„Unii o numesc isterie. Eu o numesc caracter”. Andrea Petkovic, despre întunericul dintre onoare și faimă

Andrea Petkovic este rarul caz de jucătoare care a reușit să-și construiască o bază importantă de fani fără să fi câștigat vreun titlu major. Cu o carieră mai mult decât reușită (Top 10 și semifinalistă de Slam), Andrea este cunoscută acum în egală măsură pentru abilitățile ei de scriitoare. Andrea are un club virtual de lectură, este editorialistă de ani buni, cu rubrici în Spiegel, în SZ Magazine și, mai ales, în Racquet Magazine. O carte se simțea inevitabilă, era anticipată și dorită de fani, iar Andrea a satisfăcut această dorință din postura de jucătoare activă, ceea ce este, în sine, o performanță remarcabilă.

Este o lectură din care orice iubitor al tenisului va ieși mai câștigat. Pentru că nu e (doar) despre tenis, ci despre fericire, viață, iubire, singurătate, rivalitate și suferință, și pentru că Andrea are rara abilitate, așa cum scrie Die Zeit, „să se autoanalizeze, dar şi să se privească de pe margine şi apoi să povestească despre toate astea”.

Îți lăsăm mai jos câteva pasaje din „Între faimă și onoare se așterne întunericul”, traducerea în limba română publicată de Pilot Books (disponibilă aici).

Avem și un concurs pentru voi, printre premii fiind trei exemplare ale cărții – detalii despre cum poți participa găsești în link-ul de aici.

Despre rivalitate

„E ‐n regulă. Ajunge. L‐am văzut în mormânt şi e mort. S‐a dus. Sunt numărul unu.”

Pictorul Willem de Kooning a spus aceste cuvinte după înmormântarea prietenului şi rivalului său, Jackson Pollock, care, suferind de alcoolism şi depresii, a intrat beat cu maşina într‐un pom şi a murit.

Prietena de atunci a lui Pollock, Ruth Kligman, a supravieţuit accidentului şi, după un an, s‐a combinat cu Kooning.

Poate că el chiar crezuse pentru o clipă că s‐a terminat şi că el era câştigătorul. Însă Ruth Kligman a publicat mai târziu o carte cu titlul „Love Affair – A Memoir of Jackson Pollock”. Acolo a scris: Willem n‐a încetat nicio clipă să‐l invidieze – chiar la mulţi ani după moartea lui Jackson mai era încă gelos pe el.
Au!

Invidia este un abis uman fascinant. Poate cel mai fascinant. Willem de Kooning şi Jackson Pollock sunt astăzi artişti de renume internaţional, pionieri ai expresionismului abstract, mişcare care s‐a născut în New York‐ul anilor 1940.

Împreună au revoluţionat arta modernă cu tablourile lor uriaşe, care acoperă pereţi întregi în muzee. Ambii sunt preocupaţi să redea emoţii, fără să‐şi bată prea mult capul cu fineţuri tehnice.

Într‐un anumit fel, au democratizat şi au americanizat artele plastice, america cu istoria ei scurtă fiind la acea vreme obsedată să‐i ajungă din urmă pe europeni în materie de cultură şi artă.

Amestecul potrivit de diferenţe ireconciliabile, invidie şi dorinţă permanentă de a fi mai bun decât celălalt este ceea ce face o rivalitate bună. Începe să devină cu adevărat interesant doar atunci când în personalitatea celuilalt există un aspect ale cărui seminţe ar putea exista şi în noi înşine, dar pur şi simplu nu vor să încolţească. Asta e ceea ce condimentează toată povestea şi care intră în cărţile de istorie. Şi uneori eliberează energii.

Chiar dacă doare.

De Kooning era un desenator fantastic, care se putea compara din punct de vedere tehnic cu cei mai mari maeştri din istoria artei – un mare talent al secolului. În schimb, Pollock executa temele de la şcoala de artă neîndemânatic şi fără să se concentreze. Desenele sale erau şleampete şi îi înnebuneau pe profesorii săi. Deşi admirat de colegi, de Kooning suferea în tăcere, ca un câine. Încăpăţânat, se chinuia să‐şi găsească autenticitatea artistică blocându‐şi astfel orice originalitate. Ani de zile a produs tot mereu aceleaşi imagini, virtuoz din punct de vedere tehnic, dar cumva plictisitor. Indiferent cum le răsucea, blocajul rămânea.

Până când Jackson Pollock a schimbat totul cu aşa‐numitele sale „drip paintings”. Astăzi, fiecare copil cunoaşte pânzele sale gigantice, pe care le învârtea şi le stropea cu vopsea, într‐o nebunie creativă. Nu este probabil la fel de iscusit ca rivalul său, dar a reuşit să‐şi depăşească slăbiciunile pur şi simplu nerespectând regulile. Ceea ce a creat, ne place sau nu, a fost original; a fost nou. Şi cu această noutate şi‐a eliberat eternul său adversar, Willem de Kooning, de blocajul în care se afla. Tocmai de Kooning care, ca niciun alt pictor din New York îi amintea mereu lui Pollock de propriile‐i neputinţe.

Artiştii, când muncesc, sunt fiinţe fundamental singuratice. Oricât de mulţi asistenţi, consultanţi şi galerişti s‐ar agita în jurul lor, în adâncul lor ştiu că fiecare moment al procesului artistic este un moment cu o mie de posibilităţi. Fiecare decizie în parte, care îi apropie de o operă de artă încă neterminată, conţine deja fructele succesului sau eşecului.

Jocul de tenis nu este foarte diferit. Şi tenismenii au antrenori, manageri şi fizioterapeuţi în jurul lor, dar în cele din urmă ajung singuri pe terenul de tenis, care ascunde nenumărate posibilităţi şi capcane. Sentimentul pe care îl trăiesc când mă aflu pe teren este probabil cel mai paradoxal lucru pe care îl cunosc: mă simt în aceeaşi măsură părăsită şi puternică.

Momentele triumfătoare de depăşire a slăbiciunilor, à la Pollock, alternează cu situaţii intelectuale fără speranţă, à la de Kooning. O luptă minunată cu tine însuţi. A duce această luptă interioară către exterior poate fi uneori eliberator. Energia pe care o punem în lupta cu noi înşine poate deveni mai puternică atunci când o putem direcţiona către altcineva. Un mecanism de apărare împotriva voracelor îndoieli de sine.

Pentru mine, cea mai minunată dintre toate rivalităţile din tenis este cea dintre Rafael Nadal şi Roger Federer. Pe de o parte, maestrul elveţian care pare să nu transpire niciodată, chiar în momentele cele mai solicitante fizic se mişcă imponderabil şi elegant, o sursă infinită de talent şi simplitate artistică. Pe de altă parte, taurul spaniol, Rafael Nadal, care până şi cea mai simplă lovitură o face să arate ceea ce este cu adevărat – rezultatul unui proces de muncă asiduă. Zi după zi, an după an de pregătire disciplinată. Acolo, pe teren, pare că luptă de fiecare dată pentru viaţa lui, fiecare punct e un ultimatum. Producătorii de echipamente sportive, genii de marketing dintotdeauna, au ştiut să exploateze aceste diferenţe. L‐au îmbrăcat pe Federer în tricouri cu guler şi culori stinse şi pe Nadal în tricouri fără mâneci, în culori luminoase de neon, care îi subliniază muşchii braţelor. În acest fel, au creat o diferenţă vizuală uriaşă, chiar dacă cei doi bărbaţi au de fapt un fizic aproape identic: aceeaşi dimensiune, aceeaşi greutate, aceeaşi anvergură.

În timp ce mass‐media din tenis îşi toceşte dinţii cu diferenţele, aparent uriaşe, dintre cei doi jucători de top, eu mă miram, în schimb, de asemănările, ei bine, da, dintre ei, care îi fac să pară chiar identici. S‐ar putea ca ei să nu fie atât de diferiţi pe cât ar vrea ziarele să credem? Amândoi înfloresc în faţa adversităţii; în momentele cele mai dificile ai senzaţia că au crescut fizic, atât de strălucitoare este aura lor. Amândoi au o insaţiabilă foame de victorii, desigur, dar şi de perfecţionare constantă. În fiecare lună, când veneau la următorul turneu, Roger şi Rafa aveau ceva nou în repertoriul lor. Rafa, specialistul pe terenul de zgură, reuşea brusc să joace pe iarbă şi pe ciment, pentru că îşi mutase întregul joc cu un metru mai aproape de linie şi, întâmplător, mărise viteza de servire cu 20 de kilometri pe oră. Iar Roger s‐a întors de la pregătiri, la un moment dat, lovind fiecare rever în urcare, în loc să‐şi joace slice‐ul preferat.

Dar, mai presus de toate, puteai vedea literalmente, la amândoi, modul în care gândirea lor se simplifica, se canaliza şi se concentra spre sfârşitul meciului. O contracţie a sprâncenelor, o gură mai îngustă – orice ar fi fost – se vedea când intrau în starea de flux.

Ceea ce proiectau în exterior putea fi foarte diferit, dar fundamentul jocului interior, forţa mentală, era exact la fel. Şi când cei doi se întâlneau, rivalitatea lor avea un limbaj propriu. Un limbaj al iubiţilor cărora nu li se permite să fie împreună. Sau al oamenilor care se înţeleg orbeşte, dar din păcate trebuie să se anihileze reciproc, pentru a‐şi asigura propria supravieţuire. În sens figurat, desigur – nu suntem aici la patinaj artistic.

Uneori te afli, fără să ştii, în mijlocul unei rivalităţi. După ce buna mea prietenă, Angelique Kerber, a câştigat primul dintre cele trei turnee de Grand Slam din Australia, o săptămână mai târziu am jucat la FedCup la Leipzig, în faţa unei mulţimi de acasă. La conferinţa de presă, cu trei zile înainte de începerea competiţiei, era plin de lume, cu camerele TV aliniate în rândul din spate, cu cameramani îmbrăcaţi în negru, care mestecau gumă plictisiţi şi priveau din când în când pe ecran.

În primul rând, fotografii adulţi se împingeau ca nişte copii ca să obţină cel mai bun loc. Jurnalişti din toată ţara veniseră să‐i pună lui Angie măcar o singură întrebare, iar cei trei sau patru jurnalişti veterani care scriau despre tenis, chiar şi în vremurile în care nimeni nu era interesat, îşi roteau ochii contrariaţi. Cred că până şi BILD a fost acolo.

Întrebările erau, toate, pentru Angie. De la întrebări evidente, care conţineau şi răspunsul – despre cum se simte în calitate de câştigătore de Grand Slam, până la cele banale despre culoarea ei preferată, totul era acolo. M‐am aşezat lângă Angie şi am văzut cercurile întunecate sub ochii ei, din cauza diferenţei de fus orar şi a lipsei de somn, dar am văzut şi sclipirea din privirea ei şi rânjetul lipit în colţul gurii. Părea epuizată şi fericită. Minunat.

Ori de câte ori sunt pe drum pentru o perioadă lungă de timp, îmi lipsesc prietenii şi familia şi încerc să mă gândesc conştient la ei, mi‐i imaginez în această stare. Epuizaţi şi fericiţi. Angie după Australia. Tatăl meu seara, după ce a câştigat ultima rundă de golf. Mama, când tatăl meu încetează să mai vorbească despre această ultimă rundă de golf. Sora mea, când vine acasă de la serviciu şi eu am făcut de mâncare (ceea ce se întâmplă foarte rar, de aceea este atât de special). Epuizată şi fericită.

Ultima întrebare de la conferinţa de presă mi‐a fost pusă brusc mie:
— Andrea, cum e pentru tine să vezi schimbarea în jurul lui Angelique?
— Absolut fantastic. Ultima dată când am ţinut noi două o astfel de conferinţă de presă era o singură persoană acolo şi cred că am făcut‐o în spatele toaletei. Şi, dacă mă gândesc bine, această persoană era medicul echipei noastre.

Sala a izbucnit în râs şi conferinţa de presă s‐a încheiat. În drum spre ieşire Angie m‐a tras uşor de mânecă. M‐am întors spre ea şi am pus un braţ în jurul ei.

— N‐am să ştiu niciodată să mă port la fel de bine cu presa cum o faci tu. Pur şi simplu nu‐mi iese, a spus ea, ridicând din umeri.
— Prostii, Angie, tu eşti mult mai bună.

M‐am întors în camera mea de hotel şi m‐am întins pe pat. Stăteam întinsă pe spate şi mi‐am încrucişat mâinile în faţa buricului. Presupun că este poziţia mea de gândire, cu excepţia faptului că Rodin nu a făcut din ea nicio sculptură de bronz, ceea ce, evident, este o mare pierdere pentru umanitate.

Nu mi‐am putut scoate din cap ultima frază a lui Angie. De ce se gândea la asta acum că a câştigat primul ei turneu de Grand Slam? Dacă ar fi domnit între noi vreun fel de rivalitate (şi credeţi‐mă: dacă Angie ar fi înţeles la fel de repede ca mine cât de bună era, nici nu ar mai fi fost vorba vreodată), cel târziu acum ar fi fost îngropată, ca săracul Jackson Pollock, la 44 de ani.

Era ca şi cum, pentru o clipă, s‐ar fi deschis o poartă în mintea lui Angie, în care am putut arunca o privire. Mi‐am dat seama că în toţi aceşti ani în care o admirasem şi o invidiasem pe Angie pentru talentul ei incredibil în tenis, pentru capacitatea ei de a se adapta la toate circumstanţele în câteva secunde, la vânt, mingi, soare, goluri pe teren pe care eu nici măcar în slow motion nu le puteam observa – la naiba, era chiar mai puternică, mai rapidă şi mai rezistentă decât mine datorită eficienţei sale feline pe teren, deşi, în afara competiţiei, o terminam în toate unităţile de fitness – în tot acest timp, tocmai această Angie, care mă bătuse probabil de 150 de ori în lunga noastră viaţă de tenis (eu pe ea exact de trei ori, ştiu şi când, şi unde), se pare că mă invidiase puţin şi ea pe mine. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât îmi era mai clar. Am invidiat‐o pe Angie pentru conştiinţa ei de atlet şi pentru încrederea în sine ca jucătoare de tenis. Ceva care pentru mine a rămas o luptă până la capăt. Şi Angie mi‐a invidiat siguranţa în afara terenului, în relaţiile cu presa şi cu cei din jur.

Şi încă un lucru mi‐a devenit clar: Angie se dezvoltase în lunile dinaintea câştigării primului său Grand Slam. Devenise mai încrezătoare în sine, mai liberă în relaţiile cu străinii (fusese întotdeauna relaxată şi amuzantă cu prietenii ei) şi mai relaxată în interviuri şi conferinţe de presă. Mi s‐a părut că pusese piatra de temelie a succesului ei în afara terenului de tenis.

Parcă mi s‐a ridicat un văl de pe ochi. Nu îi invidiem pe ceilalţi pentru ceva ce au şi noi nu. Invidiem oamenii care reuşesc să‐şi depăşească limitele cu o mână de posibilităţi şi să obţină tot ce este mai bun pentru ei – în timp ce noi ne luptăm cu handicapurile noastre în loc să le regândim. O barieră care ne lasă să ne prăbuşim în autocompătimire, în loc să ne stimulăm să inventăm reguli noi. La fel ca Pollock, Dumnezeu să‐l binecuvânteze. Dar fără alcoolism, dacă se poate. 

Există un pasaj în noul show de stand‐up al lui Dave Chappelle de pe Netflix care m‐a făcut să râd atât de mult într‐o călătorie recentă cu avionul, încât oamenii care stăteau lângă mine au crezut că mă înecasem şi că aveam să mă sufoc. Cu lacrimi, roşeaţă şi tot restul.

Dave Chappelle este unul dintre cei mai importanţi comedieni negri de stand‐up din America, care ştie cum să combine umorul şi politica în aşa fel încât să rămână întotdeauna amuzant, fără să pară amar (chiar dacă pentru o persoană de culoare, în America, ar exista suficiente motive pentru a fi amărât, trebuie spus. În vara pandemiei de coronavirus, această furie avea să fie descărcată după moartea lui George Floyd în timpul unei operaţiuni filmate de poliţie, în proteste globale împotriva rasismului. şi violenţei poliţiei. Dave Chappelle a găsit – ca întotdeauna – cuvintele potrivite la momentul potrivit. Şi de data asta, cu multă mânie.)

Chapelle este în primul rând un bun povestitor. În partea care mă făcuse să râd, el povesteşte cum fiul său adolescent vine la el şi îi cere bani pentru un bilet la un spectacol de comedie.

Dave îl întreabă: „Ce spectacol de comedie, fiule?” Şi fiul răspunde: „Kevin Hart, tată.”

Contextul: Kevin Hart este, de asemenea, un comediant de culoare, cu doar cinci ani mai tânăr decât Dave. Aşadar, Papa Chappelle cumpără bilete pentru el şi fiul său şi descoperă că biletele pentru spectacolul lui Kevin Hart sunt cu 40 de dolari mai scumpe decât cele pentru propriul său show. Şi apoi continuă să înşire loviturile încasate: cum publicul râde mai tare de poantele lui Kevin („îşi loveau coapsele de atâta râs, frate!”), cum acesta primeşte la final ovaţii în picioare („parcă publicul abia aştepta să sară în picioare, omule!”), cum Kevin Hart îi invită pe Dave şi fiul său în, culise, după spectacol, iar Dave îşi dă seama că până şi cateringul este mult mai luxos decât al lui. 

Povestea se încheie fără nicio poantă. Fiindcă Dave Chappelle este prea inteligent pentru a o spune cu glas tare. Şi ceea ce îmi place cel mai mult este că se bazează pe faptul că publicul său este suficient de inteligent ca s‐o înţeleagă, chiar şi nerostită: fără Dave Chappelle, nu ar exista Kevin Hart. Dave Chappelle i‐a pregătit drumul.

Fără Angie Kerber, nu ar exista Andrea Petković şi invers. Şi asta nu are nicio legătură cu nivelul actual de rivalitate (inexistentă), ci cu faptul că, la vârsta de doisprezece ani, jucam una împotriva celeilalte cel puţin o dată pe lună, în turnee – şi pierdeam. Şi am mai pierdut o dată, şi încă o dată. Angie era clar mai bună atunci, dar mă forţa să încerc măcar să micşorez diferenţa. Şi o vreme am făcut‐o. Şi poate că şi Angie se gândea „o înving pe Andrea în fiecare sesiune de antrenament şi ea câştigă turnee şi se numără printre primii zece jucători din lume – atunci şi eu pot face asta”.

Fără Roger Federer, Rafael Nadal probabil că nu ar fi câştigat niciodată Wimbledonul pe iarbă sau US Open pe hard, nu şi‐ar fi îmbunătăţit serviciul şi nu şi‐ar fi apropiat jocul de linie.

Şi fără Rafael Nadal, Roger Federer probabil nu ar fi învăţat niciodată un rever cu o singură mână. Iar Rafa, cu loviturile înalte de topspin, stângaci fiind, nu a reuşit până acum să facă faţă slice‐urilor lui Roger.

Şi nu cred că e nevoie de nicio explicaţie suplimentară, că fără Jackson Pollock nu ar fi existat Willem de Kooning.

Totuşi, nu era neapărat necesar să‐i fure prietena.

Curajul de a fi urâtă

Uneori, când îmi merge al naibii de rău, când plouă cel puţin 22 de zile consecutive, când a treia bucată de prăjitură nu mai e la fel de bună ca prima, când Game of Thrones a stricat finalul sezonului şi James Blunt anunţă un nou album, fac ceva ce n‐aş recunoaşte vreoodată în faţa cuiva.

Oh… îmi deschid computerul, merg direct pe YouTube şi, aruncând o privire agitată în spatele meu, tastez A N D R E A P ET K O V I Ć vs. M A R I A S H A R A P O V A în bara de căutare şi apăs Play. Mă uit la mişcarea picioarelor mele, la modul în care mă mut pe teren, la cât de devreme atac mingile şi cât de hotărât lovesc – ireproşabil şi plină de încredere în mine. Par neobosită în faţa uneia dintre cele mai mari vedete din tenisul feminin, câştig în două seturi consecutive. De cele mai multe ori dau clic pe videoclipurile sugerate în partea dreaptă, care se bazează pe un algoritm care ştie exact ce îmi place şi sfârşesc, patru ore mai târziu, cu un tutorial de machiaj pentru girafe.

Într‐una din acele zile, însă – în video nu remarcasem vreo greşeală directă de a mea – am comis una cu consecinţe grave în viaţa reală. După terminarea videoclipului am derulat în jos pentru a citi comentariile. Or fi acolo opinii foarte la obiect, referitoare la meciul văzut?

Hm, nu.

„Întotdeauna câştigă cei urâţi…” Zâmbetul întors pe dos este însăşi expresia dezamăgirii faţă de nedreptatea care predomină în lume.

„De când au permis bărbaţilor să joace în competiţia femeilor?”

M‐am uitat din nou la videoclip. Bine, eram musculoasă şi ţinuta nu‐mi flata silueta şi poate că ar fi trebuit să‐mi

leg părul diferit? Nu într‐un coc care era cel mai funcţional, ci într‐o coadă lungă de cal, fluturătoare sau într‐o coafură împletită, de exemplu?

„Oare în timpul sexului tot aşa gem? ;)”

Sfat prietenesc: Dacă prietena ta scoate exact aceleaşi zgomote în timpul sexului ca noi, jucătorii de tenis în timpul exerciţiilor fizice extrem de intense, atunci poate că faci ceva greşit?

Parcurgerea comentariilor era o modalitate lentă de a ucide încrederea în propria persoană, iar eu am gustat‐o din plin.

(…)

Femeile sunt „sexul frumos”, cum se spune. Elegante, blânde, cu pielea moale şi părul lung, curgător. Avem gene groase şi, bineînţeles, ne place să dăm din ele. Dar când facem sport, feţele noastre se contorsionează, muşchii ni se încordează – şi am auzit că nici ambiţia nu ne avantajează prea mult.

Pierre de Coubertin, unul dintre fondatorii Comitetului Olimpic (nu că ar excela în a spune lucruri inteligente şi interesante) a susţinut, după ce a urmărit o femeie într‐un bob: „Să vezi o doamnă în această poziţie, cu fusta ridicată în sus, ţinându‐se cu mâinile de cele două manşe pentru a conduce vehiculul, este cu adevărat o insultă pentru ochi. Rareori am văzut ceva mai urât”.

Şi uite aşa, nu luptăm doar pentru acceptarea femeilor în sport pe terenurile de tenis din această lume. Nu doar pentru acelaşi premiu în bani pentru toată lumea. Nu doar pentru independenţa financiară şi democraţia radicală, în care toată lumea, indiferent de culoarea pielii, sexualitate sau naţiune, are o şansă.

Mai presus de toate, luptăm pentru dreptul de a fi urâte. Să ni se permită să fim urâte, în toate variantele glorioase ale urâţeniei. Cu sudoare la subsuori şi păr pe picioare. Cu murdărie pe faţă şi sânge pe genunchi. Cu coafurile destrămate, machiajul scurs şi haine care stau strâmb.

Şi poate atunci, din toată urâţenia, când nu mai contează, iese la iveală ceva adevărat, pur, care se înalţă spre Ceruri. Unii o numesc isterie, eu o numesc caracter.