Apoi, ne-am dorit să marcăm într-un mod aparte ceea ce știm că ar fi/este ultima săptămână de turneu masculin în România, cel puțin pentru o vreme. Tonul discuțiilor publice în jurul evenimentului a fost unul sumbru și întunecat, așa că ne-am gândit că am putea contrabalansa asta tocmai arătând că evenimentul este unul relevant pentru un număr mare de oameni, că are multe povești care pot fi spuse și că utilitatea lui pentru tenisul românesc trece dincolo de interesele în joc, de faima jucătorilor înscriși și chiar dincolo de problemele nedorite cu o arenă. Editorial, ne-am propus să aflăm ce putem face atunci când tratăm un eveniment aproape cu toate puterile și, firește, să o facem mai bine decât vara trecută. Iar gândul de la care am pornit a fost că nu e nevoie ca un turneu să fie obligatoriu strălucitor ca să beneficieze de un conținut pe măsură. Cu alte cuvinte, ne-am propus să tratăm turneul ca pe un Grand Slam. Atât pentru a atrage atenție în jurul competiției, cât și pentru a afla lucruri despre ce putem să facem noi.
Firește, echipa tradițională a Treizecizero nu putea duce toate aceste lucruri de una singură, așa că am apelat la întăriri. Înainte de asta, merită spus că, inspirați de micul buluc de evenimente din tenis suprapuse în câteva zile, le-am grupat pe toate sub un generic, ca o formă extra de automotivație, ca să intrăm “în cantonament” (altă expresie internă) de-a binelea. Așa că turneul de la București a intrat, alături de weekendul final de la Monte Carlo, de turneul de la Stuttgart (cu două românce pe tablou) și de meciul de Fed Cup dintre România și Cehia, sub eticheta de “10 zile intense pe Treizecizero”.
La Cluj i-am avut pe Alexandru Popa și pe fotoreporterul Călin Ilea, Camelia a susținut de acasă atât Clujul, cât și meciurile foarte tari de la Monte Carlo, apoi pe cele de la Stuttgart, unde am avut și un alt “ochi”, așa că am putut oferi în întregime declarațiile fetelor noastre, după meciuri care au generat multe discuții.
Între timp, la București, studioul Treizecizero era deja reconstruit de colegii de la BRD, reprezentați grozav de Lavinia, de data asta mai luminat și încă și mai mare decât în vara trecută. Avea să ne găzduiască pentru aproape 10 zile. L-am regăsit de parcă n-am fi plecat nicio zi de acolo. Treptat, au apărut panourile, elementele de platou, ecranul, aparatura, apoi am făcut probele și am putut porni fără alte emoții. Asta, alături de o formulă extinsă: Radu, Andrei, cei doi Vlad și Șerban au format echipa tehnică, Ancuța și Andreea au oferit un ajutor masiv pe editorial, Alexandru ni s-a alăturat pe documentare, iar Camelia, firește, a dus greul cronicilor tehnice. Diana ne-a ajutat cu un ochi limpede pe organizare, iar în față, Andrei, moderatorul nostru, a făcut o treabă excelentă toată săptămâna, dar a rămas și acum singurul care crede că nu îi șade bine pe cameră.
Am avut norocul să fim susținuți pe toată durata săptămânii și de doi profesioniști apreciați de voi toți: Luminița Paul s-a întors și pentru sezonul 2, iar Andrei Pavel a fost plusul spectaculos al acestei ediții. Inițial, urma să vină doar la câteva emisiuni, dar a sfârșit prin a participa la toate. Ba chiar, ca să stea în platou, a ratat într-o zi un set al echipei cu care a lucrat în această săptămână, Horia și Florin. În plus, a preluat noutatea ediției, interviurile în mașină, și a dus-o excelent la capăt.
Odată începute, emisiunile au curs bine; cu ajutorul colegilor de la BRD, respectiv, cei de la turneu, lista invitaților a crescut în greutate de la o ediție la alta. Victor Hănescu și Guillermo Garcia Lopez, apoi Florin Mergea, Horia Tecău și Irina Begu, Bernard Tomic și Adrian Ungur, Radu Albot și Robin Haase, Gerry Armstrong, urmat de o discuție amănunțită cu Andrei Pavel, Lucas Pouille, Nadia Comăneci și Ilie Năstase, George Cosac în ziua finalelor, zi stricată de ploaie, plus alte interviuri înregistrate. Bonus, cele făcute în mașină, din nou cu Horia și Florin, apoi Adrian Mannarino și Kyle Edmund.
Firește, au apărut și situații imprevizibile, ideile care n-au putut fi puse în practică din motive de resursele imense pe care le-ar fi înghițit sau rateurile, precum ziua în care Guido Pella, confirmat ca prezent, n-a mai ajuns pentru că era pur și simplu dărâmat de felul în care a pierdut meciul cu Garcia Lopez. În contrapartidă, Bernard Tomic a venit special pentru emisiunea noastră de la capătul orașului într-o zi și la o oră în care nu mai era aproape nimeni în bază, când ploaia a șters toate meciurile din programul de miercuri. Nu doar că a venit, dar a fost super amabil și a așteptat răbdător să începem directul. Nu s-ar fi așteptat cineva de la Bernie, nu? Vedem încă o dată că lucrurile stau cu totul altfel față de cum îi percepem la televizor pe jucători.
Așa a rezultat o abundență de conținut, pe toate temele și gusturile, pe care l-am împrăștiat și împărțit în bucățele pe cât mai multe platforme, dar fără să diluăm conținutul. Am pus accentul pe video, pentru că acest format era prioritatea și miza noastră. Frecvența postărilor pe Facebook s-a multiplicat de câteva ori, absolut toate update-urile relevante și-au găsit loc pe Twitter, unde am actualizat în timp real cu declarații și știri din emisiuni și din conferințele de presă. Pe Instagram și-au găsit locul destule imagini faine, iar site-ul, îmbrăcat iar în varianta lui roșie de Bogdan, a găzduit tot conținutul produs.
Au mai fost, bineînțeles, scăpări, sunt lucruri de îmbunătățit, plus că nici finalul de după ultima emisie n-a mai fost cu aceeași aromă de party ca data trecută – poate pentru că ne-am făcut treaba mai bine, sau poate pentru că ne-a rămas în cap tristețea despărțirii de turneu.
Poate pare ciudată toată această descriere, dar nu e. “Ciudat”, în sensul că pentru mulți poate par lucruri absolut normale, însă tocmai ăsta-i motivul pentru care le povestim. Că nu-s normale. Nu pentru un proiect independent, pornit din nimic întâi cu unul, apoi cu doi oameni la bord, și care rămâne, invariabil, unul de dimensiuni micuțe prin natura resurselor disponibile. Sau poate că sunt lucruri normale pentru companii media mari, cu un efectiv imens și cu posibilități tehnice la care un site mic nu poate spera. De aceea, poate ajută și pune în perspectivă să explicăm sumar pașii necesari pentru ca un astfel de proiect chiar să se întâmple, timpul dedicat lui și resursele implicate. Poate că pare banal tot acest flow de conținut din ultimele 10-12 zile, dar nu e. În spatele lui, o mână de oameni pasionați au format o echipă sudată, au acumulat multe ore de nesomn, au mâncat pe sărite și au pus în joc eforturi considerabile pentru o idee de care, încă o dată, au prins drag. Treizecizero le este recunoscător 🙂
La final de turneu, închidem acele “10 zile intense” cu mulțumirea că ne-am apropiat de intenția de a crea o atmosferă caldă în studio, potrivită pentru discuții normale și constructive, și cu speranța că am fost de folos pentru cât mai mulți cititori. Închidem cu multe concluzii utile pentru viitor, cu și mai multă experiență, cu alte amintiri superbe și cu noi idei în față. Dar, mai ales, cu gândul imposibil de uitat că a fost un moment aproape suprarealist, dar foarte humbling, în care țineam în mână revista Treizecizero în vreme ce updatam site-ul Treizecizero de pe platoul emisiunii tv Treizecizero. Cum ar zice Kanye (altă glumă de interior), “that’s not regular”. Asta-i ceva imposibil de uitat.