Traficul rarefiat de pe Calle del León

Te voi aborda pe treptele Casei Pueblo din Madrid, acolo unde te poți adăposti de ploaie și vânt, dar nu și de fumul de țigară. Tu vei fi ieșit afară tocmai ca să fumezi, iar eu, doar în trecere cu umbrela, pentru că refuz să intru în orice cârciumă din topurile Tripadvisor. Unii nu zboară cu avionul, alții nu-l pot citi pe Aldulescu, iar eu o am pe asta: dacă e un loc știut și recomandat, nu conta pe mine.

Ne vom strânge mâinile călduros, ba chiar vom avea un moment stânjenitor în care tu m-ai îmbrățișa, iar eu te-aș săruta pe obraz. ”Hei, ai rămas la fel de slabă”, îți voi spune. Mă vei întreba de când nu ne-am mai văzut, îți voi răspunde că nici nu mai știu – să tot fie vreo 4 ani? De la Singapore? Eu aveam mâna în ghips, tu aveai toată viața în ghips, fetiță. Voi dori să aflu cu ce ocazie prin Madrid, iar răspunsul mă va pune în gardă imediat: turneul de tenis. Mă vei întreba de șansele lui Kyrgios la titlu și-l vei bârfi măgulitor, deși cam vulgar – that boy’s dripping sex and anarchy. Some tennis too, hihi – însă eu voi para discuția despre ATP și o voi coti spre ce mă interesează cu adevărat: ”dar despre tabloul feminin ce părere ai?” te voi întreba. Vei răspunde neutru, așa cum îți place ție, că sunt destule fete gata să cucerească trofeul și pe noi toți săptămâna asta, ”inclusiv fetele voastre”.

Acest ”voastre” nu îmi place deloc, așa că îți amintesc că suntem cu toții europeni, chiar dacă tu vii din Sankt Petersburg, iar eu dintr-o democrație perfect funcțională ca România. Tocmai ți-ai mai aprins o țigară, iar privirea ta îmi spune că regreți cele câteva minute în plus de conversație cu mine.

Pun asta pe seama frigului și purced spre a-ți aminti că Simona Halep este o sportivă ce nu poate fi adăugată într-un grup sau altul și în niciun caz nu poate fi expediată printr-un pronume posesiv de genul acesta. Și că oricum ea nu aparține poporului român sau oamenilor de rând, la fel cum nu aparține nici măcar sieși, ci unui grup restrâns de cunoscători care o înțeleg și știu chiar mai bine decât ea însăși ce turnee să joace, ce echipă să-și facă și cum să facă voleurile. Este deci greșit să o urmărești la un loc cu restul româncelor din tenis, românce care, între noi și mirosul de iarbă al Madridului fie vorba, primesc mult prea multă atenție.

Te uiți la mine cu o oarecare teamă și respiri un pic mai greu, dar e de la fumat probabil, ar trebui să te lași, să știi. Te întreb ironic dacă ești la curent cu faptul că e numărul 1 mondial. Îmi răspunzi la fel de ironic că parcă ai citit undeva, însă te ignor și-ți amintesc, fără să-mi fi cerut asta, că are primul meci cu Makarova săptămâna asta. Mă aprobi, dar recepționez un semnal vag cum că n-ai fi tocmai sigură că Simona va câștiga; așa că îți recit toate turneele Premier Mandatory și Premier 5 la care Simona a ajuns în finală sau a câștigat titlul. Accentuez și despart în silabe, cu emfază, de fiecare dată când ajung la Madrid. MA-DRID, draga mea.

Îmi dai dreptate, Simona este favorită, dar… dar când aud acel ”dar”, aleg să nu-ți permit să duci propoziția la bun sfârșit și scot telefonul. Intru numaidecât în favoritele din YouTube și dau play la finala cu Mladenovic, când Simona a câștigat cu 6-2 în decisiv. Highlight-urile spun totul, concluzionez după nici 30 de secunde în care privești cu teamă în Samsungul meu plin de abțibilduri cu Simona Halep.

Ai vrea să intri înapoi în restaurant, îmi dau seama, însă e deja multă lume la intrare, iar eu sunt foarte aproape de tine. Stăm cam înghesuiți ca doi saci de dormit în noapte, plouă de rupe, iar țigara încă nestinsă îmi atinge dosul palmei, la nivelul coapselor noastre. Mă arde, dar mai arzătoare este dorința mea de a-ți demonstra că Simona nu e nici prima și nici ultima jucătoare care stă pe prima poziție a clasamentului WTA fără Grand Slam câștigat și că e doar o chestiune de timp. Tu iarăși îmi dai dreptate (ceea ce devine super agasant) și speri să mă calmezi amintind de speța Wozniacki.

Asta mă scoate din sărite de-a binelea și mă văd nevoit să ridic tonul, astfel încât fumătorii Madridului tresar și se dau un pic mai încolo. Câștig astfel vreo 4-5 centimetri pătrați în perimetrul terasei noastre și fac eforturi disperate să te lămuresc că Wozniacki și Simo se află la eoni distanță și că le separă nu doar talentul și munca în tenis, ci și bunul-simț, aplecarea spre acțiuni caritabile, ca să nu mai zic de drăgălășenie și frumusețe exterioară. Dai din cap repede (și speriată?), semn că ai înțeles, măcar în parte, de ce televiziunile și site-urile ar trebui să-și construiască toată strategia de conținut în funcție de ce cer fanii Simonei, anume totul despre Simona, nicidecum să se consume în divagații ATP, analize irelevante sau materiale care nu au nicio legătură cu Simona Halep.

Oftez și trag aer în piept. Și îmi înving lehamitea pentru locurile populare de pe Tripadvisor. Sunt nevoit să o fac, din moment ce intri în restaurant fără să spui nici la revedere, nici bată-te-ar Domnul, în pas alergător. Până să ajungi la separeul unde te așteaptă prietenele, apuc să-ți explic și chestiunea Adidas, o companie plină de proști, respectiv să-ți confirm că hăinuțele pe care i le face Nike nu sunt neapărat perfecte, dar având în vedere că Simonei îi stă bine în orice, chiar nu contează. Brusc, îmi amintesc de ce aveam mâna în ghips acum 4 ani, la Singapore: te alergam să-ți povestesc planul etapizat prin care Halep va ajunge lider mondial. M-am împiedicat de un ficus atunci, a fost destul de stânjenitor, însă am avut dreptate! Am avut dreptate, Simo e number one!!!

Apuci să achiți nota (o paella cu mult porumb, bleah!, două Sangria și un espresso), dar nu te mai cauți de mărunt pentru bacșiș, că te grăbești nemaipomenit de tare. Ieși în ploaia torențială, ești doar tu și un jogger pletos care ține în lesă un jack russel șchiop. ”Nu fugi, că antrenamentul Simonei nu începe decât peste două ore!” este ultimul lucru pe care mai apuc să ți-l arunc înainte să te pierzi în traficul rarefiat de pe Calle del León.

Uite așa răcește omul de rând, îmi spun.