Wimbledon: va câștiga un membru al Big Four, dar nimeni nu știe care mai e componența grupului, cine e mai în formă și pe cine avantajează tragerea

Dacă ai ajuns aici căutând să citești despre mari surprize, recunoaștem, din capul locului, că te vom dezamăgi. Pur și simplu ne vine greu să credem că cineva din afara Big Four se va putea strecura neobservat de Rafa, Andy sau Roger, pe jumătatea lor de tablou, și vom crede și mai greu că altul decât Wawrinka îl poate trimite acasă pe Nole mai devreme de ultima zi a turneului.

E drept, încă dinaintea tragerii la sorți a tabloului masculin, Wimbledon 2015 (ne) părea o afacere în familie, însă acum, cu programul în față, apare evident că marile surprize au șanse minime de reușită. Asta nu pentru că Raonic, Kyrgios, Anderson și alți jucători cu serviciu năprasnic nu pot face victime, ci pentru că prea mulți membri Big Four au ceva de demonstart începând de luni.

Spre deosebire de Roland Garros, unde principal favorit era considerat, fără loc pentru dezbateri, Nole, iar marea finală era așteptată încă din sferturi, la meciul sârbului contra lui Nadal, aici e cu totul altă poveste. În primul rând, Nole nu va merge pe scara rulantă până în finală, căci se vor găsi câțiva care să-i ceară socoteală. Apoi, dacă pe zgură Nadal încă mai speria pe cineva, aici nu pare să mai sperie pe nimeni. Invers, dacă pe zgură Murray și Federer nu speriau pe mulți, pe iarba ei sunt, alături de Djokovic, principali favoriți. 

Dacă începem cu misiunea sârbului, trebuie să spunem că pe partea lui de tablou se mai află, pe lângă StanThe(Boogie)Man Wawrinka, Berdych (fost finalist la Wimbledon) și Tsonga (fost semifinalist). Mai mult, Djokovic deschide contra neamțului Kohlschreiber, cel care a fost la un mic pas să-l bată pe Federer la Halle, acum două săptămâni.

Dacă trece de german, pe Nole l-ar putea aștepta în turul următor Leyton Hewitt (câștigătorul din 2002), care-și joacă ultimul Wimbledon din frumoasa lui carieră. Alt australian – Tomic – ar putea să-i apară în față în turul trei, puternicul Kevin Anderson ar fi greu de bătut în turul patru, iar Kei Nishikori, cel care l-a necăjit în semifinala US Open-ului trecut, îl poate aștepta pe Djokovic în sferturi. 

Apoi, dacă Nole ajunge în semifinale, ar putea avea șansa revanșei cu Stan și, dacă-i iese și asta, probabil că Federer sau Murray îl vor aștepta deja în finală. Deși e un parcurs greu, e bine de spus că presiunea de pe umerii lui Djokovic e mai mică decât a fost la Roland Garros, unde toată lumea îi cerea victoria finală de pe zgură, izbânda care să-l confirme încă o dată ca imens campion. Acum, la Wimbledon, sârbul pare să zboare sub radar. Lumea îl consideră principal favorit și cu asta subiectul e închis. 

În schimb, lui Federer i se amintește iar, ca în fiecare din ultimii patru ani, că asta e ultima lui șansă. Chiar dacă Roger a așezat finala de anul trecut peste eliminarea timpurie din 2013, există sentimentul că dacă nu acum, atunci niciodată. (Orice asemănare cu anii 2010 și 2011 este trecută în secundar.)

Alt tip de presiune simt Murray sau Wawrinka, cărora li se (tot) cere să confirme victoriile trecute. Andy pe cea de acum doi ani, la Wimbledon, Stan pe cea de acum trei săptămâni, de la Paris. Astfel, Nole poate profita de neatenția audienței până spre fazele finale, când se va găsi aproape de al treilea titlul la Wimbledon, tot atâtea câte a adunat Boris Becker, aflat în loja sârbului. 

Cert este că orice alt rezultat decât victoria va fi considerat un eșec. Mai ales după înfrângerea dureroasă și neașteptată de la Roland Garros, unde ziariștii îl proiectau pe sârb în rolul celui de neînvins și-i povesteau despre eventualul calendar slam, adică câștigarea celor celor tuturor celor patru turnee de Grand Slam de anul acesta. 

Dar nici lui Murray nu i-a zâmbit norocul în mod deosebit. Nici cu tragerea la sorți, nici cu presiunea. Dacă toate calculele hârtiei ies, atunci scoțianul, speranța tuturor britanicilor, îl va vedea pe Tsonga în turul patru, pe Nadal în sferturi, pe Roger în semifinale și pe Nole în finală. Andy declara recent că joacă cel mai bun tenis din viața lui și că a ajuns aici în formă mai bună decât în 2013, când a câștigat titlul. El a câștigat turneul de la Queen’s de parcă era un concurs de nivel șapte în circuitul amatorilor, lucrând chiar două schimburi în ultima zi, când i-a învins, la doar câteva ore distanță, pe Troicki și Kevin Anderson. Dar pentru Murray, Wimbledon nu e doar e chestiune de formă. De când Wawrinka l-a egalat la numărul de titluri de Mare Șlem (două pentru fiecare), Murray nu mai pleacă din biroul Big Four fără să-și lase racheta, prosopul sau geanta pe scaun. Asta pentru că la următorul succes al lui Stan, consiliul de administrație fie va decreta că Big Four tocmai a devenit Big Five, fie îl va concedia pe Murray și va spune că Big Four a fost întotdeauna Big Three și abia acum, cu Stan, devine Big Four.

În plus, așa cum glumea un gazetar britanic în timpul tragerii la sorți de vineri, sunt deja doi ani de când un britanic nu a câștigat titlul la Wimbledon. Și cineva trebuie să oprească seceta asta. De aici și până la hastag-ul AndyTheRainMan mai e un pas. 

Adaugă la presiunea asta faptul că scoțianul pare să aibă un blocaj în fața lui Djokovic în ultimii doi ani (ultimele opt meciuri au fost câștigate de Nole) și ai să înțelegi cât de grea e sarcina lui. Totuși, Murray poate găsi inspirație tot în statistică: ultima dată când l-a bătut pe Djokovic a fost în finala din 2013 a acestui turneu. În orice caz, dacă cei doi se vor întâlni în finală, atunci ne așteaptă un adevărat război. 

Și apropo de războinici, este prima dată în ultimii zece ani când Nadal nu mai este privit ca unul dintre ei. Chiar dacă a câștigat recent la Stuttgart, oferindu-și ceva speranțe pentru sezonul de iarbă, Nadal a pierdut în primul tur la Queen’s, învins acolo de Dolgopolov. Asta înseamnă că Rafa va spera în primul rând să evite isprava de la Queen’s în meciul contra lui Bellucci, pe care l-a bătut în fiecare dintre cele patru întâlniri directe, o dată chiar la Wimbledon, în 2012. 

Nadal nu a mai atins turul patru la ultimele trei ediții și nu-i va fi ușor să prindă săptămâna a doua nici de astă dată. El are un parcurs infernal. Dacă ar fi să câștige pentru a treia oară la Wimbledon, Rafa ar trebui să-i învingă (teoretic și la rând) pe David Ferrer, pe Andy Murray, pe Roger Federer și apoi, în finală, pe Novak Djokovic. Acestea ar fi fost cerințe dificile și pentru un Rafa aflat în formă maximă. 

Nu departe de forma maximă se găsește Federer, care intră în turneu marți, pentru meciul cu bosniacul Damir Dzumhur, pe care l-a întâlnit și acum trei săptămâni, la French Open. Pentru Federer, care e al doilea favorit al turneului, este probabil cea mai bună ocazie pentru victoria cu numărul opt de la Wimbledon. Elvețianul împlinește 34 de ani în august, dar pe iarbă încă pare să plutească. El ajunge aici după proaspătul succes de la Halle, unde a câștigat tot de opt ori. Și dacă vă plac coincidențele, notați numărul norocos al lui Federer: opt. Dar dacă deja te gândești, cu simț de anticipație, la o finală Djokovic – Federer, poate nu ar fi rău să iei în calcul și alte variante: la fel de interesante par perechile Djokovic – Murray, Wawrinka – Murray sau finala elvețiană.

Pentru că dacă mai erau dubii în legătură cu capacitățile lui Wawrinka, ele au fost spulberate după victoria de la Paris. Astăzi e limpede pentru lumea tenisului că Stan, de prinde o zi bună, poate bate (și încă rău) pe oricine. Chiar și pe iarbă.

E drept că nu mulți îl consideră pe Wawrinka între favoriții de anul acesta, dar nimeni nu mai poate să-l excludă complet din calcule. Nu după ce a arătat la Roland Garros. Dacă Stan trece de prima săptămână, asta însemnă că el a reușit să facă micile ajustări necesare jocului pe iarbă, o suprafață care nu-i dă prea mult timp să încarce largile lui lovituri, așa cum se întâmplă pe zgură. Dar dacă Stan își găsește timing-ul, nimănui nu-i va fi ușor să-l privească de după fileu. 

Așa că Wimbledon 2015 va aparține, după toate probabilitățile, grupului Big Four. Mai ales că Nadal și-a împrumutat carnetul de membru unui tip mai în formă și cu gusturi ciudate la pantaloni. 

Gașca lupilor tineri 

În ultima vreme, și mai ales atunci când Roger și Rafa dau semne de oboseală, se vorbește cu interes despre următorii campioni. Fani și analiști deopotrivă scotocesc prin toate buzunarele intuiției personale după numele câștigătoare.  S-a strigat Bingo! după prenume ca Grigor, Milos sau Kei, dar entuziasmul a dispărut rapid. În plus, la turneele de Grand Slam, derapajele celebrului Big Four s-au numit Cilic și Wawrinka, ambii trecuți de prima tinerețe, iar primul fiind probabil o apariție meteorică, o scăpare a sistemului (scuze, Marin, dar nu mulți cred că vei mai câștiga un Slam). 

În rest, Conducerea și-a împărțit cu hărnicie tenisul masculin, primindu-i la masă doar pe Juan Martin del Potro și pe Stan Wawrinka, care-au intrat în sala de mese dărămând o ușă pe care scria, destul de mare, DO NOT DISTURB!

Acum, cu Rafa ușor (sau serios) rătăcit, cu Roger în prag de 34 de ani, discuția despre lupii tineri se cere reluată. Din nefericire, tema pare destul de subțire, mai ales dacă vorbim despre cei mai tineri dintre tineri. 

Aici, la rubrica sub 20-21 de ani, primul nume de pe firmament ar fi Nick Kyrgios, cel care făcea valuri la ediția trecută, unde îl elimina pe Nadal. De atunci, Nick a mai adunat o victorie și la Federer și, în general, pare capapil să se ia la trântă cu orice membru (fondator sau nu) al Big Four. Problema cu Kyrgios este că tocmai a declarat că nu prea iubește tenisul și că, de obicei, se oferă cu totul doar pe scenele mari și nu neapărat în deschiderea show-ului. 

După Kyrgios, lista trebuie să continue cu adolescentul Borna Coric (18 ani), din Croația, puști care deja a ajuns în primii 40 de jucători ai lumii și deține la centură două scalpuri rare: Nadal și Murray. Tot 18 ani are și Alexander Zverev, considerat unul dintre marile talente ale ATP, alături de Thanasi Kokkinakis (19 ani). Toți aceste nume aparțin viitorului, și măcar unul dintre ei poate ajunge, la un moment dat, la vârful ierarhiei. Însă pentru ei, concursul care începe luni vine prea devreme.