Unul convingător, altul cu emoții, dar Nadal și Djokovic ajung din nou în finala de la Roma

Roma, turneul feminin

Iată cum finala sârbească la care visau vecinii noştri s-a năruit, însă în feluri foarte diferite. Jankovic a fost tocată mărunt de jocul de metronom al Sarei Errani, care a fost ca un zid, iar Ivanovic a avut parte de un meci în care a spulberat-o şi a fost spulberată, alternativ, de Serena Williams. Partea proastă pentru ea a fost că în decisiv Serena a avut ultimul cuvânt.
Două meciuri foarte diferite, cu protagoniste foarte diferite: prima semifinală a fost meciul dintre două jucătoare „counterpuncher”, care câştigă datorită deplasării, constanţei şi anduranţei. Deşi, teoretic, Jankovic are un joc mai complet şi un pic mai motorizat, Errani a apărat tot şi a obligat-o pe Jelena să lovească încă o minge şi încă o minge şi încă o minge, până când apărea greşeala. Errani este prima jucătoare de naţionalitate italiană care se califică în finala Italian Open din 1984 încoace (nimeni nu e profet în ţara lui, se pare), dar acum c-a făcut-o, a zis s-o facă cum trebuie: este în finală şi la simplu, şi la dublu.

E bine că are şi dublul ca plan B, pentru că o va întâlni în final de simplu pe nimeni alta decât pe Serena Williams, care a arătat azi contra lui Ivanovic de-a dreptul imparabil în primul şi ultimul set: 6-1, 3-6, 6-1, și revanșă pentru eliminarea de la Australian Open. Meciul a fost alcătuit din două filme diferite, în care cele două au făcut schimb de roluri. În primul set Serena a fost agresoarea şi Ivanovic a fost furnizoarea de greşeli şi servicii slabe. În setul doi, Ivanovic a luat taurul de coarne, a păşit în teren şi a tăbărât pe retururi, ajungând în doi timpi şi trei mişcări la două breakuri şi 4-0. Moment în care Serena a răcnit de vreo două ori la teren, s-a pus pe pleznit mingi şi şi-a luat un break înapoi pentru că nimeni nu-i ia Serenei Williams set cu două breakuri.

Interesant cum sportul nu e la bază decât o etalare a agresiunii şi o măsură a rezistenţei la această agresiune, no? Ivanovic s-a înmuiat un pic după ce Serena şi-a reafirmat dominaţia prin acele strigăte guturale urmate de nişte lovituri la fel de brutale. Trendul fusese oprit. Ivanovic s-a ţinut de serviciu până la sfârşitul setului, dar în decisiv Serena n-a iertat-o. I-a făcut break din prima şi înainte să apuce Ana să zică „prima semifinală de Masters din 2008, yay!” se terminase deja. Ăsta e riscul de a apuca un tigru de coadă. Nu trebuie să-i dai drumul cu niciun preţ, altfel… altfel păţeşti ce-au păţit Ana şi Milos.

Roma, turneul masculin

Nishikori, care este pe 9, şi Raonic (pe 10) sunt cei mai bine clasaţi dintre cei tineri. Cu siguranţă n-au ajuns în top 10 din întâmplare. Urmărindu-l azi contra lui Novak Djokovic n-am putut totuşi să nu observ ca jocul lui Raonic este alcătuit, pe lângă nişte arme impresionante, din nişte lacune la fel de izbitoare.

Vestea bună este că Raonic nu este în niciun caz un „one-trick pony”, în genul lui Isner sau Karlovic. Serviciul, care rămâne arma sa numărul unu, este susţinut de un forehand la fel de periculos şi un rever surprinzător de bun. Azi a jucat câteva în cros foarte închis, care l-au aruncat pe Djokovic în afara terenului. Alt mare plus în jocul lui este că nu-i e frică să lovească în lung de linie. Ştim că loviturile în cros sunt mult mai sigure, iar cele în lung de linie sunt riscante, din mai multe motive. Sunt jucători foarte bine clasaţi (David Ferrer, la tine mă uit) care nu lovesc lung de linie decât dacă le arde casa. Şi atunci, preferă s-o facă cu dreapta, lovitură care este mai uşor de controlat, decât cu reverul. Una peste alta, Raonic este capabil să lovească lung de linie frecvent, de pe ambele părţi, ceea ce este foarte promiţător.

Chestia cu aceste atuuri este că nu poţi să faci un joc complet din niciunul dintre ele. Să luăm serviciul bombă: dacă era completat de stăpânirea voleului, l-ar fi transformat într-un periculos jucător de atac. Însă Raonic este mediocru la fileu: voleele sale nu sunt strălucite, approach-shot-urile sunt discutabile, iar momentele când alege să vină la fileu sunt deseori neinspirate. Azi a atacat copios fileul, cu rezultate amestecate: 21 de puncte din 39 de urcări. O rată de succes de aproximativ 50%. De partea cealaltă, Djokovic a fost mai reţinut cu atacul fileului, dar foarte eficient: 10 din 10.
Raonic nu este un jucător de servici-vole, dar nici baseliner complet nu poate fi numit. În ciuda faptului că este solid pe ambele părţi, nu are deplasarea necesară pentru a rezista la jocul de anduranţă din spatele terenului. Azi a câştigat în majoritate schimburile sub 5 lovituri. Iar în multe din acele schimburi, serviciul puternic cu care deschidea făcea pe jumătate treaba. Din spate, Raonic câştigă datorită forţei loviturilor (ca şi în cazul serviciului), nu neapărat datorită felului în care construieşte punctul şi găseşte spaţiile libere. Milos nu mi se pare un jucător care vede foarte bine terenul şi nici nu-mi lasă impresia că intuieşte foarte bine ce lovitură e mai bine să joace în anumite momente. Azi a insistat să se mişte obsesiv spre stânga pentru a lovi cu dreapta mingile pe care Djokovic i le trimitea pe rever, deşi era întârziat de multe ori, se înghesuia şi nu avea timp să lovească suficient de puternic, şi apoi lăsa prea mult teren liber pe care Djokovic îl specula imediat. În ciuda faptului că schema nu prea dădea cine ştie ce rezultate, s-a încăpăţânat s-o repete iar şi iar.

Tactic deci, Raonic mi se pare prins într-un “no man’s land”. Iar când trage linie şi adună, deşi are nişte calităţi încontestabile, tot serviciul îl scoate din situaţiile dificile. Azi, de exemplu, la un moment dat, de la 15-40 a servit trei aşi consecutiv pentru a ieşi din bucluc. Nu a fost singura situaţie când a salvat mingi de break cu aşi (Djokovic a avut 10 şanse de break din care a convertit doar 3, prima abia pe la jumătatea setului doi).

Azi, Raonic a avut o şansă mare de a câştiga. Djokovic n-a avut o zi miraculoasă: a fost copleşit de barajul de forţă care l-a împins fără încetare în spate şi a făcut greşeli. Novak a dat cu racheta de pământ, a izbit terenul cu picorul, a vociferat zgomotos.

În tie-break-ul primului set a făcut o serie de greşeli impardonabile, de la 3-0 pentru el ajungându-se la 6-3 pentru Raonic. Mi s-a părut foarte important felul în care a reacţionat Raonic la aceste mingi de set. Şi anume: le-a greşit pe primele două pentru că a fost prea agresiv. La ultima strigare, a reuşit să se salveze cu ce altceva decât cu un… as. Serviciul scapă turma. Povestea avea să se repete în tie-breakul celui de-al doilea set, unde Raonic a dat ultimele două puncte cu greşeli neforţate cauzate tot faptului că a lovit prea agresiv. Acolo a fost şi momentul psihologic al meciului, în care Novak a reuşit să întoarcă momentul favorabil de partea lui şi să câştige apoi decisivul la un scor mai confortabil: 6-3.

Unde îl lasă pe Raonic această înfrângere? Fără îndoială, Milos poate să facă o carieră respectabilă doar cu serviciul, însă pentru a putea să-i bată frecvent pe cei mari, doar serviciul nu e suficient. Problema e: ce adaugă la serviciu? Adaugă jocul la fileu, pentru care trebuie să-şi îmbunătăţească fineţea tehnicii, intuiţia şi felul în care citeşte jocul, sau jocul din spate, pentru care trebuie să-şi îmbunătăţească deplasarea, intuiţia şi felul în care citeşte jocul? Oricum ar fi, trebuie să adauge ceva la serviciu şi doar timpul ne va spune cât potenţial are jocul său de a se îmbunătăţi.

Unde îl lasă pe Djokovic acest meci? Într-un loc bun, cel puţin din punct de vedere mental. Novak „Nouă Vieţi” a putut să-şi arate din nou rezistenţa psihică şi incredibila capacitate de supravieţuire în condiţii vitrege. O să aibă nevoie de ele, pentru că Rafael Nadal, cu care se va vedea mâine în înfrunarea finală, a fost necruţător în corecţia pe care i-a aplicat-o lui Dimitrov în semi.

Adevărul e că ce poate fi mai dătător de încredere dacă te numeşti Rafael Nadal decât să joci pe zgură contra unei copii a lui Federer? Rafa cred că poate să joace meciul ăsta şi-n somn, şi probabil l-ar câştiga. Dimitrov nici n-a ştiut ce l-a lovit: 6-2, 6-2, într-o oră şi 22 de minute. Meciul a fost de fapt un fel de demonstraţie despre cum se joacă pe zgură. Dimitrov a fost de la început în defensivă, aruncat dintr-o parte în alta fără nicio şansă de a pune măcar o umbră de problemă lui Nadal în schimburi.

Patrick Mouratoglou, fostul antrenor al lui Grigor, a observat corect că „eşti mereu în bucluc contra lui Rafa dacă n-ai putere să faci winner cu reverul, să iei mingea devreme şi să schimbi ritmul”. De asemenea, a continuat el, tactica lui Nadal pe zgură este „să preia controlul asupra terenului jucând adânc şi înalt şi apoi pe următoarea lovitură să ia mingea repede şi să joace plat, luând astfel din timpul adversarului”.

Ce a fost mai impresionant azi nu a fost planul (care ştim, e simplu) ci execuţia, în ambele sensuri ale cuvântului. Rafa a fost solid la toate capitolele: procentaj serviciu unu şi doi, conversia mingilor de break (4/7), până şi mingile câştigate la fileu (9/10). Ok, probabil l-a ajutat şi faptul că a intrat pe teren ştiind că jocul adversarului n-are cum să-l rănească prea tare.

Dimitrov, pe de altă parte, aflat la prima lui semifinală de Masters, a intrat în meci crispat şi pe bună dreptate: să joci cu Nadal pe zgură nu prea e o perspectivă optimistă, oricum ai întoarce-o. După ce că Rafa a zburdat pe teren, Grigor i-a mai dat şi el o mână de ajutor, făcând neforţate cu ghiotura (32 în total – probabil ar fi făcut mai multe, noroc că s-a terminat meciul repede) şi servind dezamăgitor (3 duble, 59% puncte câştigate pe primul şi 24% pe al doilea, semn că Rafa l-a asasinat cu returul).

Despre marele meci de mâine, tot Mouratoglou a prezis că „dacă ne bazăm pe performanţa de azi, Nadal e favorit; dacă ne luăm după H2H, Novak”. Va fi a 41-a dispută dintre cei doi și a 12-a oară când cei doi se întâlnesc în finala unui Masters 1000, Djokovic conducând cu 7-4. E a noua finală la Roma pentru Rafa, care a câştigat 7 din precedentele 8, pierzând una în 2011 la… ghici cine. Dar 2014 nu e 2011. Sau?