World Tour Finals | În care se arată de ce nu e important cine conduce jocul, ci cine îl câștigă

 

După două zile de competiție, paradoxal, dar meciurile de dublu de la Turneul Campionilor au oferit ceva mai multă dramă decât turneul de simplu. Iar Horia Tecău și Robert Lindstedt n-au fost străini de asta. Confruntarea celor doi cu perechea Nestor/Mirnyi, un fel de head-to-head între prezentul și viitorul românului, nu doar că a deschis turneul, dar a și dat drumul la butoiul cu neprevăzut, printre altele demonstrând cât de frumoase și de spectaculoase pot fi meciurile de dublu, mai ales când nu sunt surghiunite prin te miri ce teren 18 și li se acordă atenția necesară – a se citi terenul central și un public mult mai numeros decât de obicei. 

Preț de un set și jumătate, perechea româno-suedeză, dar mai ales Horia, a controlat ostilitățile destul de evident. Horia a fost într-o formă și de o inspirație absolut remarcabilă, câștigând aproape de unul singur primul set. A servit bine, a acoperit bine și a găsit niște unghiuri pentru care Max probabil că o să aibă să-i zică vreo două când se vor vedea la primul antrenament comun. După setul câștigat au venit și niște șanse de desprindere în cel secund. Ca la box, Mirnyi și Nestor s-au zdruncinat zdravăn, dar, pe măsură ce au depășit greutățile (o minge de break la 2-2, apoi un game întors de la 0-30), au reușit să-și recapete și încredere. Cu cât se avansa în joc, cu atât simțeai că meciul riscă să se complice. Și s-a complicat în tiebreak, pierdut la scor (1-7), și s-a înrăutățit de-a binelea în maxi-tiebreak, unde Mirnyi și Nestor au pornit ca din pușcă, 4-0. Horia și Robert au recuperat spectaculos, s-a ajuns la 8-8, iar de acolo înainte a fost o loterie. O loterie pe care, din păcate, ca în atâtea alte ocazii, ai noștri au pierdut-o. În pofida unei mingi de meci de care au beneficiat, ce-i drept, nu cu serviciul.

Nu e un caz pe care să li-l reproșezi (la urma urmelor, cum ziceam, de la 8-8 în sus mai ține și de noroc), însă nu ai cum să nu remarci faptul că, încă o dată în acest sezon, s-a pierdut un meci important de la minge de meci: exemplele Australian Open, cu frații Bryan, în semifinale, sau în finala de la Rotterdam, mă sâcâie și acum. Și sunt convins că îi sâcâie mult mai rău și pe ei. Și poate că a contribuit la destrămarea echipei.

Rămânem, din acest meci, cum spuneam, cu imaginea meciului excelent făcut de Horia, și cu perspectiva. Care, pe termen scurt, adică miercuri, înseamnă un meci must-win, în care înfrângerea nu e o opțiune, altfel sloganul turneului, apocalipticul “It all ends here” (teoria cu 2012 – final de joc o fi având fani la ATP) riscă să fie aplicat pentru Horia și Robert.

Adversari, perechea Bhupathi/Bopanna, care au pățit și ei cam același lucru ca și Horia/Robert: au pierdut de la minge de meci. Nu una, ba chiar două. Indienii au fost învinși de Marray/Nielsen, această pereche cu nouă vieți, care face ce face și cade mereu în picioare când vine vorba de meciuri cu miză disputate la Londra. Cei doi, altminteri parteneri ocazionali, care, de la anul, nu vor mai juca împreună, se numără printre cele câteva cazuri din istorie de echipe care ajung la Turneul Campionilor pentru că au câștigat un Slam, fără să fi terminat sezonul în primele 8. Și, ca și la Wimbledon, unde au învins în finală pe știm-noi-cine (nu știu voi, dar eu aștept cu mare nerăbdare revanșa, în etapa a treia a grupelor), s-au strecurat cumva cu o victorie, spre teribila încântare a ziariștilor de tenis britanici, altminteri extraordinari, dar care tind mereu să exagereze teribil când vine vorba de reprezentanții lor. A fost 6-4, 6-7(1), 12-10 pentru Marray/Nielsen, după ce indienii au avut 5-1 în maxitiebreak, apoi au avut șanse să închidă meciul, fără succes, la 9-8 și 10-9. Cel mai fericit a fost danezul, care a recunoscut, franc, că nu și-a închipuit vreodată că va ajunge să joace la Turneul Campionilor.

În cealaltă grupă a fost, de asemenea, loc de spectacol, după cum puteți remarca și singuri din clip-ul de mai jos. Spaniolii Granollers și Marc Lopez, una dintre perechile-revelație ale anului, s-au înscris și ei în seria meciurilor-câștigate-după-ce-a-fost-salvată-o-minge-de-meci. Și mai remarcabil, învinșii lor sunt tocmai frații Bryan, acești Sebastien Loeb ai circuitului de dublu, lideri în 8 din ultimele 10 sezoane: a fost 7-5, 5-7, 11-9 pentru iberici, într-o oră și 39 de minute de meci-spectacol. Granollers și Lopez, care, alături de Ferrer, vor avea treabă și în finala Cupei Davis de săptămâna viitoare, au salvat o minge de meci la 8-9, înainte de a-și trece în cont victoria. În aceeași grupă, într-un meci ceva mai cuminte, Paes/Stepanek au trecut de Qureshi/Rojer, 6-4, 7-5, iar lupta pentru primele două locuri se anunță una captivantă.

 

Scenariul care se tot repetă 

Dincoace, la simplu, turneul care interesează pe toată lumea, startul a fost mult mai molcom. Sau previzibil. Sau logic. Sau inevitabil. După toată nebunia de la Paris, Murray și Djokovic s-au ocupat, în prima zi, cu repusul lucrurilor în matca lor firească: adică tot Big Four e la putere și, nu vă impacientați, acolo va rămâne. Mai întâi, Andy, revenit în Londra după vara tumultuoasă pe care le-a oferit-o fanilor britanici, a rezolvat head-to-head-ul negativ pe care îl avea cu Tomas Berdych, chit că startul de meci ne-a demonstrat că respectiva statistică n-a apărut din senin. Berdych a câștigat primul set, unul relativ modest, apoi lucrurile s-au derulat după un scenariu pe care îl vedem cel puțin o dată în aproape fiecare turneu de top, și anume:

Jucătorul mai slab cotat, care dă semne că e pe cale să facă o surpriză, pornește mai bine, joacă entuziasmant și curajos, câștigă primul set, apoi continuă să pună presiune pe adversar și-și procură, după caz, una sau mai multe șanse de a se desprinde și în setul secund. Simte că e gata să dea lovitura de grație. Cel mai adesea însă, în ceea ce devine ulterior un moment psihologic imposibil de depășit, outsiderul ratează respectivele șanse, moment în care tot soiul de demoni își fac, încet, dar sigur, apariția în mintea jucătorului care dintr-o dată nu mai știe cum să-și ducă la capăt misiunea. Jocul lui, care părea că e fără puncte vulnerabile, începe să dea rateuri, apare îndoiala, teama, nivelul de confort scade, terenul pare mai îngust, serviciul dispare, iar mingea se întoarce tot mai des și tot mai puternic. Toate astea, în condițiile în care jucătorul mai bine cotat, favoritul, odată scăpat nevătămat din momentul delicat, își recapătă încrederea, se scutură de apăsări și începe să joace la potențialul său real, începe să arate de ce e favorit, la urma urmelor. 

Nu vorbesc aici neapărat de Berdych-Murray. E un pattern pe care, cum ziceam, îl vedem des, și care face, la urma urmelor, diferența între jucătorii foarte, foarte mari, geniali, world-class, și jucătorii foarte buni și atât. I-am văzut, de-a lungul sezonului, și pe Federer, și pe Murray și pe Djokovic extrăgându-se din astfel de situații grele și câștigând apoi, lăsându-și în urmă adversarii secați de puteri și de încredere.

Așa s-a întâmplat și cu Berdych, care, la 1-1 în setul doi, a avut șansă de break, iar, ca bonus, un serviciu secund foarte slab al lui Murray, care parcă invita să fie executat. Cehul l-a ratat, Murray a făcut serviciul, iar momentul l-a revitalizat pe scoțian, care a intrat într-o zonă de eficiență care i-a permis să câștige seturile 2 și 3 cu eficiența unui contabil. Nespectaculos, dar cui îi mai pasă, victoria e victorie: 3-6, 6-3, 6-4.

Scenariul s-a repetat și seara, la Djokovic – Tsonga. În primul set, francezul a aruncat cu tot ce a găsit prin preajmă înspre Nole, încă prăfuit după apariția neconvingătoare de la Paris, și degeaba. Senzația a fost că Jo a jucat mai bine, în fapt, însuși Djokovic a recunoscut că JWT a fost jucătorul mai bun, dar de câte ori nu s-a întâmplat, în meciurile celor doi, ca Tsonga să joace mai bine pe alocuri, și totuși, să plece spre vestiare învins, întrebându-se ce n-a mers? Ei bine, e destul de simplu ce n-a mers: Jo a plătit tribut, din nou, șanselor ratate, erorilor venite când ți-e lumea mai dragă și deciziilor cel puțin dubioase pe care tinde să le aleagă în momente importante. Selecția loviturilor și, per ansamblu, disciplina în joc – iată două capitole la care Novak îl surclasează zi și noapte pe simpaticul Tsonga, dar care oscilează prea mult între sublim și ridicol (ridicol pentru nivelul lor, bineînțeles). Dezintegrat complet de pierderea unui set pe care, probabil, ar fi trebuit să-l câștige, francezul s-a stins cu totul în actul secund, respectând scenariul prezentat mai sus. A fost 7-6, 6-3 pentru sârb, rezultat care a decis și programul etapei a 2-a: Djokovic va mai face un dans cu Murray, al șaptelea pe 2012, iar Tsonga și Berdych vor încerca să îndrepte corabia în meciul lor direct.

Grupa B | Federer, în modul distrugere; Ferrer, la 11 victorii la rând 

Dacă Djokovic și Murray au avut un pic de tras, altfel, previzibil, raportat la forța adversarilor lor, Roger Federer n-a avut nicio emoție contra lui Janko Tipsarevic. O săptămână de pauză, plus revenirea la Londra, într-un oraș în care a adunat aproape jumătate din marile lui trofee, o competiție la care se simte ca peștele în apă, plus un adversar care nu-i prea poate pune probleme – iată cocteilul pentru un Roger revenit la linia de plutire, post-Shanghai/Basel. Meciul a fost un exemplu de clinical Fed, expresie atât de dragă comentatorilor de pretutindeni. Elvețianul a strecurat în toate momentele importante ale meciului câte o mostră din vastul său arsenal tehnic, arătându-ne ba un “chip and charge”  la fileu, încheiat cu un voleu vintage, ba forehanduri în sens opus direcției de alergare a sârbului, care l-au prins pe picior greșit pe Tipsarevic, ba passing-uri de rever în cross, ba game-uri câștigate cu serviciul în aproximativ 70 de secunde, ba minunăția de fază de mai jos:

A fost 6-3, 6-1 pentru Swiss Maestro, care a mai bifat și un record cu această ocazie: victoria cu numărul 40 la Turneul Campionilor (ultimele 11 sunt consecutive, 2010 – 2012), una mai mult decât Lendl. Federer a ajuns, de asemenea, și la cota 876 de victorii în carieră, care îl clasează pe locul 4 all-time, depășindu-l, astfel, pe John McEnroe.

Prima rundă a grupelor s-a încheiat cu, poate, singurul rezultat ceva mai surprinzător. David Ferrer trebuie să fi băut vreun elixir, ceva, sau pur și simplu a intrat într-una dintre acele perioade în care, vorba lui Federer, simți că nu poți să pierzi, orice ar face. Abia venit la Londra, fără să fi apucat să fi trăit și gustat prea mult din atât de emoționala victorie de la Mastersul parizian, Ferru l-a bătut pe Juan Martin Del Potro pentru că… l-a bătut și pace. Deși favorit din punct de vedere al clasamentului, un eșec cu Del Potro n-ar fi mirat pe nimeni, dat fiind contextul și presupusa oboseală a spaniolului. 

E inutil de adăugat ceva la excelenta caracterizare a jocului lui Ferrer făcută de Camelia aici, așa că mă limitez să trec, la explicațiile victoriei, numărul mare de erori neforțate făcute de Delpo, pe care nu l-a mai salvat nici dreapta sa nemiloasă, nici nimic. Ferru l-a hăituit ca un animal de pradă pe argentinian, alergând din colț în colț și scoțând tot, până când, ca în orice vânătoare în care vânătorul, fie el un pic mai puțin dotat, își aplică conștiincios planul, și-a obținut premiul, doborând antilopa argentiniană. Asta s-a văzut cel mai bine în ultimul game al meciului. Deși abia ce făcuse un rebreak care, teoretic, ar fi trebuit să-l arunce în meci, Delpo, Uriașul Gentil, s-a prăbușit neîndemânatic și cu zgomot, cedându-și ceremonios serviciul la 0.

Ferrer joacă încă din euforia pariziană, și e foarte interesant de văzut ce se va întâmpla în meciul său din runda a doua cu Roger Federer, un adversar în fața căruia, în mod tradițional, nu contează (13 înfrângeri din 13 meciuri). Întrebat despre asta, Ferru a replicat, modest, cum îl știm: “Poate diferența dintre noi doi este că e mai bun ca mine?”. Corect, dar asta nu l-a împiedicat pe Ferrer să nu încerce mereu și mereu, până când multe, foarte multe “antilope” i s-au predat la picioare. David, campion la Valencia și la Paris, aduce la masa Regelui o serie de 11 victorii consecutive. Iar eu unul abia aștept să văd ce tactică va aborda contra campionului en-titre de la Londra.

Federer – “Djokovic e numărul 1 fără niciun dubiu”

Dacă tot vorbeam de recordurile lui Federer, să notăm și cele două titluri obținute în anchetele de final de an derulate de ATP. Elvețianul a primit, pentru a opta oară, Premiul Stefan Edberg pentru sportivitate (acordat în urma voturilor celorlalți jucători), dar și Premiul ATP Fans Favorite Player of the Year, pe care îl câștigă pentru a 10-a oară la rând – record absolut remarcabil și care spune, uneori, mai mult decât un simplu turneu câștigat. Federer a fost votat de 57 la sută dintre fani, fiind urmat de Murray, Djokovic și Nadal.

Frații Bryan au obținut și ei două premii (Fans Favorite, cu 40 de procente, Horia și Robert nu au intrat în primii 3) și No.1 Doubles Team of the Year, iar restul premiilor s-au împărțit astfel: Comeback Player of the Year – Tommy Haas, Newcomer of the Year – Martin Klizan, Most Improved Player of the Year – Marinko Matosevic.

Am lăsat la urmă cel mai important câștigător. Bineînțeles, e vorba de Jucătorul Numărul 1 al anului, Novak Djokovic, abia al 10-lea jucător din istorie care încheie două sezoane la rând pe primul loc. Nole a mai câștigat și Arthur Ashe Humanitarian of the Year, pentru diferitele campanii și contribuții umanitare, și și-a primit cele două premii într-o ceremonie care a avut loc chiar după meciul lui Federer de marți. Care Federer a spus că reușita lui Djokovic este una “fără niciun dubiu”. “Când vine vorba de locul 1, nimic nu vine pe gratis, nu ajungi acolo din întâmplare. Locul 1 vine să recompenseze jucătorul cel mai constant din ultimele 365 de zile, așa că performanța lui Nole este complet meritată și fără niciun dubiu”, a spus elvețianul.

Emoționat, Djokovic a mulțumit publicului și și-a exprimat speranța unui al treilea an în frunte. Întrebat despre asta, compatriotul său, Janko Tipsarevic, a spus: “Nu m-ar mira dacă va rămâne pe primul loc pe toată durata anului viitor, și dacă va câștiga Roland Garros sau orice își mai propune, poate chiar toate cele patru Slamuri”.

Dacă va rămâne sau nu primul în 2013, vom mai avea ocazia să vorbim. Până una-alta, Nole e sigur de primul loc de acum și până în ultima zi a Australian Open 2013. Iar azi are de dat o nouă bătălie la Londra, cu Andy Murray. Turneul Campionilor se pregătește să ne ofere ce are mai bun.

Premiile lui Novak Djokovic (1)… 

… și (2)