Top 5 cele mai bune meciuri ale anului 2018 în tenis

A fost un an plin cu meciuri tari și confruntări memorabile, implicit, greu de ales când vine vorba de Top 5. Din fericire pentru fanii români, multe dintre ele au inclus o româncă și toate s-au terminat într-un mod pozitiv.

Să vedem cele mai bune meciuri ale anului. Iar în comentarii vă așteptăm variantele voastre de Top 5.

 

Locul 5. Novak Djokovic – Roger Federer, semifinale Paris: 7-6 (6), 5-7, 7-6 (3)

A 47-a întâlnire dintre Djokovic și Federer a adus unul dintre cele mai bune meciuri ale acestei rivalități, iar cei doi jucători au simțit la fel, la finalul confruntării de la Paris. “De-a lungul rivalității noastre am avut multe meciuri bune, dar acesta e cu siguranță unul dintre ele mai bune pe care le-am jucat. A fost un tenis de înaltă calitate”, spunea Nole.

Despre asta a fost vorba în acest meci, despre calitate. Menținută pe parcursul celor trei ore de joc, presărată cu foarte multe momente spectaculoase, majoritatea datorate, e adevărat, lui Federer, care fie a fost autorul unor hot shot-uri senzaționale, fie l-a împins pe Nole să încerce și mai mult, l-a făcut să pluseze.

Faptul că între cei doi a ieșit un meci atât de bun n-ar trebui să mire. Când amândoi sunt într-o formă relativ bună, șansele ca meciul să fie competitiv sunt mari. Se cunosc, își cunosc punctele slabe, dar și punctele forte, iar o astfel de întâlnire aduce și o motivație suplimentară de fiecare parte. Însă, cel mai important, stilurile lor sunt complementare: ingredientul necesar pentru orice meci de cinci stele.

Amândoi au pornit în acest meci cu gândul că vor avea nevoie de tenisul lor cel mai bun pentru a câștiga. Federer și-a adus la întâlnire jocul său de bază și a fost fără greșeală pe propriul serviciu (a salvat toate cele 12 mingi de break), Djokovic a venit cu același tenis curat și rotund cu care a impresionat în partea a doua a anului, fiind la rându-i impecabil din teren. A rezultat un meci grozav de trei seturi, cu o durată de peste trei ore – cel mai lung meci de trei seturi pe care cei doi l-au jucat vreodată – în care diferența a fost dată de detalii minuscule; câteva mici greșeli neașteptate făcute de Federer în cele două tiebreak-uri (ba o dublă greșeală, ba un forehand ratat sau o ramă), greșeli care au înclinat balanța către Djokovic.

Dar această întalnire ne-a mai lasat și cu impresia că Federer, ajuns la aproape 38 de ani, încă mai poate. Că deplasarea și jocul de picioare n-au dispărut nicăieri. Că încă poate susține un ritm alert multă vreme. Că nu are nevoie de prea multe lucruri pentru a-și pune la treabă loviturile și creativitatea și poate produce un tenis de înalt nivel chiar și într-un moment în care era oarecum departe de nivelul său cel mai bun.

 

Locul 4. Simona Halep – Sloane Stephens, finala Roland Garros: 3-6, 6-4, 6-1

Nu putea lipsi acest meci dintr-un astfel de top. Este cel mai important din cariera Simonei și, indiferent de unde sau cum am privi acest meci, subiectiv sau nu, el rămâne unul special pentru Simona și pentru fanii ei din întreaga lume și de referință pentru tenisul românesc. E tipul de partidă în care strălucirea și drama au fost întrecute de emoție mai mult decât orice. Iar această combinație o vor face de neuitat. O emoție care a îmbrăcat diverse forme; întâi au fost emoțiile că scenariul din 2017 e pe cale să se repete, apoi au fost emoțiile revenirii în meci a Simonei și, în punctul culminant, acea emoție a câștigării primului Slam.

Ca desfășurare, finala a avut câte puțin din fiecare; și realizări care au făcut publicul să tresară, și mici greșeli ușoare, dar și multe momente de joc geniale din partea ambelor. N-au lipsit nici situațiile în care atât Halep cât și Stephens au jucat în același timp cel mai bun tenis al lor – poate cel mai bun indicator al calității unui meci de tenis.

De fapt, finala aceasta a avut două direcții. Prima: începutul furibund al lui Sloane, care timp de un set (plus alte două game-uri din setul doi) a fost jucătoarea mai echilibrată, mai așezată în teren, mai dispusă la efort – un adevărat zid mișcător. A doua a însemnat revenirea și preluarea controlului definitiv al partidei de către Simona, care a reușit să întoarcă meciul de la 3-6, 0-2 la 3-6, 6-4, 6-1.

Această a doua direcție este și cel mai însemnat aspect al acestei partide. Pentru că, în cazul Simonei, înainte de a fi o victorie asupra lui Stephens, a fost o victorie a propriilor dubii și temeri. Condusă o vreme îndelungată (a câștigat doar trei din primele 11 game-uri ale finalei) și cu amintiri încă proaspete în minte ale finalei din 2017, Simona ne-a arătat, încă o dată, că toate acele episoade dureroase au făcut-o să devină o jucătoare mai bună, folosind experiențele mai puțin plăcute din trecut ca pe o modalitate de a deveni mai puternică.

 

 

Locul 3. Novak Djokovic – Rafael Nadal, semifinale Wimbledon: 6-4, 3-6, 7-6, 3-6, 10-8

Foarte puține lucruri separă acest meci de sfertul Nadal – Thiem de la USO, pe care l-am clasat pe locul doi în acest top. De fapt, povestea în sine a acestui meci nu-i cu mult diferită de sfertul dintre Domi și Rafa. Același echilibru perfect, aceeași calitate care s-a păstrat pe tot parcusul meciului și aceeași impresie generală că oricare ar fi putut ieși învingător. Nole nu l-a putut avea în mână pe Nadal, așa cum nici Nadal nu a reușit să facă diferența într-un mod decisiv pentru câștigarea meciului. Au existat mici scăpări de ambele părți, pe care fiecare a încercat să le taxeze cât de mult posibil. Nimic în plus, nimic în minus.

De altfel, pentru a înțelege cât de echilibrat a fost acest meci e suficient să ne îndreptăm puțin spre statistica finală a meciului. Lovituri câștigătoare: 73 (ambii), erori neforțate: 42 (ambii), totalul punctelor câștigate: 194 Djokovic, 192 Nadal.

De data asta, Rafa, care se pricepe să iasă cu bine din astfel de meciuri complicate, a fost înfrânt. Dar încăpățânarea, cât mai ales refuzul ăla de a pierde pe care îl arată în fiecare meci și la fiecare punct au fost prezente încă o dată în toată splendoarea lor. Și asta, pe una dintre suprafețele pe care el nu se simte neapărat confortabil și în fața unui adversar pentru care gazonul se potrivește mănușă.

Pentru Nole, în schimb, acesta a fost momentul redescoperirii. A fost cel mai bun meci făcut de la revenire și abia a doua victorie a anului (dar cea mai importantă, Rafa fiind pe atunci lider mondial) în fața unui jucător din top 10. Ce a urmat după acest meci știm cu toții.

 

Locul 2. Rafael Nadal – Dominic Thiem, sferturi US Open: 0-6, 6-4, 7-5, 6-7, 7-6

Nadal n-a trebuit să aștepte mult ca să se regăsească de partea bună a forței într-un asemenea meci epic. Rafa și Dominic Thiem au trebuit să aștepte zece meciuri pentru a se putea întâlni pe o altă suprafață decât zgura. Într-un final, oportunitatea de a se întâlni și pe o suprafață rapidă a venit anul acesta la New York, amândoi făcând ca așteptarea să merite cu vârf și îndesat.

Pe cel mai mare teren de tenis din lume, într-o atmosferă electrizantă, cei doi au oferit unul dintre cele mai captivante meciuri ale acestui an. Un meci teribil de spectaculos și imprevizibil, în care Nadal a avut nevoie de cele mai inspirate idei pentru a se feri (a se citi a contracara) de ploaia de lovituri câștigătoare cu care Thiem l-a mitraliat din primul minut și până la ultimul punct al meciului. Timp de aproape cinci ore nu i-a putut separa nimic. Într-un imprevizibil permanent, totul s-a jucat până la ultimul punct și, vorba clișeului, oricare ar fi putut câștiga, sau ar fi meritat să câștige acest meci.

Ghinionul, venit mai degrabă din dorința de a accelera o idee prea mult tocmai pentru a fi sigur că mingea nu se mai întoarce (așa se întâmplă când îl ai în față pe Nadal), a fost al lui Thiem, care, în tiebreak-ul decisiv, la 5-6, a ratat un smash după un lob defensiv al spaniolului. Asta i-a separat în final, și această eroare a făcut ca Rafa să iasă cu bine dintr-un meci în care, la total, a avut cu cinci puncte mai puțin decât Dominic Thiem (a fost 171 la 166 la numărul total de puncte câștigate).

Thiem a fost la un nivel extraordinar în ofensivă, Rafa și-a pus la treabă apărarea incredibilă și contraatacul. Rezultatul? Un ritm neobișnuit de alert (influențat în special de agresivitatea lui Thiem), raliuri interminabile care îți creau impresia că pe măsură ce schimbul se prelungește se lovește și mai tare, zeci de winnere care erau atat de surprinzătoare încat n-aveai timp să înțelegi prea bine cum s-a reușit execuția, dată fiind viteza de joc extrem de ridicată (din nou, influențată de o agresivitate extremă a austriacului). Toate astea într-un singur meci. Și toate reușite pe parcursul a cinci ore de joc.

 

Locul 1. Simona Halep – Angelique Kerber, semifinala Australian Open: 6-3 4-6 9-7

La momentul meciului, rivalitatea Halep – Kerber ajunsese la episodul șapte, cu cât trei meciuri câștigate de-o parte și de alta, ultimele două fiind câștigate de Kerber. Acesta era însă un aspect ce avea să cadă rapid pe locul secund, dat fiind implicațiile acestei partide, dar mai ales forma traversată de cele două: amândouă erau neînvinse (10 victorii consecutive de fiecare parte), amândouă bifaseră un titlu (Simona la Shenzhen, Kerber la Sydney), amândouă avuseseră parte de încercări dure în prima săptămână de competiție. Kerber a fost la un pas de eliminare în turul patru cu Su-Wei Hsieh, Simona a salvat trei mingi de meci cu Lauren Davis într-un alt meci memorabil, jucat în turul trei. În plus, pentru ambele se întrezărea oportunitatea unei noi finale de Grand Slam, deci și la categoria motivație, lucrurile erau mai mult decât lămurite.

Adăugând la toate astea și istoricul meciurilor lor, se creaseră din start toate premisele unui meci mare; aveam toate ingredientele necesare pentru încă un meci tipic între două jucătoare care se cunosc și între care nu mai există mari secrete.

Meciul n-a fost doar mare. A fost imens. N-a fost doar o bătălie tipică între două jucătoare cunoscute pentru capacitatea lor de a produce spectacol și multă calitate. Ci o bătălie dură și intensă între două sportive care au lăsat pe teren tot ce-au avut la îndemână în acea zi, ba chiar s-au împrumutat de resurse. De la lovituri câștigătoare venite de pe urma unei tranziții grozave apărare – atac, la winnere calculate, realizate în urma unor construcții răbdătoare a punctului, până la o rezistență psihică și fizică ieșite din comun. S-a trecut de la extaz la agonie, de la deznădejde la speranțe și fiecare s-a aflat, la un moment dat, pe marginea prăpastiei.

Simona a luat prim planul, cu un început furtunos de partidă (nu trecuseră nici 15 minute din meci și ea se desprinsese deja la 5-0) și a dat chiar impresia că poate încheia socotelile mai repede decât s-ar fi așteptat (și ne-am fi așteptat). A urmat momentul lui Kerber, care a fost în final Kerber cea pe care o știm, ageră și experimentată, gata să profite de orice i se oferă. A continuat cu deznădejdea Simonei, cauzată de un rever în lung de linie care a trădat-o fix când era la un punct distanță (4-4, 40-30, setul doi) de a o obliga pe Kerber să servească pentru a rămâne în meci.

Iar mai apoi a urmat echilibrul perfect și bătălia nervilor tari. Adică un set decisiv de 70 (!) de minute, cu o desfășurare care te obosește doar prin simplul fapt al prezentării evenimentelor: Simona a servit pentru meci la 5-3, dar se ajunge la 5-6 (15-40) pentru Kerber. Simona salvează cele două mingi de meci consecutive după două raliuri de peste 30 de lovituri și, pentru prima dată după 13 ani la Melbourne, o semifinală feminină intra în prelungiri. Recentele modificări de regulament făcute de AO înseamnă că a fost și pentru ultima oară.

Pe rând, uneori la intervale scurte de timp, Simo și Angie au trecut printr-un amalgam de stări și situații aproape insuportabile. Ba mai mult, cu cât lucrurile deveneau mai incerte și meciul se apropia de final, bătălia părea mai crâncenă, iar tenisul lor părea nu doar neafectat de căldura sufocantă sau de faptul că resursele de energie sunt pe terminate, ci dimpotrivă, îmbunătățit. A fost un nivel al tenisului fabulos de ambele părți, care a crescut treptat în intensitate și calitate.

În final, meciul a fost câștigat de jucătoarea mai curajoasă. De cea care în momentele critice a plusat și n-a așteptat să vină victoria, ci a mers și-a luat-o ea. Era, de fapt, punerea în aplicare a celei mai importante lecții pe care Roland Garros 2017 i-a dat-o Simonei. Mai era și dovada perfectă că Simona ieșise mai puternică și mai înțeleaptă după un 2017 în care momentele dureroase acaparaseră și obturaseră realizările – lucru subliniat chiar de ea, la finalul acestui meci de poveste: „După finala de la Roland Garros 2017 mi-am spus că, dacă voi mai ajunge în aceeași situație, voi da tot ce am mai bun și voi fi mai curajoasă”, spunea Simona la scurt timp după meciul de poveste cu Angie Kerber. Un meci despre care chiar și acum, la aproape un an de la disputarea lui, încă se mai discută, încă este adus în discuție, încă dă impresia că parcă ieri a avut loc.

 

Mențiuni: Simona Halep – Sloane Stephens (Montreal); Simona Halep – Lauren Davis (AO); Juan Martin Del Potro – Roger Federer (Indian Wells), Kevin Anderson – Roger Federer (Wimbledon), Rafael Nadal – Juan Martin Del Potro (Wimbledon), Kevin Anderson – John Isner (Wimbledon), Dominika Cibulkova – Angelique Kerber (USO); Rafael Nadal – Karen Khachanov (US Open), Garbine Muguruza – Qiang Wang (Hong Kong).

Iată și ordinea de anul trecut.

***

Îți dorești un cadou inspirat de Simona Halep? Dacă da – fie pentru tine, fie pentru cineva drag – alege-ți din 30-0 Shop un album foto dedicat Simonei, revista cu povestea Roland Garros 2018 sau unul dintre tricourile pe care Simona le-a inspirat pe 30-0 (acesta sau acesta).