Victoria Azarenka își primește premiul pentru că a avut curajul să facă schimbări. Și pentru că nu a renunțat în fața greutăților

Bucură-te de US Open așa cum se cuvine, echipat corespunzător! Pe durata US Open, ai parte de o reducere grozavă în Shop-ul 30-0, valabilă la șosetele colorate! Primești 40 la sută discount dacă folosești codul de voucher MUSTHAVESOCKS.

Plasează-ți comanda AICI.

Victoria Azarenka știe câte ceva despre cum e să cazi. De fiecare dată când a căzut, a căzut bine. Momentele au fost grele, au secat-o de puteri și au produs efecte în lanț, făcându-i pe mulți să creadă că Vika nu va mai fi niciodată Vika și că acel nivel atins de ea în anii 2011-2013 nu va mai fi atins niciodată. Și că vintage Vika nu o să mai apară niciodată. Până și ea a ajuns să-și pună problema că poate ar fi mai bine să renunțe și să se retragă.

Dar oricât de banal sau clișeic ar suna, de cele mai multe ori nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici. Iar Azarenka s-a ridicat în final deasupra tuturor problemelor. N-a făcut-o repede, nici nu avea cum să o facă la câte lovituri a primit, dar i-a reușit în cele din urmă. A încasat tot ce era de încasat, a învățat lecțiile care au fost de învățat și a devenit, în final, mai înțeleaptă și mai matură. Necazurile au întărit-o și au făcut-o mai puternică. Pe teren și în afara lui. 

Iar astăzi, Vika Azarenka, cea care părea fără speranțe în urmă cu un an și dubiile aproape că nu o lăsau să respire, e din nou într-o finală de Grand Slam – șapte ani mai târziu de la ultima jucată. 

*

Pe 15 ianuarie 2019, Azarenka înregistra o premieră negativă: era eliminată în primul tur la Australian Open, unul dintre turneele ei preferate, pentru prima dată în ultimii 13 ani. Problemele ei n-au început de acolo însă. Acela a fost momentul în care am putut vedea cât de intens era conflictul pe care-l trăia ea și ce amploare au problemele ei.  

Care au început în 2016, la scurt timp după ce a născut. După nașterea fiului ei Leo a urmat, aproape imediat, despărțirea de tatăl copilului, ceea ce a declanșat un proces lung și foarte complicat de custodie, care nu i-a permis să părăsească o vreme SUA. Asta a însemnat că nu a putut participa la turnee, nu s-a putut antrena și a trebuit să se despartă, o vreme, de copilul ei. În puține cuvinte: a fost devastată. 

La Melbourne, în 2019, a clacat și a izbucnit în lacrimi la conferința de presă. Pe tot parcursul conferinței, Vika a avut lacrimi în ochi și a repetat aproape obsesiv că “se luptă”, “se chinuie”, încearcă”.

“Încerc să caut soluții, încerc să progresez, vreau să muncesc, dar în acest moment simt că nu pot face asta. Mă chinui. Nu pot să stau aici și să-mi spun că va fi bine, sau să încerc să fiu pozitivă. Până la urmă nu am de ales, trebuie să fiu pozitivă, trebuie cumva să mă ridic. Vreau să cred că toate experiențele prin care am trecut de-a lungul vieții mă fac mai puternică, dar… uneori mă întreb de ce mi se întâmplă mie toate astea”, spunea ea atunci cu lacrimi în ochi. 

După acel episod, 2019 nu i-a adus neapărat nimic bun. Sau și când i-a adus, reușind să joace o finală WTA la Monterrey, a venit la pachet cu alte dezamăgiri, ea fiind obligată să se retragă în finala cu Garbine Muguruza din cauza unor probleme fizice. La trasul liniei, a fost un an amestecat în care nu s-a regăsit, nici pe teren, nici în afara lui, dar în care a acumulat experiențe pe care avea să le folosească mai târziu. În plus, a reușit să nu piardă contactul cu circuitul și a fost dispusă să experimenteze sau să facă diverse schimbări (antrenori, rachete, viziuni, atitudini). 

Suntem într-o lume în care lucrurile se schimbă repede, iar circuitul aduce mereu în prim plan alte figuri, alte povești. Azarenka părea deja să aparțină trecutului. În 2020, a început sezonul abia în februarie, absentând de la Australian Open tot din motive de sănătate și jucând doar un singur meci înainte ca circuitul să se oprească din cauza pandemiei. La reluarea tenisului, în august 2020, Azarenka nu mai câștigase un meci de tenis de fix un an: jocul își pierduse din intensitate, loviturile erau, dar nu se legau sub nicio formă, iar încrederea, poate cel mai important element pentru ea și pentru tot ce presupune stilul său de joc, aproape că nu exista. Jocul Vikăi devenise o umbră; nu mai speria pe nimeni și nu mai rănea pe absolut nimeni. 

Asta până când a început să câștige. A câștigat un meci, apoi l-a câștigat și pe al doilea și pe al treilea, și pe al patrulea, și pe al cincilea – cinci victorii consecutive, cinci adversare cu stiluri diferite și mai bine clasate decât ea (Vekic, Garcia, Cornet, Jabeur, Konta) și titlul de la Cincinnati era al ei, după retragerea lui Naomi Osaka. Primul ei titlu după patru ani. 

Cheia pentru ce s-a întâmplat la Cincinnati și mai apoi la US Open a fost încrederea, pentru că așa s-a produs declicul. Dar nu doar atât. Repornirea tenisului a însemnat apariția unei alte Azarenka,  mai liniștită, mai împăcată cu sine, mult mai matură și cu o parte din probleme rezolvate. Iar toate aceste lucruri i-au permis, în sfârșit după atâta timp, să se bucure de tenis. A strălucit și a dat senzația că iubește fiecare secundă petrecută pe terenul de tenis în toate meciurile jucate în dubla Cincinnati – US Open. Ca  în afara terenului să ofere  adevărate lecții de viață, căutări și regăsiri la fiecare conferință de presă sau interviu – câteva, pe care le trecem în revistă mai jos.

Cum și-a impus să se bucure de ceea ce i se întâmplă: “Mi-am dorit mult să mă bucur de toate experiențele pe care le trăiesc în meciuri. E greu să fii pe teren, e inconfortabil uneori, e dificil de cele mai multe ori. Dar nu contează. Eu am vrut să mă bucur. Pentru că eu pentru asta lucrez. Muncesc și mă antrenez ore în șir pentru ce? Să joc mizerabil? De ce fac asta? Mi-a luat mult timp să înțeleg și să simt toate lucrurile astea. Sigur că eu acum văd lucrurile dintr-o altă perspectivă, pe care înainte nu o aveam. Deci cred că secretul aici e. Dar chiar mă bucur de tot ce mi se întâmplă. Și nu doar pe teren, ci și în afara lui. E despre cum sunt eu la antrenamente, unde nimeni nu mă vede. Dar e și despre modul în care tu alegi să privești lucrurile în fiecare zi.”

Cum a încercat să mențină lucrurile în perspectivă, deși multă vreme a navigat în ape complet tulburi și s-a gândit chiar la retragere: “Când dintr-o dată devii numărul 1 mondial, poți începe să crezi că ești invincibil și că ești mai bun decât toată lumea, ceea ce e complet fals. Atunci ego-ul începe să crească.

Am încercat să înlătur și să învăț din acele greșeli ale ego-ului. Am realizat, am meditat și am înțeles faptul că să fii jucător de tenis nu te face mai bun sau mai rău decât alții. Ești tot un om, rămâi tot un om și ceea ce poți face e să încerci să fii cea mai bună versiune a ta, să continui să te îmbunătățești”. 

Cum a ales să privească succesul și eșecul: “Cred că în general oamenii se uită la rezultate și se așteaptă ca datorită acelui rezultat să fii fericit; cred că acel rezultat te face atât de entuziasmat sau atât de încrezător. Dar pe mine nu asta mă  face fericită acum. Ceea ce mă bucură este întregul proces prin care trec în fiecare zi și experiențele pe care le trăiesc. Câștigarea sau pierderea unui meci nu mă face mai bună sau mai puțin bună”.

Despre acordarea șanselor și cât de important e să fii convins de un lucru, dacă vrei să-l faci: “Eram pregătită să fac pasul în spate și să fac alte lucruri. Aveam în minte mai multe proiecte pe care să le fac, totuși am vrut să-mi mai dau o șansă, pentru că era ceva în mine care îmi spunea ‘nu ai încercat suficient’. Nu ai încercat și dacă îți dorești să închei, încearcă să termini în proprii tăi termeni, știind că ai dat tot ce ai putut. Dacă m-aș fi oprit și m-aș fi retras în ianuarie, eram fericită oricum. Dar am vrut să-mi dau oportunitatea de a vedea că încă pot”.

Despre căutări și curajul de face schimbări: “În momentul în care am decis să merg mai departe, am știut că trebuie să schimb unele lucruri, pentru că cele vechi nu mai funcționau. Nu mai sunt aceeași persoană. Nu mai sunt aceeași jucătoare. Am simțit că trebuit să găsesc noi căi și variante – iar asta m-a cam speriat. Îmi veneau în minte tot felul de întrebări: sunt suficient de puternică pentru a găsi noi căi? sunt suficient de răbdătoare pentru a munci din greu? Îmi doresc cu adevărat să fac astfel de lucruri în acest punct al carierei mele ? Evident că n-am găsit răspunsurile. Dar am zis să încerc. 

Iar această încercare nu a venit peste noapte. Au fost zile urâte și grele, iar oamenii care au stat cu mine știu toate lucrurile astea și știu prin ce am trecut. Au fost vremuri grele. Dar am știut că dacă dai 100 la sută și faci tot ce ține de tine, atunci lucrurile își vor găsi rezolvarea”.