Tenisul, statisticile, emoțiile și istoria

Primul jucător de care îmi aduc aminte cu adevărat este Boris Becker. Avea prea puțină importanță pentru mine, cea care se uita la tenis acum multă vreme, cine era Becker ăsta, unde juca și ce câștiga. Cu atât mai puțin a câta oară câștiga. Acum, desigur, știu toate datele astea, dar sunt sigură că aș putea continua să trăiesc bine mersi și fără ele.

Nu sunt la fel de sigură că aș trăi la fel de bine mersi și fără toate amintirile pe care le am legate de moment: culoarea de la carcasa televizorului, liniștea din casă, imensitatea fotoliului în care stăteam, solemnitatea de la Wimbledon, fața ciudată a lui Becker, bombănelile lui bunică-meu ori de câte ori nu-i convenea ceva la domnu’ jucător. 

Resimt încă reverberațiile emoțiilor pe care le trăiam pe-atunci. Am realizat, însă, că să vorbești astăzi despre tenis în termeni de emoții trăite este cel puțin desuet. Unii se uită ciudat la tine şi nu vor să audă decât de forehand şi backhand. Alţii cred că îți împarți timpul între privit tenis și privit telenovele și că ai încurcat puțin borcanele. Astăzi, vorbirea despre tenis trebuie musai garnisită cu date scoase din FedEx Reliability Index și Ricoh ATP MatchFacts.

Comentatorii tv, sunt, la rândul lor, conectați non-stop la Google și la Wikipedia şi, uite aşa, fiecare jucător, mare, mic, nou sau mai puțin nou trebuie să dea piept, în fiecare meci pe care îl joacă, cu Istoria. Istoria cu majusculă, aia scrisă cu negru pe alb, compusă din ani și date și recorduri. Istoria care reduce jucătorii, înainte ca ei să apuce să dea în minge, la o sumă de statistici comparate, ierarhizate, puse la locul lor între alte statistici.   

Întrebările referitoare la Istorie își fac apariția aproape obsesiv în conferințe de presă și interviuri. În fruntea topurilor de sfârșit de an apar neapărat realizările care au atașate recorduri, de preferat exprimate în unități de sute și zeci. Mania căutării cu orice preț a Istoriei în tenis face ravagii și mai mari pe Twitter. Zi de zi, dar mai cu seamă în pragul și în timpul evenimentelor de calibru, twiter-iștii se întrec abitir în a găsi și a face cunoscute lumii cele mai relevante date istorice. Cum ar fi acest mesaj dat de curând de cineva: „dacă nu cumva mă înșel, aceasta este prima dată când cei 3 amigos – federer, djokovic & nadal – joacă în aceeași zi din 8 iunie (Semifinalele de la Roland Garros).”

Oooo…Key.

Nu, nu-i deloc OK. Nu cumva, îmbuibați de atâta informație și prinși în mirajul atâtor tehnologii disponibile, am ajuns să stăm cam mult cu ochii pe Istorie și să ne bucurăm prea puțin de joc în sine? Să uităm de jucători și jucătoare ca ființe normale? Să ne dorim ca, în locul lor, să apară varianta upgradată, robotizată, cea care nu greșește, nu are emoții și joacă exclusiv pentru Istorie? Nu cumva ne-am transformat într-o generație de perpetuu nemulțumiți a căror singură emoție legată de tenis se produce doar când intră Istoria în joc?   

Probabil că suntem pe-aproape. Dar nu încă. Am citit, de curând, un articol al lui Tom Tebbutt care m-a făcut să am o oarecare speranţă. Tebbutt își spunea o serie de ofuri pe care le are în legătură cu tenisul, unele rezolvate, altele nerezolvate. Chestiuni concrete precum: cele doar două săptămâni între Roland Garros și Wimbledon; formatul ranking-ului folosit de WTA (fostul loc în clasament pus lângă numele jucătoarei, în timp ce locul actual apare ceva mai la stânga); purtarea de haine de aceeași culoare de către adversari, jucători sau echipe; formatul scorurilor din Cupa Davis; neuniformizarea regulii referitoare la timpul între puncte etc. După ce şi-a înşirat ofurile, Tebbutt și-a adus aminte că mai are unul, foarte mare, de care uitase. Drept pentru care l-a publicat și pe acela. Despre ce credeți că e vorba? Despre emoții. Despre spectatorul de tenis ca trăitor de emoţii. Despre faptul că unii dintre noi vrem să ne trăim până la capăt emoțiile atunci când privim un meci de tenis. Motiv pentru care vrem să vedem absolut totul.

Acest ultim of al lui Tebbutt porneşte de la upset-ul produs de Horacio Zeballos  în finala de la Vina del Mar, contra lui Rafael Nadal. „Zeballos”, spune Tebbutt, „a jucat minunat, iar meciul a fost plin de emoții, fiind primul turneu al lui Nadal în șapte luni.”

“Atunci când Zeballos a câștigat (primul său titlu), era euforic și s-a prăbușit pe teren. Reacția lui Nadal a fost, evident, diferită. Dar spectatorii au văzut puțin din ambele reacții, pentru că regizorul transmisiei a dat o serie de secvențe cu oameni din mulțime aplaudând. Strângerea de mână a fost arătată fugar, dar mai mult timp a fost pierdut cu spectatorii.”

Şi continuă: „Ceea ce vreau să spun tuturor celor implicați în vreun fel în transmiterea meciurilor de tenis este că noi, spectatorii, investim două, trei sau mai multe ore urmărind suişurile şi coborâşurile pe care le au cele două persoane implicate. Așa că, atunci când meciul se termină, vrem să vedem reacțiile LOR, nu cele ale anonimilor din mulțime.”

Iar apoi conchide: „Pe cât de înălţător este să câștigi un meci, jucătorii de tenis știu că secunda aceea în care pierd, în care orice speranță de a câștiga piere instantaneu, poate fi puternică și poate arăta caracterul unei persoane.

Strângerea de mână, distanța parcursă pentru acea strângere de mână, este parte integrantă a unui meci de tenis. Este bucuria victoriei și agonia înfrângerii, sunt toate emoțiile concurenților rezumate într-un gest ritualic final. Iar NOI VREM SĂ ÎL VEDEM ÎNTREG – neîntrerupt.”

OK. Really OK.

Dacă un jurnalist care se ocupă de tenis de peste 35 de ani, scriind pentru The Globe şi Mail în Toronto şi fiind considerat un lider în domeniu, pledează pentru ca emoţiilor să li se dea locul care li se cuvine în tenis, înseamnă că suntem, cel puţin pe moment, safe. Şi că pot fi şi eu în continuare desuetă. Şi că pot să continuu să povestesc despre nuanţele de gri pe care noi le vedem şi pe care Istoria le va desface inevitabil în alb şi negru, cât şi despre notele de subsol pe care noi le înregistrăm, dar pe care tot Istoria le va înghiţi cu totul. Mai mult, îmi pot imagina cum aş putea să povestesc cândva, într-un viitor îndepărtat, despre Federer, Nadal, Kim, Serena şi alţii pe care i-am admirat, dar să fac acest lucru fără să suflu o vorbă despre forehand şi backhand, despre numărul de Slam-uri pe care le-au câştigat sau despre numărul de recorduri pe care le-au doborât.      

Probabil că o să aleg să vorbesc despre tenis ca despre unul dintre prilejurile de a descoperi frumusețea care există în lume, acele lucruri care, făcând parte din mișcarea vieții, ne înalță…Lucruri cum ar fi grație, frumusețe, armonie, intensitate.

Aş putea să vorbesc despre emoţia pe care o ai la început, atunci când descoperi un jucător diferit. Despre emoţia de a nu înţelege ce se întâmplă, de ce toate imaginile obișnuite au un nou efect asupra ta. Despre furnicături, starea de anticipație impetuoasă, sentimentul de „Îmi țin respirația”.

Despre momentul unic în care realizezi motivul pentru care un jucător îţi atrage atenția. Care poate fi orice. De exemplu, o mișcare foarte ciudată, foarte fluidă dar foarte concentrată, vreau să spun foarte concentrată în ea însăși. O mişcare care, spre deosebire de a celorlalți jucători, orientaţi mai degrabă către adversarii lor și către întregul stadion, rămâne înăuntrul lui, concentrată asupra lui, ceea ce îi dă o prezență și o intensitate nemaipomenite.

Aş putea să menţionez şi emoţiile comentatorilor tv, care uneori parcă erau cumva mahmuri, neputând să ascundă faptul că vedeau ceva cu adevărat frumos: un jucător care se mişca fără să se miște…Și pe ceilalți care, prin comparație, păreau să se miște cu gesturi frenetice și neîndemânatice, fiind incapabili să țină pasul cu el.

În fine, aş putea să dau de înţeles că acesta ar fi fost unul din motivele pentru care mi-a plăcut întotdeauna să privesc jocul cu atenție, urmărind mereu același lucru: mișcări compacte în care un jucător devine propria lui mișcare fără să trebuiască să se fragmenteze pentru a se mișca înainte.

Iar toate astea am să le spun accentuând fiecare vorbuliţă şi nevăzând rostul pentru care ar trebui să menţionez că, de fapt, sunt cuvinte pe care le-am citit undeva, de mult, într-o carte care n-are nicio legătură cu tenisul, ci cu emoţia de a descoperi frumuseţea şi sensul în mişcare, în sport şi în lume.