"Welcome to the US Open!". Povestea ultimelor antrenamente de dinainte de startul US Open

Actul doi. Același decor. Mă surprinde că, din nou, metroul este plin până la refuz, duminică nefigurând după știința mea nimic altceva în program decât antrenamente. Sesizez în treacăt că tot vagonul este îmbrăcat în albastru și înțeleg motivul când, odată ajunși la destinație, rămân printre puținii care o iau spre dreapta. Stația de metrou Mets-Willets deservește atât complexul Billie Jean King, cât și stadionul echipei de baseball New York Mets. Cum încă nu m-am familiarizat cu sezoanele sporturilor americane, mă surprinde “suprapunerea” și tot ce pot să sper este că nu vor fi jocuri pe Citi Field și în timpul turneului de tenis.  

Drumul spre Flushing Meadows este o lungă pasarelă de lemn pe deasupra căii ferate ce leagă Manhattan-ul de Long Island. De o parte și de alta steaguri americane, pe fundal silueta masivă a stadionului Arthur Ashe. A fost pentru mine dragoste la prima vedere cu locul acesta, poate pur și simplu pentru că la capătul lui se scriu povești dintre cele mai frumoase, poate pentru că îmi inspiră libertate și nemărginire.  

Ziua respiră relaxare. Trec mai întâi pe lângă bătrânul stadion Louis Armstrong ce urmează a fi renovat și mărit în anul următor. A fost prima arenă centrală a complexului până în 1997 și este numit așa după celebrul muzician care a locuit în Queens până la sfârșitul vieții. Cititorii fideli își mai aduc poate aminte de o discuție interesantă despre acest nume pe care am avut-o aici anul trecut. Înconjor apoi stadionul Ashe și ajung în zona terenurilor de antrenament. Ca să vă faceți o idee despre mărimea complexului, este util de știut că adăpostește acum, pe lângă cele două mari stadioane menționate, un vechi și un nou Grandstand, paisprezece terenuri mai mici și încă cinci de antrenament. Pentru amatorii de cifre: o suprafață totală de aproape 19 hectare (46.5 acri) și peste 60 000 de spectatori în zilele de vârf. Preferatul meu rămâne stadionul 17, cu o capacitate de 3000 de locuri: mare, dar nu intimidant. L-am văzut plin până la refuz o singură data: în 2015, la meciul de dublu mixt Simona/Horia versus Goerges/Zimonjic.  

Ajung la timp pentru un meci amical de dublu dintre Andreea Mitu/Raluca Olaru și Lucie Hradecka/Andrea Hlavackova. Nu am reușit să țin scorul, dar au fost destule puncte aplaudate de public, mi-a plăcut mult ce am văzut. Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă nu aveam lângă mine un vânzător ambulant (de apa și sucuri cred) care a urlat pe toată durata antrenamentului: ”Welcome to the US Open! We are open.” A fost genul acela de experiență care pare amuzantă în retrospectivă, dar pe moment mi-a urcat tensiunea. Chiar aș fi curioasă să aflu dacă l-au auzit și fetele și dacă le-a deranjat în timpul punctelor. Oricum, US Open își adjudecă cred titlul de cel mai zgomotos Slam. Cerul este brăzdat în permanență de avioane ce aterizează și decolează de pe apropiatul aeroport La Guardia, pe lângă terenurile de antrenament trec mereu trenuri, iar publicul este gălăgios și animat.  

De la fete plec spre terenul 9, unde se antrenează Kurumi Nara cu Kirsten Flipkens. De data asta trece razant pe lângă mine proaspătul campion de la Cincy, Marin Cilic. Am ajuns mai târziu și la antrenamentul lui de pe noul Grandstand, un stadion demn de secolul 21 despre care sper să mai am ocazia să vă povestesc. Lângă japoneză găsesc un mic grup de susținători inimoși, dar pe partea cealaltă este gol. Am spionat 20 de minute timp în care nu am văzut nici un raliu mai lung de trei lovituri. S-ar putea însă ca Flipkens să fi jucat la derută, fiindcă eu purtam tricoul Halapeno și făceam fotografii și filmulețe cu două camere și telefonul.

Pe terenul 14 o găsesc apoi pe Moni. Moni, campioana de ieri de la New Haven. Este numai ea și antrenorul ei și mă bucur egoist de cinci minute în care le sunt singurul spectator. Joacă puncte, dar din când în când, Moni respiră adânc și mai trage cu ochiul la un intens meci de dublu de pe un teren vecin. Văzut de la câțiva metri, slice-ul este parcă și mai spectaculos, nici o minge nu sare ca în alte părți, totul devine mai interesant. Mi-am luat inima în dinți și m-am dus la pauză să o felicit pentru vara ei de excepție și pentru rezultatul mare de ieri. „Ai văzut meciul?” Îi spun că o iubim și îi dorim mult succes și aici. Moni îmi răspunde zâmbind larg: “Îmi place mult tricoul tău!”. “Așteptăm și unul cu tine”. Încerc să nu alunec în sentimentalism, dar vă invit să va gândiți câți dintre voi ați fi fost din nou pe terenul de antrenament în cel mai canicular moment al zilei, după ce cu mai puțin de 24 de ore în urmă ridicați unul dintre cele mai importante trofee ale carierei. Sania nu a venit (avea și ea programare mai târziu) și decizia nu surprinde, dar cu atât mai impresionantă mi se pare dăruirea și profesionalismul Monicăi.  

Trec peste momentul crud când am sperat că voi asista la un antrenament simultan Andy și Simo pe terenurile P1 și P2. M-am prins deja că dacă sportivul nu ajunge cu câteva minute înainte de ora fixată, este aproape sigur că nu vine, așa că nu m-am amăgit decât câteva minute. Mi se pare logica decizia marilor campioni de a se antrena fără public pe Arthur Ashe, mai ales dacă meciurile de deschidere sunt programate acolo. Am apucat să îl prind pe Milos în ultimele minute de antrenament, era cu tatăl lui și încă un membru din staff și m-a surprins veselia contagioasă din echipă. Pare un alt personaj când râde din toate inima. Interesant a fost ca deși am ajuns cu 15 minute mai devreme de termen, a fost foarte greu de găsit un loc in tribunele de  deasupra terenurilor de antrenament. Surprinzător, nu era plin nici cu britanici, nici cu români, ci cu japonezi. Kei Nishikori a apărut punctual cu echipa pe terenul P4 si a urmat un antrenament intens, riguros, de adevărat samurai. Nu te pui nici cu suporterul japonez, lumea aplaudă disciplinat fiecare punct, iar un domn de lângă mine mi-a  spus ca la ei în țară Kei este o legendă. Pentru a accentua atmosfera de dramatism, o doamnă supraveghetoare venea din cinci în cinci minute să ne spună să fim atenți că este caniculă, să bem multă apă și să folosim cremă de protecție solară. “Nu aș vrea să leșinați tocmai pe tura mea!”

Am mai zăbovit câteva minute la Martin Cilic și apoi la Francesca Schiavone, l-am ratat (cred) razant pe Gregoar și m-am îndreptat spre ieșire cu gândul ca de mâine încep marile emoții. Aproape de poarta centrală, m-a întors din drum vocea pătrunzătoare a Aliciei Keys cu Empire State Of Mind. “There's nothin' you can't do… Now you're in New York”. A perfect moment offered to you by the US Open.