Tenisul se desparte de Caroline Wozniacki. Despre Caro și drumul ei de la un succes timpuriu la declin și, într-un final, la marele triumf
Radu Marina | 24 ianuarie 2020Învinsă de Ons Jabeur în turul al treilea la Melbourne, Caroline Wozniacki și-a încheiat cariera de jucătoare profesionistă. Fie că ai plăcut-o sau nu ca jucătoare, locul ei în tenisul feminin al ultimilor 10-12 ani este mare. Fiecare își scrie propriul drum, iar Wozniacki și l-a scris pe al ei maximizându-și în cele din urmă talentul și asigurându-și o carieră spectaculoasă. Caro s-a despărțit de tenis cu o festivitate frumoasă pe Melbourne Arena și cu lacrimi în ochi
Toți cititorii care se abonează la 30-0+ sau își prelungesc abonamentul până pe 31 ianuarie intră în cursa pentru o excursie de 3 zile, pentru 2 persoane, la Roland Garros 2020!
Alte premii: un prosop oficial Australian Open și 10 vouchere x 100 lei în 30-0 Shop. Detalii pe larg, AICI.
Pe 6 decembrie 2019, Caroline Wozniacki a anunțat că Australian Open 2020 va fi ultimul ei turneu din carieră, urmând a se retrage din tenisul profesionist. Motivele pe care ea le-a invocat nu au legătură cu probleme de sănătate recent apărute; Caro a spus își dorește să petreacă mai mult timp cu familia ei, să călătorească mai mult, dar să se și implice într-un proiect în care dorește să ajute și să atragă atenția oamenilor despre artrită reumatoidă, boală cu care ea a fost diagnosticată la finalul anului 2018.
Mulți au înțeles, din asta, însă, că e o despărțire firească, izvorâtă din faptul că Wozniacki și-a atins toate obiectivele pe terenul de tenis și că nu i-a mai rămas vreun motiv profesional pentru a continua să alerge după mingi și după puncte. Declarația ei o confirmă, cumva:
“Am realizat tot ce am visat pe terenul de tenis. Mi-am spus întodeauna că atunci când îmi voi dori să fac altceva, atunci înseamnă că s-a terminat. În lunile recente am ajuns la concluzia că-mi doresc să realizez mai multe lucruri în afara tenisului. Căsătoria cu David (n.a. David Lee, fost baschetbalist profesionist) a fost unul dintre țeluri, iar acum îmi doresc să călătoresc și să vorbesc despre artrită reumatoidă, boală de care sufăr”, a spus Caroline, subliniind totodată că “nu e un mesaj de la revedere”.
Lider mondial timp de 71 de săptămâni, câștigătoare a 30 de turnee, dintre care unul de Grand Slam (Australian Open 2018) și unul la Turneul Campioanelor (Singapore 2017), Wozniacki este una dintre cele opt jucătoare (Navratilova, Evert, Graff, Sharapova, Wade, Goolagong, Serena Williams) care au reușit să câștige cel puțin un trofeu timp de 10 ani consecutiv sau chiar mai mult. Povestea carierei ei e despre un succes timpuriu bine gestionat, urmat de o presiune greu de suportat și o reinventare care i-a permis, în cele din urmă, să-și împlinească marele vis.
Drumul lui Wozniacki către scena mare a tenisului
Spre deosebire de multe dintre colegele ei de generație (Rybarikova, Cornet, Tatishivili, Dentoni), Wozniacki a confirmat rapid la seniori, iar tranziția juniori-seniori a fost impresionantă pentru acele vremuri. Clasată pe locul 2 mondial la juniori și câștigătoare la Wimbledon în 2006, Wozniacki reușea la 16 ani să se califice într-un sfert de finală WTA. Un an mai târziu, după mai multe turnee câștigate la nivelul circuitul ITF, Wozniacki era răsplătită cu o serie de invitații la turnee importante, de care a profitat din plin. La doar 17 ani, Wozniacki încheia sezonul 2007 în top 100. Un an mai târziu deja câștiga titluri WTA, învingea jucătoare de top 10 și se apropia de cele mai bune zece jucătoare ale lumii. La doar 18 ani.
Perioada de dominație
Anul următor a fost începutul dominației Wozniacki; o dominație atipică însă. În perioada 2009 – 2011, Caroline Wozniacki a ajuns în 24 (!) de finale, câștigând 15 dintre ele – adică jumătate din totalul cu care se retrage acum. La 19 ani, ea pierdea prima finală de Grand Slam a carierei (USO) în fața belgiencei Kim Clijsters, urmând ca un an mai târziu, la Beijing, să devină lider mondial. La acel moment, Wozniacki era a cincea jucătoare care urca pe locul 1 mondial fără a câștiga un titlu de Grand Slam, marele ei necaz în toți acești ani, o umbră care a urmărit-o până aproape de final.
Deși câștiga titlu după titlu în circuit, deși a terminat de două ori la rând sezonul ca lider mondial (2010, 2011), Wozniacki a fost contestată pentru două mari lipsuri. Nu și-a putut legitima prezența pe primul loc printr-o victorie într-un turneu de Grand Slam (în 2009 a pierdut finala de la USO cu Kim Clijsters, în 2011 a pierdut în semifinale la Australian Open, ratând mingi de meci). Al doilea, chiar mai intrigant: a fost criticată pentru faptul că refuză să-și dezvolte loviturile, respingându-și astfel o șansă de a-și elabora, cumva, jocul – de teamă să nu-și piardă acele părți ale tenisului ei care au adus-o, până la urmă, pe primul loc în lume.
Ceea ce a făcut-o, pentru o vreme, cea mai bună jucătoare a lumii a fost defensiva. Aici a excelat, iar jocul ei a fost creat având la bază o apărare exemplară. Jocul ei la așteptare, defensiva uluitoare, aproape de netrecut uneori, și refuzul neobosit de nu ceda, indiferent de scor, adversară sau turneu, au dus-o pe primul loc în clasamentul WTA, devenind primul sportiv din Danemarca, femeie sau bărbat, care urcă pe primul loc în lume. Dar și una dintre cele mai titrate jucătoare din istoria tenisului.
Această cantonare într-un joc pur defensiv a fost stabilită și coordonată de vigilentul Piotr Wozniacki, tatăl lui Caroline și antrenorul ei. Piotr, un imigrant polonez, plecat ca fotbalist în Danemarca, a fost cel care a dictat ce trebuie să joace Wozniacki, el apreciind că ceea ce contează cu adevărat sunt rezultatele, iar fiica sa nu duce lipsa de asta. Piotr a avut dintotdeauna o relație apropiată cu Caroline și a dorit să controleze tot ce ține de cariera ei. De la stil de joc, antrenori ori programarea turneelor până la intervențiile la OCC; la aproape fiecare meci al fiicei sale, chiar dacă Wozniacki își domina adversarele, Piotr considera că trebuie să coboare la OCC pentru a o sfătui ce trebuie/nu trebuie să joace.
Pentru că asta a decis Piotr, Wozniacki a devenit o veritabilă jucătoare defensivă. A dus acest stil la un nivel nu tocmai des întâlnit în circuitul WTA și a fost considerată de mulți un adevărat zid mișcător. Tipul acesta de joc așezat și foarte ordonat i-a adus consistență. Consistența a adus constanță. Constanța a adus victorii. Victoriile au adus încredere.
Doar că această filosofie de joc nu a mers la nesfârșit. Prin muncă, jocul îngrijit și defensiv, Wozniacki a câștigat enorm. Dar, în turneele majore, unde n-a mai avut nici sprijinul tatălui la OCC (la Slamuri OCC sunt interzise) și era nevoită să câștige șapte meciuri, deci șapte adversare care mai de care mai diferite, Wozniacki nu a mai performat. Era aproape imposibil ca în cele șapte meciuri să nu dea peste o jucătoare agresivă, capabilă să o rănească, să lovească prin ea și să-i spargă defensiva remarcabilă. Sau peste o adversară care reușea să-i descifreze jocul, respectiv să-i înțeleagă vulnerabilitățile.
Cumva paradoxal pentru o jucătoare atât de bine pregătită fizică, deplasare fiind una dintre armele ei cele mai importante, marea slăbiciune a lui Wozniacki a fost deplasarea laterală. În momentul în care în fața ei se afla o jucătoare capabilă să treacă peste defensiva ei absolută și reușea să schimbe rapid direcțiile într-un mod agresiv stânga-dreapta, jocul lui Wozniacki devenea complet ineficient. Toate înfrângerile suferite în marile turnee au venit în fața unor jucătoare de acest tip: surorile Williams, Vera Zvonareva, Na Li, Kim Clijsters, Petra Kvitova.
Declinul, presiunea, schimbările
Deja de la finalul anului 2011, deși terminase sezonul pe primul loc, Wozniacki evolua sub o presiune enormă. Toate vocile spuneau același lucru: trebuie să confirme, trebuie să câștige un Slam, trebuie să-și schimbe stilul de joc.
Eliminarea în sferturile de finală de la AO 2012, de către Kim Clijsters, a fost momentul în care s-a produs declinul. Dar, mai important, a fost momentul în care Piotr Wozniacki a decis să facă un pas în spate, devenind managerul danezei și coordonatorul echipei. Odată cu acest pas, Wozniacki a început tot felul de colaborări cu diverși antrenori, toți având obiectivul de a o face o jucătoare mai agresivă.
În decurs de un an de zile, Wozniacki a fost antrenată de cinci antrenori și a schimbat mai multe modele de rachete de tenis. Nicio colaborare, fie că a fost cu Sven Groeneveld, Ricardo Sanchez, Thomas Johansson, Thomas Hogstedt sau Michael Mortensen, nu a rezistat mai mult de două luni, iar mai toți acești antrenori au mărturisit că nu și-au putut implementa ideile, deoarece Piotr Wozniacki stabilea și coordona totul. “Caro poate să redevină numărul 1 în lume, dar pentru asta trebuie să joace mult mai agresiv. Eu am încercat să schimb asta, însă nu m-au lăsat. Wozniacki ar trebui să fie calul care conduce cursa, nu care stă în pluton”, a spus Ricardo Sanchez, fostul ei antrenor, la un moment dat. “Mi s-a spus că pot să-mi implementez metodele așa cum cred de cuviință, dar mi s-a oferit prea puțin spațiu pentru asta. În cinci săptămâni, din antrenor, m-am trezit înapoi la statutul de consultant. Tatăl ei are propriul lui sistem, iar eu am trecut în decor”, a concluzionat Sanchez.
Toată această degringoladă nu a adus decât confuzie pentru Wozniacki. O confuzie și o nesiguranță care s-a reflectat, evident și în jocul ei: Caroline a căzut de pe locul 1 în afara topului 10, iar în perioada mai 2012 – iulie 2014 nu a mai reușit să treacă de optimi la vreun turneu de Grand Slam. Cel mai important titlu cucerit de ea în acea perioadă a fost la Moscova, un turneu Premier.
Victoriile nu mai erau la fel de strălucitoare, jocul își pierduse și mai mult din claritate, defensiva și anduranța, care o urcaseră pe locul 1, își pierduse și ele din intensitate în vârtejul de schimbări la care Wozniacki a fost forțată să apeleze. Nici atenția presei ori a opiniei publice nu mai era la fel: Wozniacki le demonstrase că nu poate câștiga un Slam, ei primiseră confirmarea, deci privirile nu mai erau asupra ei.
În această liniște neașteptată, mai matură, cu tatăl revenit ca antrenor principal în echipa ei (Caro a povestit că singurul om care o poate înțelege e tatăl ei), dornică să muncească la fel de mult și fără mulți ochi ațintiți asupra ei, Wozniacki și-a regăsit, la mijlocul sezonului 2014, reperele pierdute. Caroline nu a câștigat niciun turneu mare în 2014, fiind oprită la toate de o Serena Williams în mare formă (sferturi Montreal, semifinale Cincinnati, finală US Open, semifinale Singapore). Dar a primit, în schimb, o apreciere din partea fanilor, a mediei și a specialiștilor, de care nu a avut parte niciodată în perioadele ei de dominație.
Curajul ei de a se reinventa și de a deveni o jucătoare mai agresivă, capabilă să-și ia soarta în propriile mâini într-un meci, a fost salutată de toată lumea tenisului. În sfârșit, ceea ce mulți au cerut de la ea în 2010, 2011 sau 2012 se întâmplase: Wozniacki se transformase, treptat, într-o jucătoare mai incisivă, viteza serviciului crescuse considerabil, accelerările ei cu forehandul se inmulțiseră. Iar când aceste elemente s-au combinat cu defensiva extraordinară, foarte puține jucătoare i-au făcut față. Vezi, de pildă, punctul acesta, dar și tenisul pe care Serena Williams l-a accesat la Singapore, în semifinale, pentru a putea să o depășească. A fost unul dintre marile meciuri ale carierei ei, chiar dacă l-a pierdut. Mulți au spus atunci că nivelul pe care l-a accesat Wozniacki în 2014 și chiar 2015 a fost cu mult peste ceea ce ea a arătat pe vremea când era numărul 1 mondial în clasamentul WTA. Aveam o versiune îmbunătățită a lui Wozniacki, care reușise să găsească, în sfârșit, dozajul perfect, fără a-și pierde armele cu ajutorul cărora a ajuns lider mondial, marea ei temere. Toate aceste reglaje s-au produs în liniște, cu răbdare, și fără bătăi de cap din partea unora și altora.
Deși coordonatele erau restabilite și Wozniacki părea să fie din nou în discuții pentru un Slam – mai ales după finala jucată la New York în 2014, a doua finală de Slam la USO -, daneza a început să plătească prețul pentru tot efortul depus în ultimii ani. Problemele fizice și accidentările (întâi la gleznă, apoi la genunchi) au deraiat-o, au obligat-o să stea departe de teren, ieșind la un moment dat din top 30 pentru prima dată din 2008, și i-au adus rezultate fluctuante. Rezultate care i-au permis, totuși, să încheie sezonul 2016 în top 20.
Marele triumf: Grand Slam și revenirea pe locul 1 mondial
Sănătoasă, dar resemnată că nu va putea câștiga niciodată vreun titlu de Grand Slam, Wozniacki și-a făcut loc în 2017 în Top 3, după șase finale pierdute (Doha, Dubai, Miami, Eastbourne, Bastad, Toronto) și un sfert de finală la Roland Garros, cel mai bun rezultat al ei în acel sezon la nivelul Slamurilor. Revenirea ei între primele cinci jucătoare ale lumii a calificat-o la Turneul Campioanelor de la Singapore, turneu pe care l-a câștigat după o evoluție pur și simplu remarcabilă, amintind, pe alocuri, de acea Wozniacki cu o defensivă stelară din perioada 2010-2011. Dar și de acea Wozniacki incisivă, dispusă să-și ia ce e al ei și nu să aștepte din perioada 2014 – 2015.
Cu identitatea de jucătoare descoperită, dar și mult mai matură, Wozniacki le-a învins, fără să piardă set, pe Simona Halep, Elina Svitolina, Karolina Pliskova și Venus Williams (a fost prima victorie a danezei în fața lui Venus în opt meciuri jucate) și a câștigat trofeul de la Singapore – cel mai important titlu pentru ea la acel moment.
Marele triumf și titlul după care a alergat toată cariera ei, suferind, trăind dezamăgiri cumplite și încercând tot felul de experimente doar pentru *acel* trofeu, a venit trei luni mai târziu după reușita de la Singapore, respectiv la fix șase ani distanță de când a înțeles că e nevoie de o schimbare pentru a performa în Slamuri.
Maniera în care Wozniacki a câștigat trofeul de la Australian Open 2018, primul ei și singurul ei Grand Slam, a fost una tipică ei, parcă rescriindu-și povestea carierei, dar de data asta cu un final fericit: începe promițător, apoi înțelege că pentru ea nimic nu vine ușor și face niște eforturi colosale pentru a rămâne în câteva meciuri dure, salvează mingi de meci (revine de la 1-5, 15-40 în turul doi cu Jana Fett), lucru nu tocmai neobișnuit pentru ea.
În final, avea să fie răsplătită pentru tot efortul cu un Grand Slam la care a tânjit ani și ani de zile (dar și cu revenirea temporară pe locul 1 mondial), după o finală extraordinară cu Simona Halep în care a dat totul și a lăsat tot ce a avut mai bun. Până la ultima picătură de energie. Adică exact ceea ce a reprezentat Caroline Wozniacki în tenisul mondial ani la rândul: o competitoare neobosită care nu renunță niciodată.
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română
