Wimbledon cu final frustrant pentru Simona: accidentată la gleznă, Simona pierde în semifinale cu Bouchard

Simona Halep a pierdut cu Eugenie Bouchard, scor 7-6, 6-2, în semifinalele Wimbledon, într-un meci care a luat o turnură neplăcută pentru româncă după episodul petrecut la 2-2, în primul set. Simona a călcat strâmb și și-a scrântit glezna stângă, cerând imediat un timeout medical. 

Una dintre axiomele tenisului este că nu există garanții: nu există garanții că vei mai câștiga vreodată un turneu, că te vei păstra în top, că vei mai ajunge într-o altă finală, cu atât mai puțin într-una mare. E plină lumea de povești cu jucători cu aripi frânte brusc. De fapt, nu există garanții, punct. E un sport fantastic de dur, iar competiția e nemiloasă. De aceea, când ele apar, astfel de performanțe trebuie apreciate și înțelese cum se cuvine. Maria Sharapova spunea că, după ce toate discuțiile din presă despre cine e favorit și cine va “câștiga sigur” cutare meci se termină, ei, jucătorii, trebuie să intre pe teren și chiar să joace acele meciuri. Iar diferența între calculul hârtiei și ce se întâmplă, de fapt, pe teren, este, uneori, prea mult de procesat.

Una dintre garanțiile care nu există este cea legată de sănătate. Când discutăm despre meciuri, plecăm de la o premisă pe care o considerăm de la sine înțeleasă, “dacă totul e ok din punct de vedere fizic”. E un asterisc pe care l-am auzit de câteva ori în discuțiile purtate, înainte de semifinală, cu jurnaliștii cu care am fost vecin de birou în aceste zile la Wimbledon. “Dacă totul e ok din punct de vedere fizic, Halep are prea multă variație / Halep are un joc mai competent / Halep mi s-a părut mai în formă”, și alte câteva astfel de variante flatante. Oamenii pun acest disclaimer prudent tocmai pentru că fac asta de ani de zile: călătoresc prin lume la turnee și le-au văzut pe toate, motiv pentru care nu-și asumă riscuri.

Numai că totul a fost ok din punct de vedere fizic până când… n-a mai fost. Chiar așa: n-o să știm niciodată cum ar fi decurs și cum s-ar fi terminat meciul dacă glezna Simonei nu s-ar fi înțepenit în pământul uscat de pe spatele terenului – orice altceva e doar speculație inutilă – dar ce bine ar fi fost să avem șansa să aflăm.

Spunea cineva că într-o fază atât de avansată a unui turneu de Grand Slam, după atâtea meciuri și atâtea antrenamente, TOȚI jucătorii trag după ei ponoasele unor accidentări minore. Și așa și e. La unii nu se vede niciodată, alții vorbesc despre asta mai deschis, fiecare după cum simte și cum vrea să comunice lumii, e aproape inevitabil să nu te doară ceva acolo, cât de mic. Însă e o diferență fundamentală între o durere cu care intri pe teren, știi că există, te-ai acomodat cu ea și îi accepți, mental, prezența, și o accidentare petrecută pe teren. În primul rând, șocul momentului. Tratamentul limitat, presiunea timpului și a mizei, iminența unei decizii. Groaza unei ipotetice retrageri. Apoi, frica. Nesiguranța. Dacă se întâmplă din nou? Dacă agravez și apoi va trebui să lipsesc X luni?

Rezultatul e rezultat și nu poate fi contestat. Astfel de momente neplăcute se întâmplă, fac parte din regula jocului, sunt asumate de către jucători și trebuie înțelese și luate ca atare. Uneori, imprevizibilul lucrează în favoarea ta, alteori universul complotează împotriva ta, cu toate forțele. Campionul unui Grand Slam nu este doar cel mai bun jucător de pe parcursul celor două săptămâni, ci și jucătorul care a navigat cu cel mai mult succes printre obstacolele de toate felurile care i-au apărut în cale, fie că vorbim de un tablou infernal, condiții meteorologice dificile, accidentări nedorite, programări nefaste sau cine știe ce mai apare. Nu primește nimeni niciun premiu de consolare pentru că a fost programat trei zile la rând, spre exemplu. Întrebați-l pe Wawrinka. Toate astea sunt parte din spectacol, trebuie să le manageriezi.

Din păcate pentru ea, Simona a pățit un astfel de ghinion într-un moment în care îi era lumea mai dragă. Sigur că meciul a continuat, bine că n-a fost mai grav, dar a fost evident că a continuat în condiții diferite. Simona a explicat chiar ea în ce fel îi este afectat jocul: în rezumat, nu a mai putut să împingă în picior, nu s-a putut opri la sprinturi, serviciul i s-a făcut franjuri tocmai pentru că avea nevoie de piciorul stâng ca picior de sprijin, iar reverul în lung de linie, moneyshot-ul ei, lovitura de bază, a devenit un non-factor: “La lovitura de rever în lung de linie eu mă proptesc foarte bine în piciorul stâng, joc foarte deschis, loviturile sunt foarte deschise la mine și nesiguranța de la gleznă mi-a afectat execuția la rever”.

Cu alte cuvinte, las-o pe Simona fără abilitatea de a se apăra și a acoperi terenul, ia-i cea mai bună lovitură, las-o fără opțiunea de a se salva exclusiv cu serviciul cel atât de eficient în ultima vreme și pune-o, în condițiile astea, să câștige o semifinală la Wimbledon.

În primul rând, e remarcabil că a putut sta atât de competitivă. Dar, dacă am început să o cunoaștem câtuși de puțin pe Simona, nu e de mirare. Plus că nici nu se punea problema de un abandon și ea știa asta. Câtă vreme putea să alerge, era de datoria ei să o facă, în special la un asemenea turneu. Nu pe fiecare zi joci semifinale la Wimbledon – apropo de garanții. De la 2-2 în sus, Halep a smuls game după game cumva împotriva cursului jocului, a mai salvat mingi de break (și nu oricum, ci atacând), a luptat cu propriile erori, mai numeroase decât în alte meciuri, și tot așa, până a ajuns în tiebreak. Ba chiar, la 5-5 s-a cățărat la un 0-30 pe serviciul adversarei, dar a fost maximul pe care l-a mai atins pe serviciul lui Genie. În fapt, deși Simona a alergat și a făcut eforturi să rămână în joc, diferența s-a făcut la punctele mari, la punctele importante, câștigate aproape în exclusivitate de jucătoarea canadiană, care trebuie creditată pentru asta. Halep a strecurat și ea câteva puncte construite glorios, în stilul caracteristic, dar nu a putut face asta când a contat cu adevărat. Își pierduse acea marjă care te ajută să faci diferența. Urmărind-o în atâtea meciuri de-a lungul ultimului an, era clar că nu joacă nici pe departe tenisul ei cel mai bun. Când s-a ajuns în tiebreak, devenise evident că totul se joacă acolo. Și drama a continuat: întreruperea cauzată de leșinul unei doamne, netcordul atât de ghinionist venit la 4-2 pentru Simona. Odată setul pierdut, s-a dus cu el și adrenalina care o ținuse în joc pe jucătoarea noastră până atunci. Iar finalul, neputincios pentru noi toți, era inevitabil. Și nu putem decât să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă Simona ar fi putut să se strecoare cumva cu acel prim set.

În tot acest timp, afară de câteva erori răspândite în momentele mai puțin importante, dar pe care le-a depășit cu multă maturitate, plus finalul în care a căzut pradă emoțiilor, Bouchard a jucat mult mai bine în condițiile date și are meritul de a-i fi închis ușa-n nas Simonei la cele câteva mici tentative de a reintra în meci.

Azi n-a fost ziua Simonei, și, oricât de frustrant ar fi, meritele adversarei ei nu trebuiesc ocolite. Bouchard n-a pierdut un set tot turneul, e într-un progres accelerat în acest sezon, lovește foarte adânc a returnat totul lipită de baseline și a avut grijă ca Simona să îi simtă prezența pe teren. “Lovește foarte tare, iar felul în care se poziționează te obligă să o vezi mai mult”, a povestit Simona, la conferință. Pe lângă astea, Eugenie are atitudinea corectă pentru performanță la cel mai înalt nivel. Lesne de confundat cu aroganța, reacția ei de după meci, venită pe un ton mai degrabă reținut, într-o ușoară contradicție cu sensul cuvintelor, spune multe despre cât de pregătită e ea pentru asemenea momente: “Nu e o surpriză pentru mine, mă aștept la astfel de rezultate. E un pas în direcția bună, am șansa să joc finala la Wimbledon. Mai am un meci de jucat, așa că nu e cazul de sărbătorit. Mindset-ul meu e că nu mi-am terminat treaba”.

Dacă toate interpretările sunt corecte, o să mai urmeze multe întâlniri în viitor între Simona și Bouchard, deci șanse ca Simo să regleze conturile vor mai fi. Deocamdată, să luăm o pauză și să facem un pas în spate, ca să vedem lucrurile mai clar. Într-o singură lună, Simona a jucat o finală și o semifinală de Slam, în cea mai complicată și solicitantă combinație de turnee din lume: Roland Garros – Wimbledon. Ceea ce e incredibil din atâtea și atâtea motive. Timpul ei va veni.

Citește aici primele declarații ale Simonei de după semifinală.

 

WATCH: Simona Halep calls for the trainer after appearing to jar her left ankle. #Wimbledon http://t.co/FuhaEkHFHP

— Wimbledon (@Wimbledon) July 3, 2014