Welcome back, Mr.Federer!

Da, Roger Federer s-a întors și a reluat lucrurile de unde le lăsase, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum cei doi ani și jumătate în care n-a rostit discursul învingătorului la nicio festivitate de premiere cu adevărat importantă nici n-ar fi existat. Federer încă mai poate câștiga Grand Slam-uri, iar răspunsul la întrebarea care s-a auzit de cele mai multe ori din 2010 încoace a venit în cel mai potrivit mod cu putință. Cu doar o lună înainte de a împlini 31 de ani, Federer s-a reîntors triumfător pe iarba de la Wimbledon, câștigând pentru a șaptea oară turneul londonez și, la pachet, reluându-și prerogativele de lider mondial. O performanță cu atât mai impresionantă cu cât ea vine într-un moment în care Djokovic și Nadal dominau autoritar circuitul. 

A fost un turneu realmente superb, din multe puncte de vedere, probabil cel mai bun Wimbledon din ultimii ani, dar deloc simplu pentru Federer, ceea ce face victoria lui și mai dulce. Ca să ajungă la trofeu, Roger a trebuit să supraviețuiască dramaticului meci cu Benneteau, să se descurce în condițiile unor dureri de spate care erau cât pe ce să-i complice viața cu Malisse, să-l elimine pe liderul mondial și campionul en-titre, Novak Djokovic, și, într-un final, să-l oprească și învingă pe Andy Murray, cel care avea șansa și motivația unei performanțe uriașe, dar și susținerea unei națiuni întregi.

Poate că Federer a fost favorit, însă a fost Murray cel care a început mai bine. Cu o atitudine diametral opusă celei din precedentele sale finale de Slam, în care nu a câștigat nici măcar un set în trei încercări, Andy a fost agresiv încă din start, desprinzându-se la 2-0, apoi temperând o tentativă de desprindere a adversarului. La 3-4, Federer a avut două mingi de break și probabil că fanii s-ar fi așteptat deja ca Murray, conform tradiției, să clacheze în fața presiunii imense. Andy a salvat însă momentul, iar în game-ul următor o oportunitate s-a deschis pentru britanic pe serviciul lui Fed. Într-unul dintre schimburi, cei doi au ajuns în zona fileului, iar Murray a expediat un forehand fulgerător către corpul elvețianului, acesta abia având timp, într-o fracțiune de secundă și cu o reacție incredibilă, să se dea la o parte din calea mingii. A fost o manevră a la Lendl; antrenorul lui Andy trebuie că a fost fericit cu această minge. Unul dintre lucrurile pe care Lendl încearcă să i le imprime lui Andy este tocmai această răutate în joc, disponibilitatea către a-și asuma loviturile atunci când, în timpul unui schimb, apar oportunități. 

Pe fondul unui game slăbuț la serviciu al lui Roger, break-ul, obținut pe una dintre numeroasele erori neforțate cu forehandul ale lui Federer din prima parte a meciului, i-a deschis calea lui Murray spre a servi pentru set, ceea ce britanicul a și făcut, cu succes, câteva secunde mai târziu, într-o atmosferă superbă pe Central: Murray tocmai ce câștigase primul său set într-o finală de Slam, iar semnele erau cum nu se poate mai bune.

Setul secund devenea, în aceste condiții, vital pentru amândoi. Roger a deschis cu un game la 0, apoi a avut, imediat, o șansă de break, salvată însă. Murray a crescut în siguranță și autoritate de la game la game, iar la 2-2 a avut alte două șanse consecutive de a câștiga pe serviciul advers, ratând de puțin un passing cu forehandul. La 4-4, tot pe serviciul lui Federer, și într-o tensiune crescândă, s-a jucat un game pe muchie. Murray a avut alte două șanse de break, ambele salvate însă de elvețian. Și așa s-a ajuns la 6-5 pentru Federer. Murray a început cu 30-0, tiebreak-ul era, practic, inevitabil, și toată lumea se pregătea sufletește pentru dramatismul care avea să vină. Aproape din nimic, Federer și-a ridicat nivelul jocului absolut incredibil. Murray a trimis, ușor neglijent, un forehand prea lung pentru 30-30, iar Roger a făcut două puncte absolut superbe cu care a luat setul, ambele cu câte un drop-volley de mare finețe, unul cu forehandul, altul cu reverul.

Nu atât setul câștigat, ci maniera spectaculoasă și impozantă în care a apărut pe tabelă i-a dat lui Federer un imens avantaj psihologic. Pentru cine îl știe pe Federer, era deja evident că elvețianul s-a plasat în pole-position, că avea deja situația în control. Și dacă furtuna lui Murray era deja astâmpărată, au venit norii reali, deasupra unei arene răsfățate până atunci de soare. Ploaia care a oprit meciul la 1-1 și 40-0 în setul trei ar fi fost menită să-l ajute pe Murray, încă rămas cu gândul la felul în care scăpase din mână situația în setul secund. O regrupare de forțe era tot ce avea nevoie scoțianul. Numai că prognoza meteo anunța mai multe reprize de ploaie, așa că organizatorii au luat decizia să închidă acoperișul. 

Când jocul s-a reluat, Federer a părut, parcă, din altă lume. “Geniul lui a ieșit la suprafață”, spunea Boris Becker, în comentariul live al meciului, în vreme ce Tim Henman folosea cuvinte precum “somptuos” și “delicios” pentru a descrie ploaia de lovituri de-a dreptul ridicol de frumoase reușite de Federer. 

Tot meciul, practic, s-a jucat însă în acel deja faimos game 6 al setului trei. Murray a avut 40-0, dar Federer a revenit treptat, construindu-și cu agresivitate atacurile. Forehandul a început să meargă ca în zilele bune, iar jocul de picioare al elvețianului a spus restul poveștii. Șase mingi de break și-a creat Roger într-un game epic, cu 11 egalități și schimburi electrizante. Finalmente, Murray a căzut, răpus, după 20 de minute, de un rever în cross absolut amețitor la a șasea minge de meci. Reacția britanicului, elocventă.

La 4-2, povestea setului, dacă nu a meciului, era scrisă. În condițiile în care Federer dicta, iar Murray nu mai putea face altceva decât să încerce să reziste seriei de pumni, nimic nu se mai putea întâmpla. Federer a arătat, începând de la game-ul 12 din setul doi și până la final, drept un tip care a mai fost “acolo”. Care știe ce are de făcut și care nu poate fi oprit de nimeni și nimic. Finalul a confirmat noul regim Federer: elvețianul s-a întors la conducerea tenisului mondial cu al 17-lea Slam, după 4-6, 7-5, 6-3, 6-4 cu Andy Murray.

Cum s-a închis cercul lui Federer

Așa s-a pus capăt unor discuții, cum spuneam, vechi de doi ani de zile: Federer a demonstrat că poate câștiga în continuare Slamuri. Chiar dacă ultimii ani n-au fost cei mai ușori, elvețianul a rămas răbdător. Și-a angajat un antrenor, a continuat să joace, să-și facă programul pe doi ani în avans, să câștige turnee și să aștepte contextul potrivit. Deși neconfirmată de clasament, creșterea în nivelul lui de joc s-a făcut simțită încă de la Roland Garros 2011, atunci când a fost poate cel mai aproape de o eventuală victorie cu Nadal. A urmat însă incredibila eliminare de la Wimbledon 2011, când a pierdut de la 2-0 la seturi cu Tsonga, apoi și mai dramatica înfrângere cu Djokovic, de la două mingi de meci, în semifinalele US Open 2011. Au fost două momente epice, care au scăzut din nou încrederea tuturor specialiștilor în șansele de revenire ale lui Federer.

“Trebuie să vă bucurați de fiecare meci al lui ca și cum ar fi ultimul, iar dacă va mai câștiga câte un turneu pe ici, pe colo, trebuie să-l apreciați cum se cuvine și sărbătoriți ca atare” – era mesajul universal primit de fanii lui Federer de la diverși analiști și comentatori, convinși că finalul lui Federer e iminent.

E ușor să te lași păcălit de aparențe și să judeci superficial, însă toate interviurile acestuia, toate declarațiile celor foarte apropiați lui, care îl cunosc și știu exact cum gândește și cum reacționează Federer, confirmau că el nu e pregătit să renunțe. Că nu s-a resemnat și nu se îndoiește de capacitățile sale, poate cel mai important lucru în tenis.

Deși greu, dat fiind statutul său  de vioara întâi atâția ani, Federer a îmbrățișat rolul de cel mai bun actor în rolul secundar, trecând în umbra lui Nadal și a lui Djokovic. Dar seria de 17 victorii consecutive din finalul lui 2011, când a câștigat turneele de la Basel, Paris și Turneul Campionilor, i-a dat încredere pentru acest an, la începutul căruia își anunța deja obiectivul de a ataca primul loc. Eliminat de Nadal la Australian Open și de Djokovic la Roland Garros, Federer s-a impus, însă, la Rotterdam, Dubai, Indian Wells și Madrid, titluri care au constituit baza atacului final. Victorii frumoase, dar cumva inutile în lipsa unui Slam. Slamurile sunt cele prin prisma cărora sunt judecați campionii, iar Federer avea nevoie de un Slam pentru a fi revalidat. L-a obținut la Wimbledon, la pachet cu o victorie cu Djokovic. Și și-a îndeplinit misiunea.

“Cred că au fost niște momente în care tot ce mai îmi rămăsese de făcut era doar să cred că lucrurile se vor reîntoarce în favoarea mea. Și nu la întâmplare, ci prin muncă. Locul 1 nu ți se dă, pur și simplu, nu ajungi să-l ocupi prin noroc”, a conchis Federer, conștient că, în sfârșit, cercul deschis, poate, în 2008, când finala epică pierdută la Wimbledon cu Nadal a dat semnalul coborârii sale de pe tron, ei bine, acel cerc s-a închis tot la Wimbledon. Federer iubește tenisul, iar tenisul îl iubește pe Federer.

Andy: “I’m getting closer!”

E tot ce a putut spune Murray înainte de a pierde lupta cu lacrimile la interviul de la festivitatea de premiere. N-au fost niște lacrimi de ciudă, sau de frustrare, la urma urmelor înfrângerea sa a fost incontestabilă, și nimeni n-avea ce să-i reproșeze lui Andy, nici măcar el. Au fost, mai degrabă, lacrimi ca reacție la presiunea fantastică la care a fost supus Andy în ultimele două săptămâni. O tensiune greu de imaginat, o greutate a așteptărilor pe care nu o putem estima nici pe departe. Andy s-a descurcat admirabil, a ajuns în finală, a satisfăcut orgoliul unui popor întreg și a pierdut la un jucător mai bun. Nimic de reproșat. Pentru felul în care a luptat în tot turneul, pentru atitudinea extrem de pozitivă cu care a jucat finala, dar și pentru lacrimile foarte omenești de la final, care i-au mai schimbat din imaginea de bad boy, Murray și-a câștigat atât noi suporteri, cât și simpatia definitivă a fanilor sau simplilor săi admiratori. Și, odată cu ea, și răbdarea lor. Îl vor aștepta atât cât va fi nevoie ca să câștige un Slam, iar Murray a demonstrat că merită această răbdare. 

Discursul lui Andy de la festivitatea de premiere

Federer: Îi doresc din tot sufletul să câștige un Slam cât de curând

Una dintre declarațiile elvețianului de la conferința de presă l-a vizat pe învinsul său: “E greu, am trecut prin ce-a trecut el azi și știu cum e. Cred că face o treabă extraordinară. Spun asta pentru că îl văd zi de zi cum muncește, prin ce trece zilnic în circuit. La Wimbledon cred că a făcut față așteptărilor nemaipomenit. Își oferă multe șanse de a câștiga titluri importante, iar eu chiar cred, în adâncul sufletului, că va câștiga nu doar unul, ci mai multe Slamuri. Îi doresc tot binele din lume, muncește mult și este cât se poate de profesionist. Nu a avut noroc până acum în finalele de Slam pe care le-a jucat, dar azi a fost cu un pas mai aproape. Cred și sper că va câștiga unul cât de curând”.

Îmbrățișarea celor doi de la festivitatea de premiere spune întreaga poveste.

Noul clasament – Federer în frunte

1. Roger FEDERER – 11.075 puncte
2. Novak Djokovic – 11.000
3. Rafael Nadal – 8905
4. Andy Murray – 7.460

Clasamentul all-time al castigatorilor de Slamuri:

1.ROGER FEDERER – 17
2.Pete Sampras – 14
3.Roy Emerson – 12
4.Bjorn Borg, Rafael NADAL, Rod Laver – 11
5.Bill Tilden – 10
6.Ken Rosewall, Fred Perry, Jimmy Connors, Ivan Lendl, Andre Agassi – 8
7.John Newcombe, John McEnroe, Mats Wilander, Henri Cochet, William Larned, René Lacoste, William Renshaw, Richard Sears – 7
8.Boris Becker, Stefan Edberg, Don Budge, Jack Crawford, Tony Wilding, Laurence Doherty – 6
9.Tony Trabert, Novak DJOKOVIC, Frank Sedgman – 5 

Slamurile in 2012:

Australian Open – Novak Djokovic
Roland Garros – Rafa Nadal
Wimbledon – Roger Federer
US Open – ?

* 29 dintre ultimele 30 de Slamuri au fost castigate de unul dintre Federer, Nadal sau Djokovic. Singura exceptie: Del Potro, US Open 2009.

 

Cele mai importante momente ale finalei

REZUMATUL COMPLET AL FINALEI