Totul este interconectat și totul contează. Câteva povești relevante cu antrenori și filosofiile lor (2017, o istorie subiectivă, ultima parte)

Timeline-ul meu din timpul US Open este plin de interviuri, de la Bernard Tomic care ne-a mărturisit că se simte prins în capcană în postura de jucător și că nu el a ales tenisul, ci tenisul l-a ales pe el, până la entuziasmul modest și muncitor al lui Denis Shapovalov, care a explodat în clasament anul acesta. Iar între aceste atitudini diametral opuse, multe interviuri… cu antrenori. Am mai spus că antrenorii mi se par subiecți de interviu mai buni decât mulți jucători. Motivele sunt diverse: vârsta și experiența în primul rând, apoi reticența jucătorilor de a spune prea multe în interviuri (vezi mărturisirile Svetlanei Kuznetsova) și nu în ultimul rând, faptul că antrenorii pot verbaliza uneori mai bine filozofia care stă în spatele succesului pentru că, spre deosebire de jucători care trebuie să și facă, ei au timp mai mult să cugete.

Am hotărât, deci, ca în recapitularea sezonului de toamnă-iarnă să aduc în prim-plan acești oameni care sunt prin excelență în fundal, dar a căror prezență a făcut posibil anul acesta succesul pe hardul american al lui Nadal, Halep, Shapovalov sau Stephens.

Formarea unui jucător de top este o combinație între calitățile sale native și crearea unui mediu propice pentru el, iar acest lucru iese foarte bine în evidență în povestea lui Denis Shapovalov, canadianul de origine rusă născut în Israel. Mama sa este antrenoare de tenis (fostă jucătoare a echipei naționale sovietice). Familia sa a emigrat în Israel imediat după căderea comunismului, însă au plecat și de acolo din cauza situației politice instabile și au ajuns în Canada ca mulți alți imigranți, fără prea multe mijloace și fără a vorbi engleza. Tessa Shapovalova a găsit însă un job la o academie de tenis și îi aducea pe cei doi băieți ai ei la antrenamente. Denis are un frate mai mare, iar la sfârșitul programului, Tessa îl întreba dacă nu vrea să dea câteva mingi cu ea. Băiatul cel mare nu era prea dornic, fiindcă era sfârșitul zilei și se simțea deja obosit, însă Denis se oferea voluntar imediat. Tessa a observat energia neobosită a fiului cel mic și a cultivat-o. Ca în alte familii cu mai mulți copii îndrumați spre tenis, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe teren. Nu știu de ce, dar mezinii par a avea mai mult succes decât frații mai mari (Agassi, Roddick, Niculescu, Mladenovic, Halep etc).

Mai departe, meritul principal al mamei antrenoare a fost că l-a îndrumat pe Denis fără să încerce să-i modeleze cu forța instinctele naturale. Când copilul a început să despartă cele două brațe pentru a lovi reverul, Shapovalova l-a lăsat, deși toată lumea a avertizat-o că un rever cu o mână este vulnerabil. Când Denis era pasat și lobat frecvent de adversari dacă venea la fileu, Shapovalova nu i-a spus să rămână pe linia de fund. ”La acea vârstă, nu voiam să câștige cu orice preț, ci să-și formeze un joc complet. I-am explicat că va crește în înălțime și atunci adversarii nu-l vor mai putea pasa.”

Când alți părinți își trimiteau copiii pachet la academii faimoase, aceasta a considerat că Denis ar beneficia mai mult dacă ar rămâne acasă și s-ar duce la o școală obișnuită atâta timp cât ea îl putea antrena. La 12 ani însă învățăcelul a început să-și depășească maestrul. ”Nu mai puteam ține pasul cu el pe teren, mai ales că aveam și antrenamente cu alți copii.” Atunci au căutat ajutor din exterior și i-au angajat antrenor separat, dar a rămas la academia pe care familia sa și-o deschisese între timp. Abia mai târziu, adolescent fiind, Denis s-a dus și s-a antrenat la centrul național al Federației Canadiene de Tenis.

Abordarea aceasta personalizată s-a dovedit un succes pentru Shapovalov. De fapt, poveștile de succes ale celor mai mari jucători se datorează caracterului lor customizat, uneori chiar neortodox. Surorile Williams au avut parte de o formare neobișnuită (nu au jucat deloc la juniori), dar care a funcționat în cazul lor. Rafael Nadal, la fel – unitatea indestructibilă pe care a format-o cu unchiul său, care i-a oferit o educație spartană și aparent constrângătoare este unul din exemplele cele mai bune că jucătorii au nevoie de metode diferite pentru a atinge succesul.

”Mă consider mai degrabă un formator decât un antrenor”, a mărturisit Toni Nadal, după ce Rafa a câștigat US Open, ”și cred că cerințele sunt mai importante decât efortul. Efortul nu valorează mare lucru dacă nu este pus în slujba îmbunătățirii permanente. Aceasta a fost obsesia mea de când am început să lucrez cu nepotul meu și acest lucru m-a determinat să renunț la remarcile flatante și să le înlocuiesc cu comentarii asupra lucrurilor mai puțin plăcute.”

Un mentor strict ca Toni Nadal a fost exact ce i-a trebuit lui Rafa, dar l-ar face cu nervii pe Nick Kyrgios, de exemplu, care anul acesta a dovedit că poate juca excelent luni de-a rândul fără antrenor. Ca și Tomic, Kyrgios a fost foarte candid când a vorbit despre dificultățile sale – faptul că spre deosebire de alți colegi de generație (l-a menționat admirativ pe Zverev), nu are disciplină și constanță la antrenamente. Când l-a luat antrenor pe Grosjean, l-a luat pentru că francezul era maleabil și punea confortul și bunăstarea elevului său mai presus de planuri și obiective și program.

Aceeași filosofie maleabilă, care ascultă înainte să vorbească, i-a adus succesul ca antrenor și lui Darren Cahill. ”A fi antrenor este o meserie în continuă schimbare. Poți să ai planuri, dar în fiecare zi planurile se pot schimba. În cazul acesta, e nevoie să fii flexibil și să te ocupi de lucrurile care apar, mai ales în timpul turneelor.” Stilurile elevilor pe care i-a antrenat de-a lungul timpului au fost  diferite, iar Cahill a trebuit să se muleze după aceștia: ”Andre voia foarte multe informații tactice înainte de meciuri, îi plăcea să descompună și să analizeze stilul adversarilor. Lleyton, dimpotrivă, nu voia prea multe sfaturi.”

După ce se ocupa de urgențe și asculta pentru a aduna cât mai multă informație, meseria lui Cahill era să sintetizeze și să aleagă unul sau două lucruri pe care elevul să se concentreze la antrenamente. ”Munca adevărată se face la antrenament, nu în timpul turneului. Ca filosofie, încerc să simplific lucrurile și să fixez unul sau două obiective maxim pentru fiecare antrenament. Astfel, când ieși de pe teren, știi la ce-ai lucrat și ce-ai îmbunătățit.” Aceeași metodă, ”short and simple”, este aplicată și în ziua meciurilor. ”Îi pun câteva întrebări Simonei, iar ea, dacă are nevoie de mai multe informații, mă întreabă; dacă se simte încrezătoare și pregătită, atunci știe ce are de făcut. E in funcție de ce simte în ziua meciului și ne adaptăm. Însă în timpul săptămânilor de pregătire ofer foarte multă informație, pentru că atunci contează.”

Lucrurile se schimbă repede în tenis și nimic nu se schimbă mai repede decât emoțiile jucătorilor. Un exemplu despre cum un meci poate să vireze în câteva minute dinspre control absolut către dezastru absolut a fost meciul dintre Lucas Pouille și argentinianul Diego Schwartzman de la US Open. Pouille a avut meciul sub control până când argentinianul a părut să se accidenteze serios și i-a dat complet concentrarea peste cap francezului, care s-a văzut prea repede cu sacii în căruță – calificat în sferturi pe o parte de tablou foarte ofertantă.

Spre lauda sa, antrenorul lui Pouille a vorbit foarte onest despre acest meci și a acceptat și partea sa de vină pentru înfrângere – faptul că nu l-a pregătit suficient pe Lucas pentru un astfel de scenariu. ”Tenisul te interoghează permanent. Trebuie să-ți creezi continuu stări emoționale care să-ți permită să fii performant.  Cei mai buni reușesc asta des, noi suntem încă în faza de învățare. Posibilitatea a de a fi în sferturi, pentru cineva care a investit atâta muncă, vă dați seama ce încărcătură emoțională reprezintă.” Emmanuel Planque spune că ce s-a întâmplat în ultimele 20 de minute ale meciului demonstrează că tenisul nu este un sport energic, ci emoțional. ”Felul în care gândești determină felul în care te angajezi pe teren”.

În cazul în care adversarul se accidentează, dacă în loc să râmâi în prezent te proiectezi în viitor, atunci tensiunea de a fi atât de aproape de victorie te poate strivi. ”În cinci minute, Lucas a devenit favorit, în timp ce adversarul s-a relaxat, pentru că nu mai avea nimic de pierdut. Se întâmplă des în tenis când adversarul se accidentează, te proiectezi în viitor și te inhibi.” Planque nu-i poartă pică lui Schwartzman, deși are îndoieli că argentinianul a fost chiar atât de accidentat precum a lăsat să se creadă: ”Tenisul e un sport complex și bluful face parte și el din joc. A fost un adversar curajos. Însă mai e ceva,” a continuat el, aducând vorba despre greșeala lui ca antrenor. ”Rolul unui antrenor este de a-și face jucătorul să joace cât mai liber. Ideea este de a găsi echilibrul perfect între specularea punctelor slabe ale adversarului și etalarea propriilor puncte forte și aici cred că nu am făcut destul.”

Tenisul este complex și are multe aspecte, iar felul cum acestea sunt combinate și prioritizate depinde de nevoile specifice ale fiecărui jucător. Caruselul schimbărilor de antrenori în care ambele circuite se suie periodic este și o căutare continuă a antrenorului care să găsească combinația ideală pentru jucător.

O astfel de colaborare de succes a fost în ultimii doi ani cea dintre Sloane Stephens și Kamau Murray. Sloane a trecut prin mai multe schimbări de antrenori, cu rezultate amestecate. O jucătoare carismatică în interviuri, pe teren a avut perioade în care devenea apatică și nemotivată. După cum spunea Planque, felul cum gândești determină nivelul de angajare, iar deseori Stephens a fost acuzată că nu-i pasă. Murray a devenit piesa lipsă din puzzle cu atitudinea lui energică și încurajatoare, dar și cu filozofia ”dacă eșuezi în a te pregăti, atunci pregătește-te să eșuezi”.

Legăturile lui apropiate cu baschetul (este prieten bun cu Quentin Richardson, fost jucător în NBA) i-au permis să fie martor la felul cum jucătorii din NBA își organizează întreaga viață în jurul baschetului: nimic nu este lăsat la voia întâmplării, de la dietă până la somn. Murray a devenit un planificator excelent, urmărind ore de video-uri ale adversarelor și formulând apoi planuri tactice foarte precise, pe care i le trimite lui Stephens înaintea meciului. ”M-a învățat să cred în mine și să folosesc ce am”, explică Sloane contribuția lui Murray. ”Vreau să o ajut pe Sloane făcând legăturile între aspecte aparent disparate – pentru că totul este interconectat și totul contează”, își rezumă Murray filozofia.

”Totul este interconectat și totul contează” pare mai degrabă un citat emis de Dalai Lama decât de un antrenor de tenis. Poate un călugăr budist ajunge la această concluzie pe căi spirituale, prin meditație și studierea textelor sacre, iar un antrenor de tenis pe căi empirice, prin lucrul cu sute de elevi cu personalități diferite, însă concluzia este aceeași, iar drumul către ea este întortocheat, plin de surprize, însă tocmai de aceea distractiv și iluminator.

***

Nou! Am lansat „Simona de păstrat”, un album foto. Dedicat momentelor importante din cariera Simonei, albumul este tipărit în condiții grafice de calitate înaltă. „Simona de păstrat” este un cadou perfect pentru fanii Simonei și fanii tenisului.

Albumul este într-un tiraj limitat, așa că nu întârzia să-ți iei un exemplar de aici. 
Citește și alte articole din Retrospectiva 2017: 

Sorana Cîrstea

Mihaela Buzărnescu

Irina Begu

Monica Niculescu

Marius Copil

Horia Tecău

O istorie subiectivă a sezonului 2017: ianuarie, Australian Open | martie, IW – Miami | sezonul de zgură și RG| Sezonul de iarbă și Wimbledon

Simona Halep