Top 10: Liderii mondiali care au fost alergici la zgură

Nouă luni pe an terorizau tot circuitul. Şi apoi, când venea sezonul de zgură, deveneau brusc vulnerabili, supereroi care-şi întâlneau kriptonita. Trecem mai jos în revistă foştii liderii mondiali pentru care a juca pe zgură echivala cu iadul. (material preluat de pe wearetennis.com)

 

10. Marat Safin

Un caz special. Marat Safin nu juca prost pe zgură. Cine l-a văzut la Roland Garros în 1998 sau pe terenurile de la Paris la Cupa Davis din 2002 poate să ateste. Totuşi, performanţa lui la Roland Garros de-a lungul timpului a fost dezamăgitoare: o semifinală (2002), un sfert (2000) şi multe eliminări în prima săptămână (5 din 11 participări). A avut două finale la Mastersul de la Hamburg, şi n-a reuşit să treacă de optimi la Roma niciodată din 10 încercări! Un singur titlu, la Barcelona în 2000 mai înseninează puţin un record altfel sumbru pe zgură pentru rus.

 

9. Venus Williams

“O vacă pe gheaţă”. Multă vreme aşa a descris Maria Sharapova relaţia ei cu zgura. După victoria de anul trecut de la Roland Garros lucrurile s-au schimbat pentru rusoaică. În locul ei pe această listă şi-a făcut apariţia Venus Williams, care nu s-a simţit niciodată comfortabil pe terenurile de la Paris. Finala din 2002 a fost o picătură în oceanul pe care Venus îl domina la vremea aceea. Imaginea cu care am rămas când Venus juca pe zgură este aceea a unei girafe incapabile să alunece cu membrele ei interminabile, pusă în dificultate de faptul că serviciile îi erau returnate prea des şi dezamăgită de passing-urile care treceau pe lângă ea la fileu.

 

8. Boris Becker

Un jucător blestemat pe zgură. În ciuda jocului său complet, nu ştia niciodată ce strategie să folosească, încercând prea des să îi bată pe experţii jocului din spatele terenului cu propriile lor arme. Totuşi rezultatele lui sunt decente, dar lipseşte piesa de rezistenţă. În ciuda a două finale la Monte Carlo, încă una la Roma şi o finală în Hamburg, “Boom-Boom” nu are niciun titlu pe zgură în vasta sa colecţie de trofee. Cele trei semifinale la Roland Garros sunt o slabă consolare, mai ales ultima, pierdută la Stefan Edberg în 1989. În panteonul campionilor nefericiţi pe zgură el a fost poate cel mai ghinionist, mai mult decât Edberg sau chiar…

7. Pete Sampras

Pete Sampras şi zgura au o poveste de neîncredere presărată cu înfrângeri infame la jucători ca Thierry Champion, Gilbert Schaller ori Ramon Delgado la Roland Garros. Dacă pentru unii jucători Parisul este alfa şi omega, Sampras n-a sacrificat niciodată iubitul său Wimbledon pe altarul lui Philippe Chatrier. Singurul an în care jucătorul cu 14 Grand Slamuri câştigate şi-a întins aripile spre o semifinală la Roland Garros (bătându-i pe Bruguera, Martin şi Courier în cinci seturi) este singurul an în care NU a câştigat Wimbledon. Pură coincidenţă? Sampras nu crede asta. Singurul său titlu pe zgură (Roma, 1994, unde l-a învins pe… Becker) nu a fost suficient pentru a-l face să revină la sentimente mai bune.

6. Lindsay Davenport

La fel ca Venus, dar cu o deplasare şi mai dezastruoasă. Din 11 participări, Davenport, altfel un monument de constanţă, a reuşit să ajungă în semifinală doar odată. Un singur lucru era suficient pentru a o bate pe Davenport pe zgură: variaţie. Fă-o să alerge, să se aplece după lovituri joase, destabilizeaz-o cu scurte şi tăiate. Toate, instrumente de tortură la care erau experte jucătoare ca Arantxa Sanchez, Conchita Martinez şi Kimiko Date.

5. Patrick Rafter

Pentru numărul 1 australian, succesul pe zgură a fost greu de atins. Şi totuşi, dublul campion de la US Open a avut doi ani buni: în 1997, când a făcut prima sa semifinală de Slam la RG, şi la Roma în 1999 unde l-a bătut pe Ivanisevic, Gaudio, Agassi şi Lapentti Mantilla, ca să piardă în finală cu Kuerten. În afară de aceste două momente – nimic. Spre sfârşitul carierei, Rafter nici nu se mai obosea să joace turneele de pregătire înainte de Roland Garros.

 

4- Lleyton Hewitt

Pentru numărul 2 australian, zgura punea o problemă aparte. Strategia, mobilitatea pe teren erau acolo. Dar îi lipsea forţa loviturilor. Hewitt pe zgură era ca un maestru tactician care se juca cu adversarii dar niciodată nu reuşea să le dea lovitura de graţie. Concluzia: Lleyton Hewitt n-a fost niciodată ridicol pe zgură, dar nici grozav. Un parcurs bun făcut la RG? Sferturi. Un parcurs prost? Turul trei. Totul depindea de runda în care dădea peste primul adversar serios.

  

3. John Newcombe

Alt australian, de data asta unul cu lovturi puternice. În dulapul cu trofee, Newcombe are trei Wimbledon, două US Open şi două AO. Şi… două sferturi la Roland Garros. În 1973, jucătorul care tocmai câştigase Australian Open a sosit la Paris cu scopul declarat de a face Slamul Anual. Numai că, odată ajuns pe teren, s-a pierdut în prima rundă în faţa cehului Milan Holecek, cu 7/5 6/1… 

2. Caroline Wozniacki

Nu a împlinit încă 23 de ani, dar în 7 ani de circuit Caroline Wozniacki a avut destul timp să-şi arate slăbiciunile pe zgură. Mobilă dar nu foarte puternică, rezistentă, dar cu o creativitate limitată (ne aducem aminte de cele 10 winner-uri făcute într-o semifinală de trei seturi cu Na Li la Melbourne în 2011) daneza face de multe ori vizite fulgerătoare la Paris, reuşind să treacă de turul 3 doar o dată. Călăii ei? Cîrstea, Hantuchova sau, anul trecut, Kanepi. Dacă trendul continuă pe viitor, va fi o candidată excelentă la poziţia nr 1 pe această listă…

 

1. Andy Roddick

Liderul de departe. Nouă meciuri câştigate în 10 apariţii la Roland Garros, şi înfrângeri la jucători “magistrali” pe zgură: Sargis Sargsyan, Teimuraz Gabashvili şi chiar Nicolas Mahut, care este şi el un „zgurofob”. Când era tânăr şi era antrenat de francezul Tarik Benhabilès, Roddick nu era rău pe zgură – a câştigat chiar patru turnee (trei în SUA şi unul în Europa) şi a jucat o semifinală la Roma la prima sa participare. Dar alegerea strategică a următorului antrenor, Brad Gilbert, a fost să maximizeze punctele forte mai degrabă decât să lucreze la punctele slabe. Aceasta i-a permis americanului să aibă succes la Us Open şi Wimbledon, dar i-au închis toate uşile pe zgură, suprafaţă pe care reverul său era o privelişte tristă. Andy Roddick, ultimul nr 1 care a arătat un dezechilbru atât de flagrant între jocul său şi…lista premiilor câştigate.