Turneul Campionilor, Federer – Murray | Când “dă-i pe rever” nu mai merge

Ca în povestea cu elevul care, atunci când e scos la tablă, indiferent de materia la care e ascultat, spune mereu aceeași lecție, cea cu castravetele, jucătorii de tenis suficient de ghinioniști să-i fie contemporani lui Federer au încercat de fiecare dată să replice obsedant puținele idei tactice care au funcționat contra elvețianului. Mai întâi a fost faimosul “dă-i pe rever!”, urmat de varianta lui perfecționată: “Dă-i-o înaltă pe rever!”. Ulterior, cazematele s-au îmbunătățit, defensivele s-au upgradat, iar soluțiile au început să varieze. Treptat, Federer a început să dea semne de slăbiciune, apoi să piardă mai des și, într-un final, să devină uman și tangibil, fără să-și piardă însă din abilitățile tehnice și tactice care-i permit să câștige meciuri și titluri chiar și trecut bine de 30 de ani.

Andy Murray e unul dintre cei care au implementat cel mai bine tacticile anti-Federer, dovadă că e printre singurii doi jucători activi cu un bilanț pozitiv contra elvețianului. Celălalt e un oarecare Rafael Nadal, s-ar putea să fi auzit de el. De-a lungul timpului, scoțianul a găsit și dezvoltat un mix funcțional și eficient. L-a bătut pe Roger și cu apărarea-i ultracunoscută, dar a arătat că știe să o facă și cu atacul – dovada cea mai bună, finala olimpică.

Și totuși, când lucrurile se complică la maxim, e interesant de văzut cum Murray tinde să se refugieze în punctul de plecare al jocului său. În pofida tuturor reușitelor excepționale de anul acesta, în pofida progresului evident pe care l-a făcut în 2012, a titlurilor câștigate, aseară, în semifinala Turneului Campionilor, a venit un moment în care nimic n-a mai mers. În setul doi, după ce a compromis un game în care a avut 40-0, și, implicit, a scăpat cu totul meciul din mâini, Andy a putut fi văzut în lipsă de idei, ajungând, printre altele, să se întoarcă la binecunoscutele-i scurte de avarie, atât de des întâlnite la el în anii anteriori. Agresivitatea din începutul meciului s-a transformat într-o revenire la “așteaptă-i greșeala”. Era o formă de a comunica publicului, nouă tuturor, dar mai ales adversarului, că pierde și nimic bun nu se mai poate întâmpla. Și a pierdut, în principal, din cauza lipsei de soluții. Sau, mai simplu, pentru că nivelul cel mai bun al lui Murray versus nivelul cel mai bun al lui Federer … ei bine, nu pot fi comparate.   

Murray rămâne cu un head-to-head cu Federer mai bun, însă asta nu-i decât o altă dovadă că cifrele, meciurile directe și alte minunății ale statisticii valorează, uneori, prea puțin dacă sunt lipsite de context. Dacă ne uităm pe lista meciurilor directe o să remarcăm faptul că majoritatea meciurilor de cinci stele (adică finale de Slam, meciuri de Turneul Campionilor) sunt câștigate de Federer. Ceea ce înseamnă că, atunci când pentru el motivația este una extremă, Roger găsește mereu metode de a bruia jocul de counterpuncher al lui Murray, ridicându-și nivelul cu exact atât cât e nevoie ca să devină intangibil. În plus, când e la conducerea jocului, elvețianul e aproape imposibil de întors, fapt observat și de Andy, după meciul de aseară. “Când conduce scorul, e incredibil de greu de oprit, tinde să joace și mai bine”. Și încă un lucru, pentru că am observat că foarte mulți suporteri, pro-Federer sau nu, au comentat că Federer și-ar fi căpătat un fel de complex Murray: nu există un astfel de complex. E inutil de comparat o finală/semifinală de Slam/Turneul Campionilor cu un meci la Shanghai, Dubai, Cincinnati sau oricare alt turneu de categorie medie, cu tot respectul pentru respectivele turnee, cel puțin din perspectiva lui Federer-cel-peste-30-de-ani. Merită dezbătut separat felul în care a găsit elvețianul metoda de a-și conserva energia în funcție de turneu și de ce înseamnă pentru el asta, așa că o să mă opresc aici.

Din multe puncte de vedere, meciul a semănat cu finala de la Wimbledon. Aceeași desfășurare a scorului, aceeași revenire puternică a lui Federer. Același oraș. Același gen de public (revin mai târziu pe tema asta). Același câștigător.

Murray a început impresionant, și, sincer, după primele câteva game-uri, am luat în calcul un prim set foarte rapid în favoarea lui Andy. Break din prima, câteva hold-uri autoritare, și multe mostre ale efectului-Lendl: mai multă agresivitate și răutate pozitivă în joc, lucruri pe care i le-am mai remarcat strident în alte două ocazii majore pentru el în acest an: semifinala și finala Turneului Olimpic, două dintre cele mai bune meciuri făcute de Murray vreodată, din punctul meu de vedere. În două ocazii, Andy a fost pe punctul să facă un al doilea break, în condițiile în care Federer a greșit mult la început, din toate direcțiile, părând ușor înțepenit și greu de urnit din loc (posibil ca durerile de spate despre care jurnaliștii de la Londra au vorbit pe Twitter cu câteva minute înainte de meci să fi avut de-a face cu asta). 

Paradoxal, mi s-a părut că energia lui Murray s-a întors împotriva lui, din două motive. Unul, pentru că au început să apară, pe măsură ce schimburile deveneau tot mai puternice, câteva erori curioase de forehand la el: Murray a dat câteva out-uri mari, tocmai pentru că lovea ca și cum ar fi vrut să treacă prin Federer, să lase urme în teren. De unde concluzia că și prea multă agresivitate strică, mai ales când nu e folosită cum trebuie. Al doilea motiv, că ritmul ultra-rapid al jocului, cuplat cu atmosfera electrică din arenă, l-a trezit repede la viață pe Federer, care s-a alimentat cu energia lui Murray, folosind-o pentru a-și ridica propriul nivel, în vreme ce scoțianul s-a sufocat pe parcurs. În plus, altă observație corectă a lui Murray de după meci, s-a jucat foarte repede, cu puncte scurte și schimburi alerte. Ori un astfel de ritm îl favorizează în 10 cazuri din 10 pe Federer, de departe cel mai bun jucător din lume în astfel de condiții.

Spuneam că Murray a început impresionant, iar la 3-1 a avut 30-0 pe serviciul lui Federer. Acesta a rezolvat însă game-ul cu un forehand în lung, sărbătorit cu un prim “Come on!”. Alte două hold-uri mai târziu, la 4-3 pentru Murray și 30-30, s-a jucat unul dintre punctele cheie ale meciului. Federer a atacat pe serviciul doi al lui Murray, a venit la fileu, provocându-l și obligându-l pe scoțian să încerce un passing de rever. Care s-a dus prea lung, oferindu-i o șansă de break. Pe care a fructificat-o imediat, atacând cu un forehand, de data asta pe dreapta scoțianului. Break, mulțimea în delir, jocul relansat. Și așa am enumerat alte trei cauze majore ale rapidei schimbări de situații:

– serviciul secund al lui Murray – infernal de slab în mod tradițional, aseară a fost mâncat pe pâine de brusc-hămesitul Federer. Asta a creat o presiune suplimentară pe umerii scoțianului. Nu doar viteza serviciului secund e problema, ci și lipsa lui de varietate. Federer a știut de cele mai multe ori unde să primească și a avut timp să se strecoare, la adăpostul returului, la fileu, de unde să-l atace pe scoțian, de cele mai multe ori cu efect. Am văzut tactica asta aplicată cu precădere în setul secund. Per total, Murray a câștigat doar 15 puncte din cele 35 jucate cu serviciul doi!

– fructificarea mingilor de break – ca niciodată, Federer n-a lăsat nimic să-i scape. Trei șanse din trei în tot meciul, asta spune multe despre cum și când îți alegi să fii agresiv. 

– inabilitatea lui Murray de a se apăra pe forehand sau de a ataca cu reverul în lung de linie – și aici ne întoarcem la povestea cu castravetele. Murray a insistat atât de mult și atât de previzibil pe reverul lui Federer, încât elvețianul nici că avea cum să mai fie surprins, știind că, în schimburile pe rever, mingea va veni mereu înapoi în cross. El s-a putut focusa astfel pe așteptarea momentului potrivit în care, la o minge mai scurtă, să alerge în jurul mingii și s-o lovească din plin cu dreapta – situație care, în cele mai multe cazuri, a însemnat game-over pentru Murray. Așa cum, de-a lungul anilor, a fost o tactică pe care Federer a folosit-o din plin pentru a-și domina adversarii care au folosit aceeași idee. Planul cu “dă-i pe rever până când va face o greșeală” n-a mai mers. 

Așa a fost posibil punctul superb de la 6-5 Federer și 30-0 Murray (minutul 3:23 din rezumat, uitați-vă, merită): îndrăgostit de ideea de a juca doar pe rever, Murray a fost prins complet nepregătit de răspunsul adversarului său. 

Revenim. În tiebreak, Federer a venit iar din urmă, recuperând un minibreak. La 3-2 pentru Murray s-a jucat, posibil, al doilea punct crucial al setului și al meciului. Un schimb de 22 de lovituri s-a jucat, din nou, aproape exclusiv pe rever, până când Federer a găsit o minge mai scurtă, în jurul căreia s-a așezat pe forehand, preluând controlul punctului. La 5-4 pentru Federer, povestea s-a repetat, de data asta oferindu-i elvețianului un minibreak pe care l-a transformat în set, secunde mai târziu. 

 

Și așa ajungem și la discuția despre public, care a jucat și el un rol important. Am zis “ajungem”, pentru că la 6-4 în tie-break, după punctul descris mai devreme, Murray a lovit cu racheta de pământ, fiind nevoit să o schimbe. Moment în care, da, la Londra, Murray a fost fluierat și huiduit de public. 

Atmosfera a fost una senzațională la O2, amintind de finala de la Wimbledon, cum ziceam mai sus. Și acolo a fost sentimentul că publicul e de partea lui Federer, chit că pe teren se afla un jucător britanic. Nu e, totuși, în întregime șocant, mai ales în tenis, un sport preponderent individual, ca publicul să aleagă să-și susțină favoritul în detrimentul conaționalului. Mai ales când e vorba de Federer, probabil sportivul cu cea mai mare bază de fani din tot tenisul, primit adesea cu o recepție de star rock pe terenurile pe unde se duce. Cazul de față a fost un pic ciudat, mai ales dacă ne gândim că Murray a câștigat, totuși, un aur olimpic pentru Marea Britanie. E de înțeles, cum ziceam, să-l susții pe Federer mai mult decât pe Murray. Dar să te bucuri la greșelile lui Murray, să-i aplauzi când primul serviciu era out, sau să-l fluieri la o schimbare de rachetă, asta e ceva ieșit din comun. Un public care s-ar fi presupus că e pro ANDY Murray s-a transformat în ANTI Murray. Tweet-ul de mai jos spune și el multe, la fel ca și banner-ul pe care se putea citi “Roger, would you MURRAY me?”

Husband and wife in front of me agree they both love Roger more than each other

— Eleanor Crooks (@EleanorcrooksPA) November 11, 2012

Per total, în loc de concluzie, un meci bun de pus pe ecran tinerilor jucători, în loc de teorie, pentru a li se explica diverse momente de joc, cum să acționezi și reacționezi, ce soluții tactice sunt disponibile și ce greșeli se pot face. Și, de asemenea, bun pentru a explica, fie și parțial, de ce e așa de bun Federer la ceea ce face.

Cât despre Andy, un meci cu multe alegeri neinspirate nu poate șterge cu buretele un sezon senzațional pentru britanic. Fapt subliniat și de el la conferință: “Aș fi un prost să fiu supărat. Am făcut anul acesta rezultate pe care nu le-am mai făcut niciodată”. Andy are, într-adevăr, motive să fie fericit. 2012 a fost sezonul saltului său, un an care îl plasează într-o poziție foarte interesantă pentru următorul sezon.

Iar Federer? Povestea lui de dragoste cu Turneul Campionilor continuă. Urmează finala cu Djokovic, practic cel mai bun mod de a încheia un an frumos pentru ei amândoi și pentru noi toți.