US Open: Începuturi şi sfârşituri

Aş spune acum după încheierea acestui US Open că 2012 a fost Anul Slamurilor Semnificative. Câştigate de patru jucători diferiţi, toate patru au fost câte o bornă importantă în parcursul lui Novak Djokovic, Rafa Nadal, Roger Federer şi Andy Murray.

Australian Open ne-a dat acea finală monstruoasă, din care Novak Djokovic a ieşit învingător, însă care i-a arătat lui Rafael Nadal că se poate apropia de inamicul care îi furase aproape tot 2011. La Roland Garros, Rafa a oprit şirul de înfrângeri în faţa lui Novak în finalale de GS şi a făcut istorie, câştigând al şaptelea titlu consecutiv. La Wimbledon, Roger Federer a câştigat al 17-lea GS şi a făcut şi el istorie, egalând şi depăşind numărul de săptămâni pe locul 1 deţinut de Sampras. Wimbledon a marcat un moment de cotitură şi pentru finalistul Andy Murray. A fost prima finală de GS dintre cele patru pierdute până atunci în care Andy a ieşit de pe teren fără regrete, şi prima dată când publicul britanic l-a aplaudat ca pe un învingător. Schimbarea de atitudine s-a văzut la Jocurile Olimpice, unde Murray l-a învins clar pe acelaşi Federer şi a câştigat medalia de aur. La acest US Open, Andy a capitalizat acest val de încredere şi a câştigat primul său Grand Slam, după un turneu dificil, în care a trebuit să lupte contra adversarilor, condiţiilor meteo şi propriilor demoni.

Nu ştiu dacă acest US Open a fost cel mai frumos sau spectaculos Grand Slam de anul acesta, dar a fost turneul care m-a făcut să mă gândesc cel mai mult la lucruri care n-au neapărată legătură cu tenisul: trecerea timpului, cruzimea naturii, dificultatea de a trece dintr-o etapă a vieţii în alta. A fost turneul celor mai multe începuturi şi sfârşituri. Printre începuturi, cel mai notabil a fost că Andy Murray a câştigat, în sfârşit, primul lui Slam. Apoi, Victoria Azarenka, deşi a pierdut, a arătat pentru prima oară de când e nr. 1 că poate să joace de la egal la egal cu Serena Williams. A fost primul Slam din 2004 încoace când nici Roger şi Rafa nu au fost în semifinale. Chinuit de vremea nefavorabilă, de inadecvarea uriaşului Arthur Ashe, de deciziile discutabile ale organizatorilor privind programarea meciurilor, anul acesta US Open a trebuit să facă faţă şi retragerii a doi jucători de marcă: Kim Clijsters şi Andy Roddick.

Retragerile lui Kim şi Andy, una anunţată şi aşteptată de mult, alta venită pe neaşteptate în mijlocul turneului, sunt două sfârşituri semnificative. Kim şi Andy sunt doi sportivi care reprezintă anii 2000 în tenis. Retragerea lor oficială ne aduce aminte că acel deceniu s-a terminat, că o eră a luat sfârşit. Dintre contemporanii lor, majoritatea s-au retras, sunt accidentaţi sau pe o pantă descendentă. Cu două excepţii notabile: Federer şi Serena, care par deocamdată să fie imuni la trecerea timpului.

Uitându-mă la semifinala lui Kim cu Serena de la USO 2009, apoi la poze cu Roddick de-a lungul anilor, n-am putut să nu observ schimbările dramatice pe care sportul la acest nivel le lasă asupra corpurilor atleţilor. Dar şi asupra psihicului lor. Gândindu-mă la cariera lui, la singurul Grand Slam câştigat la US Open în 2003 şi considerând obiectiv jocul său, probabil că Roddick a obţinut maximum din abilităţile sale. Faptul că n-a mai reuşit să mai câştige niciun GS arată cât de greu este să-i baţi pe Federer, Nadal şi mai nou, Djokovic. Cât de multe lucruri trebuie să meargă perfect ca să câştigi un Slam în zilele noastre.

Pe lângă Roddick, cred că niciun jucător nu e mai conştient de lucrul acesta decât Andy Murray. Anul acesta însă universul a conspirat în sfârşit şi în favoarea lui. Andy nu e un jucător pentru care lucrurile merg uşor. În setul patru al finalei cu Djokovic, după ce Andy avusese şi pierduse un avantaj de două seturi, comentatorul briatnic de pe Eurosport a observat pe un ton resemnat: “Nimic nu e simplu pentru Andy Murray”. Aşa e. Jocul lui nu e simplu. E amestecat, e curios ca o maşinărie alcătuită din prea multe piese. Psihicul lui nu e simplu. Andy e sensibil, perfecţionist, matur şi imatur, temperamental, morocănos, toate în acelaşi timp.

N-o să mă ascund după fraze frumoase: să mă uit la un meci al lui Murray îmi cere un efort de voinţă uriaş. La fel cum lui nu-i e simplu să joace, la fel nici pentru mine nu e simplu să-l urmăresc. Meciurile lui pot fi exasperante. Dar acesta e Andy Murray. Acesta e pachetul. Poate acest prim GS câştigat în condiţii grele, de vânt, după meciuri chinuite, aproape pierdute (vs Cilic), după avantaje pierdute, după reveniri şi tie-breakuri chinuitoare,  i se potriveşte perfect. E o victorie marca Murray. Dar e o victorie pentru care Andy a muncit şi pe care a vrut-o şi n-a încetat s-o vrea nici atunci când toată lumea mai că nu-i zicea în faţă că e un ratat.

Aceasta e pentru mine cea mai mare victorie a lui Murray: că n-a încetat să vrea. Jocul lui nu-mi provoacă fiori, atitudinea lui pe teren mă face să iau cu mânile de păr câteodată, carisma lui e ca şi inexistentă atunci când e pus sub reflector. Murray are un profil de anti-campion la prima vedere. Dar cu toate că ursitoarele nu i-au dat părul sau graţia lui Federer, energia explozivă a lui Nadal sau calităţile de showman ale lui Djokovic, Andy Murray a continuat cu încăpăţănare să bată la uşile succesului. Şi a câştigat până la urmă în termenii lui, ajutat de un om care îi seamănă şi ca temperament, şi ca traiectorie: Ivan Lendl, alt campion improbabil.

Poate e o lecţie aici. Că e un timp pentru toţi. Există Slamuri însorite, Slamuri înnorate, Slamuri sufocate de umiditate sau Slamuri ploioase. La fel ca oamenii. Colorate, vorbite, aplaudate diferit. Cu tribune goale sau pline. Cu acoperiş sau nu. Cu suprafeţe de tot felul.  Şi-n toată această diversitate, există un loc şi un moment pentru fiecare jucător. Iar vara aceasta a venit momentul lui Andy Murray.