"Wimbledon este locul unde mi-a fost frântă inima cel mai rău, dar cu siguranță am apreciat până și șansa de a simți acest lucru"

Când s-a retras, am spus că mai mult decât jocul o să-mi lipsească interviurile sale. Andy Roddick era o voce unică în sala de conferinţe: analitic, acid şi onest, cu un umor care taxa imediat atât derapajele jurnaliştilor, cât şi pe ale sale. O minte articulată şi rapidă, poate cea mai articulată şi rapidă dintre toate. Păcat că jocul său era exact pe dos: greoi şi forţos, ca un excavator care ia totul pe sus dar care nu are răspuns la agilitate şi diversitate. În acest context, luciditatea sa pare şi mai de admirat: este greu să fii onest în legătură cu propriile neajunsuri, iar Roddick le vedea şi vorbea despre ale sale cu o dureroasă claritate. O claritate la care a fost obligat de faptul că mai toată cariera s-a văzut reflectat în cea mai cristalină oglindă pe care a dat-o până acum acest sport: jocul lui Roger Federer.    

Înainte de Wimbledon, toţi marii favoriţi au făcut declaraţiile de rigoare. Le-aţi citit aici. Pentru Roddick Wimbledonul reprezintă “cea mai mai gaură din CV”, dar nu mai simte amărăciune din această cauză. Andy va reveni anul acesta în locul celor mai mari suferinţe ale sale ca jucător, dar de data asta în calitate de commentator pentru BBC. Mai jos, un interviu (sursa) despre cariera sa, cu bune şi cu rele, relaţia sa actuală cu tenisul şi cât de realistă este posibilitatea unei reveniri pe teren.  

De când s-a retras din tenis în 2012, Andy Roddick a vorbit despre sport în studiourile tv şi în podcasturi pentru Fox Sports 1. Totuşi, nu a comentat niciodată meciuri în sportul pe care îl cunoaşte cel mai bine. Asta se va schimba când se va alătura echipei BBC pentru a doua săptămână la Wimbledon, unde Roddick şi-a câştigat mulţi fani, dar niciun titlu în cele trei finale disputate. 

Roddick, care are acum 32 de ani, a fost una dintre cele mai interesante personalităţi din tenis. Posesorul unui serviciu puternic, este ultimul american care a câştigat un Grand Slam, la US Open în 2003. Împreună cu soţia sa, actriţa şi fotomodelul Brooklyn Decker, aşteaptă primul lor copil anul acesta.  

(Acest interviu a fost condensat şi editat)

 

Q. De ce acum? De ce BBC? De ce Wimbledon?

A. Evident, de când ESPN a achiziţionat drepturile de transmisie pentru Slamuri, nici nu s-a pus problema să comentez dată fiind situaţia mea la Fox. Şi sincer, am vrut un pic de spaţiu şi şansa de a mă arunca şi în alte sporturi. Am simţit că am o oportunitate unică să fac asta. Cât priveşte oferta BBC, am spus de mult că e singurul fel în care aş fi de acord să comentez tenis, cel puţin la ora asta, datorită prestigiului lor. Am avut mult timp o poveste de dragoste cu acest turneu. 

Q. Ce fel de comentator vrei să fii?

A. Nu cred că vreau să mă gândesc prea mult la asta. Unul din avantajele mele este că am jucat împotriva a 90% din jucătorii încă activi. Pot să vorbesc despre situaţii concrete şi pot să vorbesc despre fazele ultime ale turneului, felul diferit de presiune cu care te confrunţi. Am o singură regulă, şi când comentez pentru Fox: pot să spun orice, chiar şi lucruri negative, cu condiţia să fiu în stare să o spun în faţă omului dacă ar sta în faţa mea. Cred că aşa e onest. Cu siguranţă nu-mi va fi frică să spun ce gândesc.  

Q. În timpul carierei tale erai desori exasperat de presă. Ai o perspectivă diferită acum că faci parte din ea? 

A. Nu chiar. Eram mereu întrebat de starea tenisului american şi răspundeam cu optimism deseori, iar atunci când nu o făceam, era din cauză că aveam şi eu zile mai proaste. Ce mă enerva însă era că toată lumea ştia ce plan de joc trebuie aplicat, dar subestima cât de greu este să execuţi acel plan. Cred că frustrarea mea venea din faptul că eram în top 5 şi venea cineva care nu jucase tenis în viaţa lui să-mi spună cum trebuia să joc. Asta mă călca pe nervi atunci şi sincer, cred că şi acum m-ar enerva la fel. 

Q. Te reîntorci la vechiul tău loc de muncă după trei ani de absenţă. Simţi că a trecut destul timp? Te vei simţi mai în largul tău în acest nou rol? 

A. Nu sunt genul de jucător care participa la toate evenimentele sportive din tenis odată ce s-a retras. Am asistat până acum la două meciuri doar pentru că avem obligaţii faţă de sponsori. Dar am continuat să urmăresc meciuri la televizor. Am continuat să vorbesc despre tenis. Dacă vreun jucător trece prin oraş şi vrea să jucăm, joc. Mă sună jucători activi când vor să vorbească despre ceva sau să le spun cum joacă un anumit adversar pe care îl vor avea. Deci a fi implicat în tenis şi a fi vizibil sunt două lucruri diferite. 

Q. Ce imagini ţi-au rămas în minte de la Wimbledon?

A. Oamenii mă întreabă despre Wimbledon aproape în fiecare zi. Am zero amărăciune legat de asta. Chiar nu am. Este locul unde mi-a fost frântă inima cel mai rău, dar cu siguranţă am apreciat până şi şansa de a simţi acest lucru. Nu am niciun resentiment. Este cea mai mare gaură din CV-ul meu, una pe care mi-aş fi dorit să o pot completa. Cu siguranţă sunt conştient de ce ramificaţii ar fi avut acest lucru, dar nu mai sufăr foarte tare din cauza asta. Când mă gândesc la Wimbledon, momentele mele preferate erau în săptămâna de antrenament dinaintea turneului, când puteai să te plimbi liber prin complex, fără să fii nevoit să mergi pe dedesubt, prin tunel. Şi în fiecare an, la primul drum de la vestiar la Aorangi Park, aproape mă copleşea solemnitatea locului. Am înţeles de la o vârstă foarte fragedă în ce stă unicitatea Wimbledonului şi am apreciat-o întotdeauna. 

Q. Privindu-l pe Novak Djokovic ovaţionat minute în şir la Roland Garros după ce a pierdut finala cu Stan Wawrinka, ţi-ai adus aminte de situaţia ta după finala din 2009, când ai pierdut acea finală maraton contra lui Federer?  

A. Este un sentiment de respect, foarte important într-un moment ca acela. După ce am pierdut în 2009, singurul lucru la care mă gândeam era: „Ţine-te tare, ţine-te tare, rezistă până la sfârşitul ceremoniei”. Pentru că ştiam că, dacă las emoţia să mă cuprindă un pic, nu voi mai putea să mă opresc din plâns. Şi nu voiam asta. 

Într-un fel, publicul mi-a testat stăpânirea de sine cu acea reacţie şi au însemnat mult pentru mine acele ovaţii. Atleţii tind să devină uneori melodramatici, dar Novak, din câte am auzit, a apreciat aplauzele şi asta o să-l ajute în felul în care este perceput de către public. A arătat că este mai mult decât jucătorul numărul 1 în lume, care îşi vede de treabă şi pare imun la tot. Sincer, este minunat să vezi un moment de vulnerabilitate umană uneori. 

Q. Ai 32 de ani. Federer se apropie de 34. Karlovic are 36 şi tocmai a făcut semifinală la Halle cu serviciul său puternic. Regreţi uneori că te-ai retras? 

A. [Pauză lungă.] Acum voi fi foarte sincer. Odată ce am încetat să mai cred că pot câştiga un Slam, nu am mai vrut să continui. Am câştigat două din ultimele cinci turnee jucate şi nu e uşor să spui că asta nu este destul, pentru că pare o lipsă de respect faţă de acei jucători pentru care două titluri ar însemna vara vieţii lor.  Dar mi-a schimbat felul în care voiam să joc. Acum, faptul că pot juca la antrenament contra unor tipi care sunt locul 30, 40, 50 în lume şi am o idee cam care mi-e nivelul, e destul pentru mine. Am o idee destul de clară unde aş fi în peisajul tenisului actual dacă aş mai juca încă. 

Q. Nu în a doua săptămână a unui Grand Slam.

A. Să ajungi în a doua săptămână e ok. Dar ştiu ca asta nu va schimba moştenirea pe care o voi lăsa în tenis. Stai, „moştenirea” e un cuvânt prea mare pentru mine. „Palmaresul” e mai bun. Adică să depui 45 de săptămâni de muncă doar ca să rămâi în acelaşi loc? Nu cred că vreau asta. Nu vreau un loc călduţ, nu vreau să merg cu viteză de croazieră. 

Felul în care am redus diferenţa dintre mine şi alţi jucători mai talentaţi a fost muncind ca un nebun. Şi nu am reuşit să-i bat prea des. De la un punct încolo, corpul meu nu mai putut. Jim Courier a avut acelaşi stil. Hewitt la fel, a muncit enorm şi de ceva timp corpul său nu mai cooperează. Încep să văd şi cu Nadal un pic acelaşi lucru. 

Uzura îşi pune amprenta asupra jucătorilor care trebuie să compenseze diferenţele muncind mai mult pe partea fizică. Nu am regrete că am renunţat când am renunţat. Sunt încă mândru că pot câştiga contra unor jucători bine clasaţi. Încă vreau să câştig când joc cu oricine. Mă simt fantastic când joc bine, îmi place la nebunie. Cochetez însă cu ideea de mă întoarce în circuit full-time? Nu.

Q. Joci cu Mardy Fish dublu la Atlanta luna viitoare. Dar nu ai cerut un wild card la simplu. 

A. Sincer, aş juca şi un challenger dacă nu ar trebui să fac faţă valului de publicitate care ar rezulta din asta. Dacă aş putea să joc cu o mască, aş juca bucuros. Mi-ar plăcea pentru că încă iubesc competiţia, iubesc să joc. Dar nu cred că ar merita – toată vâlva şi tot ce ar rezulta ar fi prea mari. 

Q. La cât de competitiv eşti încă, trebuie să fie ciudat să te uiţi la tenis ştiind că poţi să-i baţi pe mulţi dintre cei la care te uiţi.

A. Este şi nu este. Să baţi uşor pe cineva de pe locul 60 nu e acelaşi lucru cu a ajunge în semifinala unui Grand Slam. Prima mă face fericit, pentru că am şi eu un ego. E distractiv. Dar realitatea este că trebuie să o faci iar şi iar, şi asta e foarte diferit. De câte ori văd o finală precum cea dintre Wawrinka şi Djokovic, mă gândesc: „Ce bine de mine!”

Q. Eşti surprins, la trei ani după ce te-ai retras, că Federer este încă numărul 2? 

A. Nu, pentru că spre deosebire de alţii, eu nu m-am comparat niciodată cu Roger. Ce face el e fenomenal, apropo de discuţia de mai devreme, despre jucătorii care sunt fizici şi trebuie să se străduiască în mod conştient să facă anumite lucruri. Roger, pe de altă parte, se gândeşte la ceva şi apoi face ca acel lucru să se întâmple. Este o abilitate nebunească. Pur şi simplu, racheta are sens în mâna lui.  

Nu mai este la fel de rapid ca în vremurile bune şi multe lovituri nu mai sunt la fel de bune, dar este un jucător de tenis atât de bun încât, atâta timp cât se menţine sănătos, va găsi o soluţie pe teren. Poate să varieze jocul şi atâta timp cât adversarul nu-l copleşeşte cu forţa cum a făcut-o Wawrinka la Paris, Roger are aşa de multe opţiuni, încât va reuşi să câştige. Atâta timp cât nu dă peste cineva care să lovească extrem de tare şi să pună totul în teren.  

Q. Ce crezi despre prietena ta, Serena Williams, care are 33 de ani?

A. Acest French Open a fost poate cel mai impresionant Slam al ei, pentru că nu l-a câştigat cu jocul ei de nota 10. Nici măcar cu cel de nota 9, sau 8. Aşa de bună este. Nu a pierdut nimic de-al lungul timpului în ceea ce priveşte greutatea loviturii, deplasarea, orice.  

Q.  Mă uitam la Jack Sock atingând faza optimilor la Frech Open şi am realizat brusc sub ce presiune ai jucat tu, urmând generaţia Sampras-Agass-Chang-Courier. Actuala generaţie de jucători americani nu mai are aceleaşi standarde înalte cu care să fie comparată. Acum oamenii apreciază orice rezultat bun al unui jucător tânăr. 

A. Umbra lui Andre, Pete, [Michael] Chang şi Courier este mult mai mare decât umbra mea, pe bună dreptate. Când eu pierdeam finala la Wimbledon, înfrângerea era privită ca o mare dezamăgire. Dacă Jack ajunge în semifinale la un Slam, ar fi o mare, mare performanţă în ochii publicului. Asta e bine pentru el. Îmi place să-l privesc jucând pentru că am senzaţia că crede în el. Nu simt că e speriat de aşteptări. Mi-a plăcut că a prins o tragere groaznică la Paris dar a ieşit pe teren şi a înfruntat totul cu curaj. Cred că are şanse să intre în top 10. 

Q. Tu ai fost cel care a lansat acest trend al „superantrenorilor” când l-ai angajat pe Jimmy Connors. A devenit foarte răspândit acum, ce părere ai de asta? Ai de gând să devii şi tu un „superantrenor” pentru vreun jucător? 

A. Nu e surprinzător că jucătorii de tenis se bazează pe acel procent de 0.000001% din oameni care chiar pot înţelege prin ce trec şi ce vor să realizeze. Dar nu mă interesează să devin antrenor la ora asta. 

Q. Ai putut să obţii acel val de adrenalină de pe teren şi după ce te-ai retras, în afara terenului?

A. Nu voi putea să înlocuiesc niciodată acele 30 de secunde de după o victorie mare. Nu se va mai întâmpla. Acel val de adrenalină nu mai există pentru mine, deşi nu ştiu ce se va întâmpla când voi deveni tată. S-ar putea să revizuiesc această declaraţie peste 6 luni. Dar nu cred că m-am aşteptat să găsesc vreun înlocuitor. Din fericire, am putut trăi aceste sentimente cât am jucat, dar nu mă aştept să simt la fel când joc golf ca atunci când câştigam o semifinală la Wimbledon. 

Nu la capitolul adrenalină am câştigat după retragere, ci la capitolul linişte. Orele petrecute cu prietenii, să bei un pahar de vin la cină şi să ai o conversaţie adevărată. În circuit, fiecare masă era încordată, intensă, terminam în 45 de minute. Eram grăbit şi egoist, voiam să trec repede la următorul lucru, obsesia următorului lucru. Am pierdut adrenalina, da, dar am câştigat liniştea.