Văzutele și nevăzutele zilei a treia la Roland Garros: emoție, statistici și vulnerabilitate pe Philippe Chatrier

Monday, cloudy Monday

„The night is cloudy
and
clouds are many all the day.
But the risk of rain
is almost
zero,
or should I say
… love?”

În sport e puţină poezie spre deloc. N-ai ce face cu ea, mai mult te încurcă. Marketingul se mai preface că ţinteşte către alte dimensiuni mai bune cu cuvintele lor mari înghesuite în sloganuri, dar ce ţinteşte de fapt este buzunarul nostru. Anul acesta, Roland Garros mi-a reamintit că este o bătălie pe teren şi o afacere în afara lui. Sau invers. O maşinărie imensă, care aruncă în toate părţile cu stimuli. Suntem acolo ca să consumăm: luptă pe teren şi mărfuri în afara lui. Dacă tot nu ne-am săturat, Centrul de Presă mai aruncă în noi cu sute de foi printate pe care găseşti cuantificat ce ai văzut pe teren azi şi ce vei vedea mâine: H2H, istoric, biografii, interviuri, statistici, scoruri, tabele şi tabelaşe, liste, poze, date. Absolut tot, în afară de ce nu se poate cuantifica. Şi ce nu se poate cuantifica în tenis? Toate lucrurile care mă interesează pe mine. Probabil de asta mă uit, ca să văd ce nu e scris pe nicio foaie printată. 

Azi am campat pe Chatrier: ziua oferea un program bun şi anul trecut mi s-a părut că am neglijat marea şi sonora arenă, aşa că am profitat de acreditare şi am amânat busculada din complex pentru zilele următoare, când se mai împuţinează meciurile. 

Din Petra Kvitova cu Erakovic am prins exact ultimele trei mingi şi interviul. Kvitova părea uşurată şi fericită că a scăpat de prima rundă, o fază în care azi s-au împotmolit fatal câteva dintre colegele ei: Jankovic, Bouchard, Hantuchova.

Apoi a început Rafa cu francezul Halys, un wild card adolescent, înalt şi cu un joc agresiv, şi am înţeles de ce toată lumea îl descrie pe Nadal ca pe un fruct mare şi copt, gata-gata să fie cules. Ştiu că a câştigat la scor, în minim de seturi, dar deseori a fost îmbrâncit de loviturile adversarului, deseori reverul s-a rupt. Nadal a gestionat cum trebuie acest lucru, cum era de aşteptat – până la urmă şi-a construit o carieră gestionând big hitteri, dar mi-a dat senzaţia că dacă dă peste vreunul care să susţină intensitatea mai mult, care să să aibă şi un rever care să ţină spatele forehandului şi să nu se sperie de ce are în faţă, atunci poate avea probleme. În turul următor îl are pe Almagro, care nu cred că are destulă motorizare psihică să-i facă faţă lui Nadal pe zgură, dar da, după meciul de azi l-aş vedea pe Rafa pierzând aici la te miri cine. Pe de altă parte, l-aş vedea şi câştigând trofeul, dacă Djokovic sau ceilalţi rechini se împiedică şi nu ajung la întâlnire (ştiu, foarte improbabil, dar s-au mai văzut cazuri). Cu alte cuvinte, prevăd că Rafa poate şi să piardă la Almagro şi să câştige trofeul. Bun venit în lumea reală şi paradoxală, dragi rafaholici!

După aceea a intrat Djokovic şi tot ce trebuia să ştiu despre meci s-a întâmplat în primul game. Djokovic a etalat nonşalant în câteva mingi un dropshot, un lob şi o dreaptă încovoiată de-a curmezişul fileului. „Unul joacă, celălalt se joacă” mi-am zis în sinea mea. Restul meciului s-a petrecut pentru că trebuia un scor, bănuiesc, şi Djokovic avea şi el nevoie să transpire pe ziua de azi. Nieminen este un jucător perfect pentru a fi sparring: aleargă, loveşte repede şi curat, rezistă în schimburi. Dar nu este ceea ce se numeşte „match player”, adică cineva care este stimulat de scor, nu timorat de el. La sfârşitul setului doi, când l-a avut pe Djokovic în mână, l-a scăpat; iar setul trei a fost o cădere accelerată de ratarea din setul doi. 

Altfel, meciul a fost spectaculos, cu destule puncte aplaudate. Reacţiile francezilor sunt atât de expresive, că ar merita şi ele un montaj: oh-uri, ah-uri, rumoare, suspine, urale, fluierături, totul se întâmplă imediat în tribune. Publicul de aici este un bun cunoscător al jocului; deseori înţelege ce se întâmplă înainte să se întâmple. Mai mult, vrea să participe, să fie luat în seamă – un val mexican nu a luat sfârşit până când Djokovic însuşi nu a luat cunoştinţă oficial de el ridicând mâinile pe teren când a ajuns în dreptul său. Până şi arbitrii mi se pare că vor să participe un pic mai mult decât e nevoie. În primul set, când Djokovic îşi făcea liniştit jocul său precis şi victorios, un arbitru a întrerupt violent aţipeala generală, răcnind din străfundul plămânilor „OUT!” la un lob anemic al lui Nieminen. Tot stadionul a izbucnit în râs, iar Djokovic a profitat de moment pentru a indica impresionat spre arbitru şi a îndemna publicul să aplaude acest exemplu de vigilenţă şi profesionalism. Am ascultat bucuroşi, pentru că Novak, cu toate tinichelele care îi zornăie în CV, este excelent în rolul de MC: spune-ne ce să facem, Novak, şi vom face. 

La sfârşitul meciului, Djokovic a mai făcut ceva deştept: s-a lăsat dus de emoţia momentului şi a ţinut un discurs ad-hoc (în franceză!) despre cât de impresionat a fost anul trecut când, la ceremonie, publicul l-a aplaudat mai bine de un minut după ce a pierdut finala cu Nadal. Trebuie că a însemnat enorm pentru el dacă a fost primul lucru pe care l-a spus anul acesta, şi, mai mult, l-a zis după ce Pioline întrebase despre ceva complet diferit. Francezii au apreciat aprecierea şi franceza dubioasă n-a mai contat (mare lucru într-o ţară în care ţi se răspunde suveran în engleză când încerci să o rupi în franţuzeşte). Ziceam că nu există poezie în tenis? Poate, dar există emoţie. Good enough.

Şi mai există vulnerabilitate şi stângăcii când te aştepţi mai puţin. Serena Williams, posesoarea a 258 de Grand Slamuri şi pretendentă la titlul de cea mai bună jucătoare de tenis din toate timpurile, s-a trezit ambuscată de o minge aşa cum ne trezim noi, războinicii de weekend (sau de joi în Paşti). Mai concret, la un lob trimis când Williams era la fileu, Serena a luat-o la fugă prea repede sau prea încet (nu mi-a fost clar) astfel încât ea şi mingea s-au… ciocnit într-un mod foarte simpatic, dar complet neaşteptat pentru Philippe Chatrier. „Se presupune că sunt jucătoare profesionistă… e jenant”, a zis Serena, mai în glumă, mai în serios, la conferinţă. Până la urmă, cu toată grandoarea lui şi cu toată mizanscena, Chatrier nu poate masca faptul că pe teren sunt tot doi oameni, supuşi emoţiilor şi legilor fizicii. Serena ne-a adus aminte într-un fel dezarmant de acest lucru. 

Bun, deci avem paradoxuri, avem emoţie, avem vulnerabilitate, avem până la urmă material pentru poezie! În ciuda băieţilor de la IBM care numără cu sârg aşi, forţate şi neforţate. Şi ce să vezi, uneori poezia (de data asta involuntară) se strecoară chiar şi în incinta Centrului de Presă şi de Calcul Precis, prin intermediul traducerilor în engleză ale prognozelor meteo. Cine ar fi crezut că mă voi gândi şi voi compune o poezie modernistă când voi citi cum va fi vremea la Paris?