Tăcerea criticilor. Și cele trei dimensiuni ale lui Rafa: adaptabil, puternic mintal şi fericit

Cu aproximativ o oră înainte de finala de la Indian Wells, Rafa a postat pe pagina lui de Facebook o poză. În ea i se vedea mâna stângă, cu degetele bandajate, aşa cum le are de obicei în timpul meciurilor, şi picioarele, de la genunchi în jos. Rareori se întâmplă ca Nadal să se apuce de pus fotografii pe mediile sociale cu aşa puţin timp înainte de un meci. Fotografia era acompaniată de un singur cuvânt: Preparado / Ready. Urmat de vreo patru sau cinci semne de exclamare.

Capacitatea de a sintetiza în două vorbe lucrurile pe care noi, ăştia de pe margine, le transformăm în romane-fluviu, este una dintre calităţile indiscutabile ale spaniolului. Toată istoria asta a lui Rafa, cu cele şapte luni de absenţă şi cu revenirea lui în circuit, se reduce exact la ceea ce comunică poza şi comentariul postate pe Facebook: încercarea unui om de a funcţiona în parametrii lui obişnuiţi, în condiţiile în care nu este sigur sută la sută că sănătatea îi permite.

Este un lucru atât de simplu şi omenesc. Şi cu toate astea, lumea l-a transformat, în decursul a mai bine de o jumătate de an, într-un prilej de a ţese cele mai nebuneşti, aiurite şi impertinente scenarii. Atât de nebuneşti şi de impertinente, că nici măcar nu pot să le reproduc aici. Dar pot să iau un studiu de caz.

Enter Peter Bodo. Unul dintre jurnaliştii de tenis de extraordinar talent, posesor al unui fin simţ de observaţie şi al unui condei fabulos. În mod obişnuit, Bodo nu este tocmai ceea ce s-ar putea numi un fan al lui Nadal. Multe dintre articolele semnate de el sunt spaima fanilor spaniolului, care se zbat şi urlă ca din gură de şarpe atunci când citesc unele din zicerile lui Bodo. Fără să ia în considerare că nu este obligatoriu ca tuturor jurnaliştilor de tenis să le placă toţi jucătorii şi, mai ales, că o opinie nefavorabilă, atâta timp cât este bine exprimată şi argumentată, este la fel de valabilă ca şi o opinie favorabilă. Ultimul cutremur produs de Bodo în rândul nadaliştilor a fost la începutul lui februarie, exact când Rafa ajungea în Chile. Într-un articol intitulat „The Most Controversial Knees Ever”, Bodo susţinea că:

(1) lumea tenisului nu i-a dus dorul lui Rafa: „Haideţi, să fim oneşti. Singurii oameni pe care mi-i pot imagina gândind aşa ceva [că tenisul nu a fost la fel fără Nadal] nu pot fi decât aceia care sunt mult mai mult interesaţi de sau au o fixaţie mai mare faţă de Nadal decât faţă de tenis.”;

(2) Rafa îşi utilizează genunchii pentru a se sustrage de la exigenţele calendarului: “Având în vedere cât de des s-a plâns pe perioada ultimilor doi ani de exigențele impuse de cele 11 luni în circuit, precum şi de natura hăituitoare a sistemului de ranking, Nadal poate că îşi foloseşte genunchii ca şi o portiţă de ieşire pentru frustrarea şi dezamăgirea lui care dă în clocot”;

(3) lipsa unui verdict clar, din partea taberei lui Nadal, cu privire la vindecarea genunchilor, este o greşeală de natură să aţâţe spiritele: „[…] sunt întrebări relevante, dacă nu cumva nervoase, care zăbovesc, într-un mod ciudat, şi la care s-au dat când şi când nişte răspunsuri, de-a lungul întregii perioade de absenţă a lui Rafa, dar niciodată răspunsuri clare. Un lucru pe care îl putem spune despre această poveste ciudată şi tristă este că a continuat pentru mult timp, fără a ajunge la vreo rezolvare”.

Povestea ciudată şi tristă s-a transformat, de când Rafa a devenit pentru a treia oară campion la Indian Wells, într-un basm feeric. Broscoiul s-a transformat în prinţ, şi-a luat trofeul şi s-a întors acasă, la familia care îl iubeşte şi îl susţine necondiţionat. Iar Peter Bodo, ca toţi jurnaliştii mari, cărora nu le e frică să admită că este posibil să se fi înşelat, a revenit, cu alt text. Cel mai frumos este, însă, că nici măcar nu a aşteptat concluzia oferită de Indian Wells, ci l-a scris chiar după meciul demonstrativ al lui Nadal cu Delpo de la Madison Square Garden.

Se numeşte „A Kid in a Garden” şi este despre „mariajul neobişnuit – şi de-a dreptul minunat – de realism şi entuziasm pe care îl găseşti în Nadal”. Dar, zice Bodo, „trebuie să fii cu adevărat în jurul lui Nadal – adică fizic în apropierea lui – pentru a aprecia entuziasmul de copil pe care, la 26 de ani, câştigător al 11 titluri de Grand Slam, el îl are pentru joc. Din apropiere, poţi să simţi farmecul pe care îl are când concurează şi chiar sinceritatea cu care îşi declară pasiunea pentru joc… Mărturisesc că, în lunile recente, uitasem cu totul despre această calitate unică. S-a întâmplat, în parte din cauza lipsei de expunere la Nadal, dar şi pentru că acţiunile şi informaţiile care veneau de la echipa lui păreau uneori confuze… Acum sunt înclinat să cred că pur şi simplu improvizau pe măsură ce se întâmplau lucrurile, ceea ce nu e, în nici un caz, un lucru rău. Hai să spunem că luau lucrurile pas cu pas, într-o lume în care se presupune că toţi avem un plan pe cinci ani. Dar asta necesită, bineînţeles, şi un pic de curaj, pentru că toată lumea îţi bate la fereastră, cerând răspunsuri. Toată lumea (inclusiv tu însuţi) vociferează pentru că vrea o rezolvare, acţiuni şi o transparenţă pe care pur şi simplu nu le poţi oferi”.

Jos pălăria pentru punctul pus pe „i” de către domnul Bodo. Are dreptate. Ochii care nu se văd se uită. Şi-apoi, e greu să mai crezi în cineva sau ceva în mod normal, în zilele noastre, darămite în mijlocul confuziei. „Dacă ar fi să fac o presupunere, aş spune că Rafa va fi delirant de fericit dacă trece de [Indian Wells] – prin asta vreau să spun că, oricând va pierde, dacă e să piardă, se va întâmpla pur şi simplu pentru că a altul a jucat mai bine şi nu pentru că a cedat el”.

Well. Ce mai putem să zicem? Bodo are ochi buni. Nadal nici n-a cedat şi nici altul n-a jucat mai bine decât el. Pentru că a fost adaptabil, puternic mintal şi fericit.

Treaba asta cu adaptabilitatea mi se pare cea mai prost înţeleasă calitate a lui Nadal. El a fost dintotdeauna unul dintre jucătorii care au considerat că trebuie să se adapteze, că nu sunt suficient de buni, că mai au multe de învăţat. Lumea i-a pus repede eticheta de #humble, iar nu puţini îi urăsc atitudinea, pe care o consideră că ar fi o falsă modestie. În fapt, îmbunătăţirea continuă este unul dintre conceptele cheie ale managementului modern. Nadal nu face decât să îl aplice, cu perseverenţa care îl caracterizează. L-am văzut, de când a revenit, folosind fiecare fărâmă de şansă pe care o poate obţine din această dispoziţie de a îmbunătăţi lucrurile: încearcă să obţină cât mai multe puncte cu serviciul, scurtează schimburile de mingi, pândeşte fiecare oportunitate pentru a veni la fileu, caută sprijin de la backhand pentru a compensa lipsa de eficacitate a loviturii sale de excelenţă, forehandul.

Despre forţa mentală a lui Nadal s-a tot scris şi, sincer, la un moment dat devine plictisitor, ca un clişeu pe care te-ai săturat să îl auzi. Rămâne însă, faptul, că Nadal are, într-adevăr, un cap bun pe umeri. Cred că tot ce era de spus relevant pe acest subiect s-a spus în acel articol apărut la începutul lui 2009, la câteva zile după “Miracolul de la Hudson”. Articolul menţiona că, dacă ar fi să fie aleasă o persoană capabilă, din punct de vedere mental, să replice un asemenea act de curaj şi luciditate [aterizarea avionului în apele Râului Hudson], cu siguranţă acea persoană ar fi spaniolul. De-atunci, Nadal a avut momente în care părea că şi-a pierdut această calitate – sfârşitul de sezon din chiar anul 2009 sau chinuitorul an 2011. Acum, însă, după ce am văzut în finala cu Del Potro, capul pare să-i stea mai bine şi mai lucid ca oricând pe umeri.

În al treilea şi ultimul rând, două vorbe despre capacitatea lui Nadal de a-şi clădi o stare de spirit pozitivă. Cred că n-a fost nimeni îndeajuns de orb ca să nu vadă, aşa cum a văzut Bodo, că Rafa este pur şi simplu fericit să fie pe teren. Mi se pare extraordinar felul în care el s-a folosit de America Latină, în special de turneul de la Acapulco, ca de o trambulină ce l-a lansat înspre o stare de bine, care l-a purtat la Indian Wells din meci în meci. „Multă energie pozitivă şi foarte fericit”, se descria Nadal după meciul cu Federer, iar după meciul de aseară cineva a dat tweet-ul ăsta: „Cineva ar trebui să introducă faţa lui Rafa în dicţionar pentru a ilustra cuvântul bucurie”.

În ciuda tuturor acestor evidenţe că este pe drumul bun, Nadal a fost întâmpinat, în timpul revenirii, de marea majoritate a publicului non-nadalist cu un scepticism dârz, în cel mai bun caz. E în stare să câştige două meciuri la rând la Viña del Mar? Neah. O să îi facă faţă lui Nalbdandian în finala de la Sao Paulo? Neah. Acapulco nu-i Sao Paulo, va fi capabil să scoată la fel cămaşa şi în faţa lui Almagro? Neah. În finală e David Ferer, care are şi el mândria lui, o să scape Nadal aşa uşor de el? Neah. Indian Wells? Hard şi jucătorii din Top Ten? Neah. Din neah în neah însă, împingându-l pe New Gulbis în prăpastia deschisă de propria lui neatenţie, trecând peste Federer ca uraganul, făcându-l pe Tomas să pară un uriaş letargic şi jucând mai bine decât talentatul domn Del Potro, Nadal a ajuns, în fine, acolo de unde a plecat. At the top of the game.

Să fie momentul în care să începem să ne pregătim pentru tăcerea criticilor? Neah. Nadal a reuşit mai mereu să îi contrazică criticii, dar, parcă inspiraţi de revenirile lui, de fiecare dată revin şi ei. Doar n-o să se schimbe ceva acum? Neah.

***

E ceva vreme de când am tot auzit lumea alarmându-se la posibilitatea ca înfruntările la vârf dintre Djokovic şi Murray să devină normă, iar rivalitatea lor subiectul care să ne testeze limitele răbdării. O comparăm cu cealaltă rivalitate, care ne testa limitele imaginaţiei, iar comparaţia nu-i este favorabilă. Tignor zice că cei doi sunt adorabili, dar luaţi separat, niciodată împreună. Că trebuie neapărat să existe de cealaltă parte a fileului un Federer sau un Nadal ca meciurile să prindă viaţă. Tind să îi dau dreptate. Ediţia de acest an a Indian Wells-ului a fost de o mie de ori mai palpitantă, în ceea ce-i priveşte pe băieţi, decât Australian Open.

Cu ceva vreme în urmă, auzeam pe la radio un cântec al celor de la Radiohead cu un refren destul de obsesiv, care se reducea la următoarea sintagmă: „No alarms and no surprises”. Îţi cam tăia instantaneu pofta de orice. De când s-au terminat Jocurile Olimpice şi până acum, la Indian Wells, cam aşa am trăit tenisul. Noroc cu Old Monfils şi New Jerzy. Dar la turneul păstorit de Larry Ellison parcă s-a mişcat ceva. Habemus Juan, care a dat de hard cu numărul unu şi trei mondial. Habemus Rafa, care, hard sau ne-hard, face ravagii în colegii de grupa mare. Încep să se sune some alarms şi să se întrezărească some surprises.