Una dintre rubricile tradiționale la final de an pe Treizecizero este clasamentul celor mai bune cinci meciuri de peste an. Iată opțiunile clasamentului din 2017.
5. Caroline Garcia – Elina Svitolina, sferturi, Beijing, 6-7 (5), 7-5, 7-6 (6)
Meciul Svitolina – Garcia e un exemplu excelent de ce poate ieși când avem două jucătoare cu stiluri diferite și aflate în vârf de formă (Svitolina cu cel mai bun sezon al carierei, Garcia doar ce câștigase la Wuhan). În circuitul WTA se întâmplă destul de rar să fie nevoie de tie break în toate seturile; nu a fost cazul aici. Amândouă au tras cu dinții de absolut fiecare punct și, lucrul cel mai important, au reușit să mențină constant un nivel excelent pe tot parcursul meciului.
În tiebreak-ul decisiv, nivelul a fost incredibil; în primă instanță Garcia a salvat o minge de meci cu un rever în lung de linie glorios, iar mai apoi agresivitatea sporită și riscul asumat i-au adus victoria franțuzoaicei.
4. Garbine Muguruza – Angelique Kerber, optimi, Wimbledon, 4-6, 6-4, 6-4
Contrastul de stiluri a oferit dintotdeauna meciuri tari; în cazul întâlnirilor dintre Muguruza și Kerber, senzația e că fiecare se simte confortabil cu jocul celeilalte, motiv pentru care, în astfel de cazuri, meciurile sunt foarte de echilibrate și diferența se face la câteva mingi. Cazul concret: Kerber se simte excelent când are în față o jucătoare care îi dă ritm, care lovește tot timpul drept și foarte tare (ceea ce Muguruza face cu mult succes), iar Muguruza vrea să domine schimbul, să atace și să dețină controlul (ceea ce Kerber permite). Dacă mai e și un meci în vreo fază avansată, care le găsește pe ambele în formă, spectacolul e asigurat.
Meciul celor două din optimi ar putea fi considerat fără niciun dubiu drept unul din cele mai bune de la ediția Wimbledon 2017, iar asta pentru că fiecare și-a adus cel mai bun tenis (a fost cel mai bun meci făcut de Kerber în tot anul și e interesant de știut ce s-ar fi întâmplat cu ea dacă reușea să câștige aici). Garbine și Angie au luptat teribil pentru absolut fiecare punct (au fost game-uri care au durat chiar și 15 minute) și au încercat să găsească tot felul de breșe în jocul celeilalte. Dacă Kerber s-a bazat pe contraatac și defensivă, Muguruza a încheiat meciul cu aproape 60 de winnere și a riscat, ceea ce s-a dovedit a fi cartea câștigatoare. În final, când Kerber a servit la 4-5 în decisiv pentru a rămâne în meci, fostul lider mondial nu a rezistat asaltului lui Garbine, cea care avea, ulterior, să câștige atât turneul la Wimbledon, cât și să preia locul 1 ceva mai târziu.
3. Rafael Nadal – Grigor Dimitrov, semifinale, Australian Open, 6-3, 5-7, 7-6, 6-7, 6-4
Rafa Nadal a avut nevoie de 5 ore, 5 seturi, multă inspirație și cel mai bun nivel al său pentru a putea trece de Grigor Dimitrov în, probabil, unul dintre cele mai frumoase, intense și dramatice meciuri jucate la Australian Open în ultimii ani. Ce a fost extraordinar la acest meci? Faptul că ambii au jucat în același timp cel mai bun tenis al lor pentru o perioadă lungă de timp.
Fiecare a încercat să surprindă, să atace, să reziste cât mai mult în apărare (dacă la Nadal nu era nimic nou, capacitatea bulgarului de a rezista presiunii puse de Rafa a fost nemaipomenită), să dea lovitura de grație și să-și adapteze jocul în funcție de ce face celălalt, de aici schimburile interminabile, winnerele venite de nicăieri, hot shot-urile sau trecerile de la apărare la atac reușite cu mult succes de ambii.
Deși pierdut la limită de Dimitrov, meciul a fost semnalul destul de puternic că pentru bulgar lucrurile merg în direcția în care trebuie – ceea ce s-a și întâmplat până la urmă, cu revenirea în top 10, calificarea la ATP Finals și titlurile de la Cincinnati (primul titlu Masters) și Londra (cel mai important titlu al carierei).
2. Roger Federer – Nick Kyrgios, semifinale, Miami, 7-6 (9), 6-7 (9), 7-6 (5)
Un meci în care Nick Kyrgios are ca adversari jucători din Big Four (exceptându-l peAndy Murray i-a învins pe toți) nu poate fi decât spectaculos. Australianul se mobilizează formidabil în meciurile tari; știe cum să-și folosească energia, propune un tenis ultra-agresiv combinat cu tot felul de tactici care mai de care mai neortodoxe și reușește să găsească în astfel de meciuri o motivație extraordinară, care îi pune până la urmă în evidență talentul imens.
Meciul acesta a avut un vibe special încă de la început; Kyrgios era hiper-motivat, iar Federer, pe val, venit după titlul câștigat la Indian Wells, într-o serie de 10 victorii consecutive și evadat dintr-o ambuscadă pusă la cale de Berdych anterior în turneu. A ieșit un meci pe cinste, de un nivel discutabil poate chiar mai bun decât meciul de pe locul 1, dar în fața căruia pierde la capitolul miză, plus că s-a jucat 2 din 3. Dar, în ciuda formatului scurt, a ieșit un maraton de trei seturi, în care am avut toate loviturile posibile; de la tweener-ele lui Kyrgios la passing shot-urile cu reverul în lung de linie al lui Federer, forehand-uri laser cu o viteză de 190 km/h (!) sau ași reușiți chiar la mingi de set.
De regulă, într-un meci Federer e cel care impune ritmul, el e cel care domină schimburile și foarte rar acceptă să răspundă ritmului impus de adversar. Cu Kyrgios în schimb, lucrurile au stat complet diferit. Elvețianul a trebuit să-și ajusteze serios jocul, s-a văzut dominat la capitolul forță și atunci a înțeles că soluția e răbdarea și contraatacul, care i-au și câștigat până la urmă meciul. Kyrgios a încercat să-l rănească cu servicii care atingeau constant peste 200 km/h, cu lovituri care deveneau din ce în ce mai puternice pe măsură ce schimbul se prelungea și per total, cu un joc rapid care să nu-i dea timp elevețianului să se poziționeze la minge. Asta l-a pus în mare încurcătură pe Federer, dar nu l-a învins, pentru că în final, a contat acel gram de calm (pe care Kyrgios încă nu-l are) de care ai nevoie în astfel de meciuri pe muchie de cuțit, unde totul e la limită și atât de intens. Una peste alta, un meci de dat cu basca în aer.
1. Roger Federer – Rafael Nadal, finala, Australian Open, 6-4, 3-6, 6-1, 3-6, 6-3
Totul despre acest meci a fost special. De la miza finalei (Federer nu mai câștigase un Slam din 2012, Nadal din 2014) la istoricul lor comun (a noua întâlnire într-o finală de Slam între cei doi), de la revenirile după accidentări la faptul că nu se mai întâlniseră într-o finală de Slam din 2011, finala de la Australian Open avea să fie un moment cu adevărat unic pentru întreg tenisul masculin. Era o confruntare pe care nu o anticipa aproape nimeni la startul turneului, era o finală pe care mulți o asteptau și la care puțini mai sperau. Ca aproape de fiecare dată, Fedalul nu a dezamăgit.
Trecând peste faptul că meciul a avut toate loviturile posibile, că s-a jucat într-o tensiune incredibilă și că ambii au reușit să mențină un nivel calitativ foarte bun pe tot parcursul celor 5 seturi, dramatismul finalei și soluțiile găsite de Federer cu spatele la zid sunt ingredientele care au făcut din acest meci cel mai bun al anului. Puține lucruri noi se mai pot spune despre elvețian, dar a fost cu adevărat impresionant să îl vezi pe Federer cu răspunsuri la acele forehand-uri înfășurate ale lui Rafa, făcând winner după winner cu reverul și cu acea revenire de la 1-3 în decisiv în spatele unui tenis agresiv și curajos, dar în același timp foarte atent cu selecția loviturilor.
De fapt, pe lângă schimbările pe care le-a mai făcut (mai moderat cu venirile la fileu, mai puține lovituri de slice, reverul îmbunătățit), agresivitatea a fost elementul care i-a câștigat meciul, lucru spus și de el după meci. Roger spunea că s-a bazat pe ideea “cei curajoși vor fi răsplătiți” și că și-a asumat că, dacă va pierde, măcar să piardă atacând. Și i-a ieșit. În decisiv, pe măsură ce Federer apăsa pe accelerație, devenea din ce în ce mai incisiv și încerca să pună o presiune imensă prin fiecare lovitură, Rafa părea că pierde teren și e din ce în ce mai iritat că nu mai găsește cele mai potrivite răspunsuri. În final, spaniolul a trebuit să se recunoască învins dintr-o situație (break avans în decisiv) în care se impunea cu regularitate în meciurile cu marele său rival.
Mențiunea autorului: Simona Halep – Maria Sharapova, optimi, Beijing, 6-2, 6-2
Simona Halep a ajuns la Beijing cu o mini-serie de 3 înfrângeri consecutive, cu două înfrângeri categorice în istoricul recent (1-6, 0-6 cu Garbine Muguruza la Cincinnati, 1-6, 2-6 cu Daria Kasatkina la Wuhan), cu o a treia șansă ratată de a urca pe locul 1 după înfrângerea de la Cincinnati din finală și cu o înfrângere în primul tur la US Open cu Maria Sharapova, a 7-a înfrângere consecutivă în fața rusoaicei.
Așadar, la momentul meciului cu Sharapova din optimi, nu multe erau în favoarea ei. Cu toate acestea, românca s-a ridicat la înălțimea ocaziei și a venit cu un plan tactic pe care l-a executat impecabil de la început și până la finalul meciului. Când nu a returnat lung și în picioarele rusoaicei, a surprins-o cu schimbări de direcție și mingi luate devreme. S-a luat la trântă cu ea în schimburi de forehand și nu s-a lăsat împinsă în spatele liniei de fund, nici măcar câțiva centimetri. A copleșit-o cu lovituri adânci, lungi, la limită, pe centru, i-a închis unghiurile și a variat constant efectele pentru a nu deveni previzibilă.
Orice încercare a Mariei de a-și face loc în meci a fost sortită eșecului, pentru că în fiecare moment important Simona a răspuns cu ași și servicii greu de returnat, ori cu servicii câștigate la zero. Sharapova nu a făcut un meci rău. Rusoaica a avut șanse și a încercat să revină, dar a încasat cea mai dură înfrângere de la revenirea în circuit; totodată, a fost pentru prima dată după mulți ani când a fost învinsă atât de categoric de o jucătoare pe care nu o cheamă Serena Williams. Asta s-a întâmplat pentru că Simona nu a dat nimic gratis (în primul set a avut o singură eroare neforțată), a obligat-o pe Maria să muncească pentru fiecare punct, a forțat-o să greșească, nu i-a dat timp și a avut răspuns la absolut orice a încercat Maria. Și a încercat destule: a încercat să scurteze punctele, să lovească și mai plat și să fie decisivă pe fiecare minge, în încercarea de a intimida cu poziția avansată în teren.
Dar Simona a demontat piesă cu piesă jocul Sharapovei și asta face ca acest meci să fie unul dintre cele mai importante jucate de ea în sezonul 2017, posibil cu efecte pe termen lung. Să transformi un match-up complet nefavorabil (acel zero de la H2H devenise aproape obsedant; orice reușită a ei era acompaniată cu asteriscul că Simona încă nu are victorie la Sharapova) într-o victorie fulger și categorică e teribil de greu de realizat. E un hop depășit, ceea ce mai înseamnă și că nu mai există nicio jucătoare importantă pe care Simona să nu o învingă.
Alte mențiuni: Simona Halep – Johanna Konta (Wimbledon), Venus Williams – Petra Kvitova (US Open), Simona Halep – Elina Svitolina (Roland Garros), Richard Gasquet – Alexander Zverev (Montreal), Denis Shapovalov – Rafa Nadal (Montreal), Andy Murray – Stan Wawrinka (Roland Garros), Elena Vesnina – Svetlana Kuznetsova (Indian Wells), Gael Monfils – Kei Nishikori (Montreal).
***
Nou! Am lansat „Simona de păstrat”, un album foto. Dedicat momentelor importante din cariera Simonei, albumul este tipărit în condiții grafice de calitate înaltă. „Simona de păstrat” este un cadou perfect pentru fanii Simonei și fanii tenisului.
Albumul este într-un tiraj limitat, așa că nu întârzia să-ți iei un exemplar de aici. 
Citește și alte articole din Retrospectiva 2017:
O istorie subiectivă a sezonului 2017: ianuarie, Australian Open | martie, IW – Miami | sezonul de zgură și RG| Sezonul de iarbă și Wimbledon | Post-US Open și alte impresii
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
