Turneul Campionilor, Djokovic – Del Potro | “Mintea calmă câștigă mereu.” Calmă și neîndurătoare

Juan Martin Del Potro a dat cu piciorul unei șanse uriașe de a mai bifa o performanță importantă

Ok, în Juan Martin Del Potro există doi jucători foarte diferiţi: unul este “Delpo”, are un serviciu şi o dreaptă năprasnice, se mişcă la fel de bine ca un jucător cu 10 cm mai scund şi când iese la joc, nu prea ai ce să-i faci. Pe celălalt îl cheamă “Jaun” (vezi explicația de la finalul textului), are picioare de lut, ia decizii dubioase, serveşte parcă e Vika Azarenka atunci când joacă împotriva Serenei, şi face challenge pentru mingi ieşite cu jumătate de metru în out.

Dacă vreţi să înţelegeţi prima semifinală de la Londra, câştigată cu 4-6 6-3 6-2 de un Novak Djokovic jucând mediocru la început spre binişor la sfârşit, trebuie să faceţi următorul exerciţiu: vă imaginaţi că setul  unu şi până la 2-1 cu break în setul 2, Novak a jucat cu Delpo. Mai bine zis, Delpo l-a jucat cum a vrut pe Novak. Puncte construite inteligent, apărare solidă (apropo, cine ştia că Delpo are un slice defensiv atât de bun?), schimburi rever-rever câştigate, serviciu copleşitor. Cireaşa de pe tort a fost dreapta vintage, colecţia toamnă-iarnă 2009, pe care Delpo o anunţă cu un icnet gutural care-i face pe spectatori să râdă nervos şi pe adversar să se arunce disperat în direcţia mingii, doar doar.

Delpo a jucat suprem pentru a face un break la momentul cel mai bun (5-4), a servit apoi implacabil pentru a lua primul set cu 6-4 după 47 de minute. Adevărat, Djokovic era în timpul ăsta împrăştiat pe tot terenul. Reverul în lung de linie nu mergea nici descântat, serviciul doi era pedepsit scurt, şi ploua cu greşeli neforţate, una mai ridicolă decât alta. Printre momentele caraghioase la maxim s-a numărat un smash care a aterizat în propriul teren şi un tweener care n-a aterizat niciunde.  Şi dacă e ceva care-i trage lui Novak preşul de sub picioare în cea mai drastică manieră, este să se facă de râs „în văzul lumii”.

Delpo a continuat deci măcelul sistematic şi-n setul doi, când a făcut un break pentru 2-1. Novak era în corzi, iar meciul părea jucat. „Tot ce trebuie să facă e să-şi ţină serviciul de patru ori. Va putea?”, a anunţat profetic Robbie Koenig. Nu ştiu ce-a simţit simpaticul prezentator. Poate n-a făcut decât să dea voce unui gând temător care le trecea prin cap fanilor Delpo din toată lumea. Problema a fost că gândul ăsta i-a trecut prin cap şi lui Delpo însuşi. Şi cred că a sunat cam aşa: „Aoleu, am un set şi un break, să vezi tu că o să câştig meciul ăsta şi sunt în finala Cupei Campionilor Mondiali, Intergalactici şi Cosmici.” Mă rog, asta în spaniolă – Delpo joacă el miraculos, dar abia vorbeşte engleza, apoi româna. Ideea principală e că în acel moment “Delpo” s-a dus la culcare şi “Jaun” şi-a iţit capul ciufulit, cu ochii cârpiţi şi privirea derutată.

Jaun a purces  să-şi piardă imediat serviciul şi să dea break-ul înapoi, să joace lamentabil şi practic să-i servească cu fiecare greşeală neforţată un mic balon de oxigen aproape înecatului Novak. Care a declarat într-o conferinţă de presă mai devreme săptămâna asta că „Mintea calmă câştigă mereu”. Frumoase cuvinte, poate i le transmite cineva şi lui Jaun. Novak a demonstrat de nenumărate ori că n-are nicio problemă în a înfige dreapta în cros/reverul în lung de linie/pumnalul încrustat cu rubine pe care ATP ar trebui să-l dea ca premiu pentru locul 1, în trupul îngenuncheat al adversarului orbit de propria ezitare. În fond, aşa se câştigă meciurile. În fond aşa se câştigă, punct. Îţi iei. Iei. Te duci şi iei, nu aştepţi să-ţi dea cineva. Nu aştepţi, nu te uiţi în stânga şi-n dreapta cum a făcut Jaun, întrebând nedumerit: „Nu vă supăraţi, e al dumneavoastră meciul ăsta, poate v-a căzut din buzunar, l-am găsit pe jos.”

Ok, acum Delpo are şi el circumstanţe atenuante. Se fac trei ani de când a stat la aceeaşi masă cu top 4, de când a jucat pe mize mari şi a câştigat. Jocul e acolo, sau e foarte aproape (poate mai trebuie să se întărească un pic la anduranţa fizică), dar ultimul şi cel mai mare pas pe care-l are de făcut (şi pe care, să recunoaştem, mulţi dintre noi trebuie să-l facem) este să scape de “Jaun” şi de gândurile lui.

Meciul acesta mi-a dus aminte de finala de la Wimbledon dintre Federer şi Murray. Până la închiderea acoperişului, Andy a jucat ca Delpo azi şi Federer ca Djokovic. După pauză, Federer a jucat mult mai bine, dar a jucat şi mai „rău”, cu cruzime. Şi-a dat seama probabil că dacă vrea cupa aia aurie, trebuie să i-o smulgă din braţe lui Murray, în timp ce-i dă un brânci pe scări în jos, metaforic vorbind.

Ştiţi clişeul celebru în fotbal „Şi-au dorit mai mult victoria”? Nu l-am înţeles niciodată. Cum adică, nu-şi doreşte toată lumea victoria? Şi apoi, cum cuantifici cât de tare „îşi doreşte” cineva victoria? Dar cred că secretul nu este doritul victoriei. Ci ce eşti dispus să faci pentru ea. Şi drumul spre victorie e presărat mereu cu suferinţă. Suferinţa ta, dar şi suferinţa pe care trebuie s-o provoci celuilalt. Şi trebuie s-o provoci neîncetat, punct după punct, fără să te îndoieşti, fără să clipeşti, fără să regreţi. Acesta e lucrul pe care Novak Djokovic  nu l-a inclus în răspunsul său, dar pe care-l arată iar şi iar pe teren, şi pe care Del Potro trebuie să şi-l reamintească:  o minte calmă ŞI neîndurătoare câştigă mereu.

* La US Open anul acesta, responsabilii cu contul de Twitter şi website-ul turneului i-au tot pocit numele lui Juan Martin, scriindu-l JAUN în repetate rânduri. După sesizările la început nervoase, apoi din ce în ce mai amuzate ale fanilor şi jurnaliştilor, într-un final, toată lumea a adoptat acest alter-ego al lui Delpo ca fiind „the evil twin”, cel care joacă catastrofal şi sabotează sistematic eforturile gentilului şi competentului Delpo. În mod întâmplător sau nu, Jaun a fost eliminat la USO în sferturi tot de Novak Djokovic.