The Grand Finale: Murray și Djokovic joacă pentru titlu, pentru locul 1 și pentru 2017

Am ajuns la finalul Turneului Campionilor cu același fir narativ cu care l-am început: confruntarea dintre Murray și Djokovic pentru locul 1 în clasament. Din păcate, restul jucătorilor n-au reușit să ofere alternative acestei confruntări, s-o împiedice nici atât: debutanții s-au ofilit pe parcurs (Monfils n-a mai jucat ultimul meci din cauza unei accidentari, Thiem a fost pe alocuri competitiv, dar nu suficient cât să se califice), iar cei mai experimentați au fost fie obosiți, fie nu au putut să acceseze un nivel suficient de periculos. Cilic nu a reușit să continue forma bună din sezonul de hard și la Londra, Nishikori a fost sleit de puteri încă de la început de meciul cu Murray, iar Wawrinka își începuse deja sezonul de hibernare. Singurul în afară de Murray și Djokovic care a fost suficient de prezent și a executat cu simț de răspundere planul a fost Milos Raonic, un jucător care știe puține lucruri, dar le știe bine. 

Dezechilibrul din grupe a continuat și în semifinale. După ce a trebuit să navigheze printr-o grupă mai dificilă decât a lui Novak, Murray, norocosul, a primit ieri ca adversar pe Raonic, care trecuse fluierând de Monfils, l-a împins pe Djokovic în două tiebreakuri și l-a dovedit pe Thiem în meciul pentru calificare. Murray avea cinci victorii la canadian anul acesta, dar nu toate fără emoții, iar câteva cu miză mare.  De asemenea, oboseala celor 23 de victorii consecutive avea să fie un factor. Oricât de obișnuit ar fi cu marșurile lungi și oricât de pregătit fizic ar fi Murray pentru ele, este sfârșitul anului și a jucat enorm de mult tenis, mai ales acum pe final. Nimeni nu este imun la atâta efort, nu numai fizic, dar mai ales emoțional, iar meciurile lui Murray tind să fie foarte consumatoare psihic, lucru pe care l-a menționat și el după maratonul de aseară.

Andy n-a fost probabil mulțumit de recordul de lungime al unui meci la WTF stabilit cu Nishikori în grupe și și-a spus: ”Pot mai mult!”. Cu concursul lui Raonic, care și-a făcut datoria și a propus două tiebreakuri, semifinala de aseară a durat 3 ore și 38 de minute și a avut un final pe sârmă. Parțial e și vina lui Murray, care în primul set nu a fost suficient de conectat și l-a lăsat pe Raonic să se strecoare cu 7-5; apoi, de două ori nu a reușit să închidă când a servit pentru meci în setul trei, plus cele trei mingi de meci dintr-un tiebreak extraordinar, jucat cu inima în gât. E ironic – efectul oboselii psihice este faptul că Murray este obligat să joace mai mult, ceea ce duce, ați ghicit, la și mai multă oboseală. Iar acum lucrurile sunt și mai complicate pentru că, spre deosebire de grupe, nu mai există o zi pauză între meciuri. Azi Murray va trebui să înfrunte în finală un foarte proaspăt fizic Novak Djokovic, care l-a împachetat pe Nishikori cât ai zice ”ninja” cu 6-1, 6-1. 

Venit la Londra într-o stare sufletească incertă, Djokovic s-a reglat cu ajutorul meciurilor din grupe și a folosit  oportunitatea pe care i-au oferit-o zeii tragerilor la sorți pentru a-și găsi ritmul și jocul. Adversarii au fost ideali: nici suficient de periculoși cât să-i ia două seturi, nici suficient de slabi sau de nonconformiști încât să-I strice jocul, ci numai buni cât să-l pună la treabă și să-l activeze. 

În concluzie, Djokovic intră în finala de azi mai limpezit din punct de vedere al jocului și cu siguranță mai proaspăt fizic decât Murray. ”Sunt obosit, dar o să fac ce pot”, a spus Andy când a fost întrebat dacă mai are combustibil suficient. Nu este o declarație foarte încurajatoare pentru fanii săi, dar este adevărul. Djokovic știe și el asta și va căuta să profite, la fel cum a profitat de oboseala lui Nishikori, care nu a avut o zi de recuperare înainte de semifinală. ”Știam că nu este foarte fresh după meciul cu Cilic din ziua anterioară, așa că am încercat să-mi impun jocul încă de la început”, a declarat Novak. Misiunea a fost îndeplinită cu brio; Kei nici n-a avut timp să se încălzescă bine că meciul se terminase. Cu Murray, Novak a declarat că va folosi aceeași tactică: ”Începutul meciului va fi foarte important.” Djokovic va încerca deci să ia un start agresiv și dacă va reuși, Murray va avea o problemă mare: se va găsi din nou condus cu un set și nu știu dacă va mai avea forța de a orchestra un nou comeback. În plus, să nu uităm că Djokovic nu este Raonic și ca să treacă mingea de el trebuie mai mult decât răbdare și câteva mingi consecutive pe backhand. 

Murray se vede deci în fața unei ocazii superbe, dar teribil de dificile: este acasă și are ocazia de a face două premiere în carieră (titlul World Tour Finals și locul 1 la sfârșit de an), dar este obosit și joacă împotriva unui Djokovic care pare a-și fi găsit motivația și ritmul exact la momentul potrivit. Ca să sară acest obstacol, va trebui un efort monumental. Dacă nu-l va reuși, nimeni nu-i va reproșa asta lui Andy. Anul său a fost oricum excelent, iar sfârșitul său, exemplar prin dedicație și efort. Dar dacă ar reuși să scoată acest titlu din șapca sa muncitorească și transpirată, Murray ar face mai mult decât să bifeze niște căsuțe în palmares și să le dea conaționalilor motiv să se umfle în pene: s-ar anunța ca un pretendent autentic, periculos și redutabil la tot ce are de oferit 2017. Pe care l-ar începe din calitate de lider mondial la final de an, o performanță pe care doar alți 16 oameni au mai reușit-o.